Filed under: Articole publicate in PostModern.ro | Tags: benedict cumberbatch, chris pine, in darkness, j. j. abrams, leonard nimoy, next generation, simon pegg, spock, star trek, william shatner, zoe saldana
Filmat in IMAX si prelucrat apoi in format 3D, „Star Trek in intuneric” este in acelasi timp un sequel (al lui „Star Trek” din 2009), un al doilea prequel (la „Star Trek: The Original Series”), un SF si un film de actiune, ceea ce face ca toata lumea (cei carora le-a placut precedentul film Star Trek, admiratorii seriei TV, fanii SF, dar si cei care vor sa vada un film, nu conteaza care, la mall) sa fie destul de greu de multumit. Abrams reuseste sa impace si capra, si varza apeland la ceea ce in snooker se numeste safety shot: filmul sau arata respectul cuvenit unui trecut imposibil de ignorat (serialul lui Gene Roddenberry), proiectand in acelasi timp in viitor unele din principalele caracteristici si spaime ale prezentului.
„In Darkness” nu are product placement (in intervalul care s-a scurs de la precedentul Star Trek, capitanul Kirk s-a lasat de Budweiser si a decis sa renunte la serviciile companiei Nokia), iar momentele de slapstick lipsesc. Altfel, atat Star Trek 11, cat si Star Trek 12 sunt situate in timp inaintea inceputului seriei originale si au drept scop competarea spatiilor goale din biografiile personajelor-cheie. E un proces de consolidare a unei mitologii (dar si de exploatare a unei posibilitati de business, prin aceea ca furnizeaza un mod acceptabil de a continua o franciza) care se inscrie intr-o tendinta deja consacrata (noile episoade „Star Wars”, „Batman Begins”, „Casino Royale”).
Aflam, asadar, cum s-au format capitanul Kirk si Spock, dar mai ales cum s-a legat prietenia dintre cei doi. In ambele filme, un act de rebeliune din partea capitanului Kirk duce la caderea acestuia in dizgratie. Aceasta se produce cu concursul lui Spock, ale carui origini vulcaniene il obliga sa spuna intotdeauna adevarul si sa-si denunte colegul. La final, Spock isi depaseste limitele, comitand el insusi o transgresiune similara cu de care s-a facut vinovat Kirk, ceea ce duce la un deznodamant in care lumea e salvata, iar prestigiul lui Kirk e restabilit. Poate cel mai semnificativ aspect in ceea ce priveste similitudinile dintre cele doua filme ramane, insa, urmatorul: eroul negativ e, in ambele cazuri, un terorist.
Romulan venit din viitor („Star Trek”) sau supraom al trecutului („Star Trek In Darkness”), acesta este diferit atat ideologic, cat si fizic fata de o majoritate a anilor 2200 surprinzator de asemanatoare cu cea din ziua de azi. In ambele cazuri, villain-ul detesta insasi esenta acestei civilizatii predominante ale viitorului, pe care isi propune sa o distruga, planeta cu planeta si oras cu oras. Khan, un personaj clasic a carui scoatere de la naftalina va face probabil deliciul trekkies-ilor, organizeaza si pune in aplicare, folosindu-se de un aliat-kamikaze, un atentat in inima Londrei, ataca si distruge partial sediul central al puterii militare a confederatiei, pentru ca, spre final, nava spatiala pe care acesta o piloteaza sa puna la pamant mai multi zgarie-nori intr-o metropola americana (San Francisco). Daca, in anii care urmeaza, lumea va incepe, dintr-un motiv sau altul, sa se teama de hipsteri, urmatorii eroi negativi vor fi probabil nevoiti sa poarte ochelari de vedere fara dioptrie si esarfa tot anul si sa asculte dubstep si in somn.
In sfarsit, ceea ce „Batman & Robin” face prin raport cu serialul TV Batman, „In Darkness” reuseste pentru seria veche Star Trek, si anume sa pastreze una din principalele caracteristici ale originalului: camp-ul. Problema unei relatii homoerotice intre capitanul Kirk si Spock a fost intens dezbatuta, de fani, dar si in mediul academic. In ceea ce ma priveste, in scena in care Kirk se sacrifica de dragul navei sale, Spock il priveste cu ochii in lacrimi si mainile lor incearca sa se atinga, dar sunt despartite de un geam, daca unul din ei ar fi spus „Te iubesc”, iar celalalt ar fi raspuns „Si eu”, nu cred ca as fi cazut de pe scaun de stupefactie.
Doi barbati in costume mulate infrang un bin Laden al viitorului, stimulati de prietenia ce si-o poarta, iata o premisa care n-ar trebui sa-i zica prea multe unui spectator pentru care exista si alte forme de salut, in afara de „Live long and prosper”. Meritul lui Abrams e acela de a fi demonstrat ca se poate.
https://www.youtube.com/watch?v=jJMYAJ3_0uw
Filed under: Articole publicate in revista Cultura | Tags: 127 hours, andreas dresen, danny boyle, drama de familie, Halt Auf freier Strecke, Milan Peschel, oprit din drum, tumoare inoperabila, tumoare pe creier, wolke 9
Castigator in 2011 al premiului Un certain regard la Cannes, „Oprit din drum” are din cel putin doua puncte de vedere un shock value destul de ridicat. In primul rand, filmul trateaza un subiect greu glamorizabil si pe care Dresen nu il spectacularizeaza din cale afara. Asemeni recentului „Amour”, in „Halt Auf freier Strecke”, pregatita din timp, moartea unuia dintre protagonisti e implacabila. In al doilea rand, din punct de vedere narativ, avem de-a face cu o structura neconventionala. Expozitiunea lipseste cu totul: nu stim nimic despre cum decurge o zi normala in familia Lange, care sunt problemele lui Frank, Simone, Lily si Mika sau care e dinamica relatiilor dintre ei. Conflictul este introdus abrupt, din prima scena: Frank (Milan Peschel) afla ca are o tumoare inoperabila pe creier si ca nu mai are mult de trait. Teoretic, speranta lui de viata, in termeni medicali, sau deadline-ul, in termeni dramaturgici, e de doua luni. E un fals deadline – pe parcursul filmului, nimeni nu se uita la ceas, nimeni nu numara orele (exista o singura exceptie de la regula, dar autoritatea in materie a celui care pune diagnosticul e indoielnica). Craciunul vine si trece, Frank traduce acest deadline in termeni melodramatici, atunci cand isi da seama ca nu va mai prinde urmatoarea zi de nastere a fiului sau, dar aceste momente nu indeplinesc functia unui cronometru, deoarece e clar ca termenul-limita nu poate fi evitat.
Aici intervine o a doua particularitate narativa a filmului: o data ce clarificat mecanismul (Frank afla ca va muri, iar simptomele bolii de care sufera sunt din ce in ce mai dizabilitante), el e lasat sa functioneze pana la capat. Nimic nu intervine in calea acestui traseu – niciun doctor cu abilitati iesite din comun, niciun tratament experimental, niciun sprijin providential. Moartea nu e exploatata 100% creativ, devenind spectacol („All That Jazz”), nici nu e tratata in cheie intelectualo-licentios-comica („Invaziile barbare”). Frank e umilit, fara sa fie totusi umilit pana la capat (nu trebuie sa ai o tumoare pe creier pentru a te dovedi incapabil de a asambla mobila suedeza), din cand in cand gaseste resursele de a incerca sa-si distreze copiii si, in cele din urma, dispare din peisaj, discret si fara tamtam. Acest traseu nu e lipsit de riscuri: spectatorul mediu s-ar putea plictisi repede, o data ce se prinde cum stau lucrurile (si ar trebui sa se prinda imediat). Se impune, asadar, ca acesta sa fie distrat.
Din ratiuni financiare, Frank trebuie sa se obisnuiasca nu doar cu maladia lui, ci si cu o noua casa. In paralel, protagonistul descopera aplicatiile video ale iPod-ului (greu de zis daca avem sau nu de-a face cu product placement). Frank isi tine un jurnal al ultimelor sale zile, ceea ce face parte din strategiile sale de coping si cade bine si pentru Dresen. Asa, aflam ce se petrece in mintea eroului fara ca dezvaluirile sa ne para artificiale (cumva, nu ne sfiim sa decretam o situatie in care un personaj vorbeste singur ca fiind trasa de par, dar e perfect in regula ca acelasi personaj sa vorbeasca singur in fata unei camere).
De la un punct incolo, si aceasta gaselnita isi epuizeaza resursele, cu atat mai mult cu cat teritoriul pe care protagonistul il ocupa se restrange (lumea, casa, apoi patul), moment in care Dresen, co-scenarist al filmului, introduce un nou artificiu. La fel ca in „127 Hours” al lui Danny Boyle (si in ceea ce constituie o solutie la fel de putin inspirata), vorbitul de unul singur continua, dar de data aceasta intr-un cadru nou: platoul de televiziune. Pe masura ce legaturile sale cu lumea reala se imputineaza, Frank isi personifica tumoarea, pe care o vede invitata la tot felul de emisiuni in chip de expert medical, dandu-si cu parerea despre sansele lui de supravietuire. Aceste elemente, impreuna cu doua momente in care Frank interpreteaza la chitara o melodie a lui Brian Wilson, iar membrii familiei sale se prostesc in fata camerei pentru a da bine in tot atatea videoclipuri home made, fac ca principala caracteristica a lui „Halt Auf freier Strecke” sa fie pendularea intre un realism moderat si o excentricitate vecina cu kitsch-ul.
Chiar daca filmul nu e stralucit, faptul ca e improbabil ca vreun spectator sa nu nu fi avut in familie macar o moarte cauzata de cancer il face sa para asa, ceea ce ii permite lui Dresen, care ataca subiectul sexului la varsta a treia in „Wolke 9” din 2008, sa isi continue cariera de spargator de tabuuri nici foarte mici, dar nici absolute: mijlocii.
https://www.youtube.com/watch?v=1Ip6qpaOtZk
Filed under: Articole publicate in revista Cultura | Tags: compliance, gatekeepers, jagten, Mads Mikkelsen, oscar 2012, philip zimbardo, searching for sugar man, the hunt, thomas vinterberg
Exista cam la fel de multa surpriza in cel mai recent film al regizorului danez Thomas Vinterberg ca in confruntarea dintre un vanator cu o pusca cu luneta si un urs panda care doarme dus la un metru distanta.
Lucas (Mads Mikkelsen) e educator la o gradinita dintr-un orasel de provincie. Situatia lui se schimba radical atunci cand e acuzat ca a abuzat sexual de fetita lui Theo, cel mai bun prieten al lui. Vinterberg si co-scenaristul sau, Tobias Lindholm, au grija sa nu ne scape acest amanunt („Esti cel mai bun prieten al meu”, ii spune Theo, dupa care il saruta, demonstrativ). La fel de multa grija arata cei doi in a-l infatisa pe Lucas ca fiind un barbat activ din punct de vedere sexual, respectiv in a ni-l sugera pe adevaratul pedofil. Stiind ca Lucas nu are cum sa fie vinovat, martiriul lui ne apare cu atat mai frustrant, desi trebuie spus ca acesta exista si are un caracter atat de implacabil strict pentru a demonstra ceva despre societatea in care traim si despre fragilitatea pojghitei de civilitate care o protejeaza. Subtilitatea nu e punctul forte al lui „Jagten”, si nici n-are cum sa fie asa: nu e prima data in filmografia lui Vinterberg sau in cea a lui Lars Von Trier, co-proprietar al companiei Zentropa, care a produs filmul, cand ocupatia de cineast si cea de inchizitor al societatii contemporane se confunda, sacrificata fiind tocmai tribuna de la care se fac demonstratii si se dau sentinte, si anume filmul.
Vinterberg se inhama la acest efort de demistificare cu jubilatia unui parinte sadic care isi anunta fiul ca nu exista Mos Craciun. Exista, drept urmare, doua explicatii pentru succesul pe care il inregisteaza filmul in randul bloggerilor romani, de cinema si nu numai. Fie beneficiaza de pe urma curentului de opinie conform caruia aripa geniului falfaie fara discriminare asupra a orice nu e film american sau blockbuster, fie Vinterberg are, pentru un cetatean danez, neobisnuit de multi veri romani.
ROCK’N'ROLL SUICIDE: „SEARCHING FOR SUGAR MAN”
Castigator anul acesta al premiului Oscar pentru cel mai bun documentar, „Searching for Sugar Man” are ceva din relevanta materialelor care pot fi vazute pe History Channel: evenimentele pe care le relateaza filmul lui Malik Bendjelloul au fost tratate in stirile de acum mai bine de 10 ani, fara ca ele sa aiba vreun efect asupra eroului lor.
In primul act, aflam despre inexplicabilul succes postum in Africa de Sud al unui cantaret american de folk. Informatia este distribuita de cativa naratori pe care ii putem considera tot atatea surse de incredere, dat fiind ca au participat ei insisi la evenimente. Pe tot parcursul acestui act, cu totii il trateaza pe Sixto Rodriguez cu deferenta cuvenita unui artist care ne-a parasit inainte de vreme. Insa, intr-o varianta, Rodriguez a pierit dupa ce si-a dat foc pe scena, in alta s-a impuscat in cap in timpul unei reprezentatii, iar aceste inadvertente sunt un prim semnal ca informatiile care ni se transmit trebuie totusi tratate cu suspiciune.
In cel de-al doilea act, jurnalistii urmaresc traseul sumelor provenite din drepturile de autor ale discurilor vandute in Africa de Sud. Destul de curand, le pierd urma, insa il gasesc pe Rodriguez, care e viu si nevatamat. Ultimul act e presarat cu talking head-uri ale lui Rodriguez insusi, contine primele informatii despre viata acestuia si urmareste turneul sud-african din 1998 al artistului. Altfel spus, dupa construirea mitului, prin relatari adesea incongruente, dar invariabil admirative la adresa cantaretului, acesta isi spune el insusi povestea si se lasa adorat. In epilogul documentarului, Rodriguez se intoarce la viata lui austera, in ceea ce constituie adevarata lui sinucidere. Refuzul succesului cimenteaza mitul artistului providential, anti-sistem, in timp ce succesul documentarului, cu aparitiile TV care i-au urmat si cu noul album pe care Rodriguez se pregateste sa-l lanseze, il submineaza.
Aceasta reconstituire a vanatorii unui om care nu se ascunde a fost considerata de catre membrii Academiei americane de film o realizare mai mare decat povestea Shin Bet spusa chiar de cei care au condus-o („The Gatekeepers”) sau decat un reportaj de razboi realizat de unul din combatanti („5 Broken Cameras”). Asa e cand faci tot ce trebuie, dar rezultatul nu e inspirational…
SADO VERITE
Un alt exemplu din programul festivalului B-est in care verosimilitatea pare sa fie sacrificata de dragul unei demonstratii e filmul „Compliance” al regizorului american Craig Zobel. Ca in cazul „Vanatorii” lui Vinterberg, o acuzatie nedreapta venita face uitat echilibrul initial, iar personajul principal se vede nevoit sa se apere. Niciun argument nu-i indupleca pe judecatorii de serviciu (prieteni in „Jagten”, colegi de munca in „Supunere”), asa se face ca acesta isi urca Golgota pana la capat. Toleranta la umilire a eroinei creste cu fiecare nou prag depasit, intr-un spectacol destul de tern pentru spectatorul obisnuit: odata pus in miscare mecanismul prin care Becky (Dreama Walker) trebuie sa se conformeze cerintelor din ce in ce mai aberante ale presupusului politist de la celalalt capat al telefonului, nimic nu mai surprinde pana la finalul in care farsa este in sfarsit dejucata. Becky e o victima perfecta, iar traseul ei cum nu se poate mai linear. Doar ca aceasta dezvoltare aparent artificiala a structurii narative urmeaza cat se poate de fidel firul evenimentelor care au avut loc in aprilie 2004 intr-un fast food din Kentucky.
Un viol chiar se poate comanda prin telefon, dar asta nu schimba faptul ca, daca vizionarea filmului provoaca placere, acea placere nu poate fi altfel decat vinovata. „Compliance” este relevant pentru membrii asociatiilor pentru drepturile femeii, pentru studentii la sociologie, admiratori ai profesorului american Philip Zimbardo (autor al unui studiu care demonstreaza urmarile nebanuite pe care le poate avea un nevinovat joc de rol), dar si pentru cei care s-ar vedea in pielea tortionarilor, cei care gasesc in ingenuncherea progresiva a lui Becky noi si noi motive de jubilatie lubrica. Iata, asadar, adevaratul efect pervers al filmului: toata lumea e multumita.
Filed under: Articole publicate in PostModern.ro | Tags: dans la maison, francois ozon, kristin scott thomas, fabrice luchini, Emmanuelle Seigner, match point, woody allen, vladimir nabokov, lolita
Premiat la San Sebastián si la Toronto, „Dans la maison” urmareste relatia dintre un profesor de literatura franceza, interpretat de Fabrice Luchini, si un elev promitator care isi transforma lucrarile de control intr-o nuvela autobiografica. In realitate, profesor este si regizorul François Ozon, iar reusita lectiei pe care acesta o preda depinde de cat de cat de cuminte stam noi, spectatorii, in banca noastra.
Domnul Germain (Luchini) se gaseste si el de doua ori in postura de elev, mai intai al directorului, care isi impune fara probleme propria viziune asupra directiei pe care trebuie sa o ia scoala (rezistenta protagonistului se limiteaza la refuzul de a-i aplauda un discurs), apoi al lui Claude (Ernst Umhauer). Ciocnirile sale cu directorul continua de-a lungul filmului si se soldeaza cu o infrangere indiscutabila, propria sa concediere. Aceste conflicte si deznodamantul lor urmaresc indeaproape si prefigureaza finalul relatiei sale cu Claude.
Deloc intamplator, filmul lui Ozon trateaza din nou polemic chestiunea normalitatii. In genericul filmului, elevii institutiei la care preda domnul Germain (pe care, in mod semnificativ, Ozon nu gaseste necesar sa-l cadoriseasca cu un prenume) sunt filmati pe repede inainte cum intra in scoala si ii invadeaza, ca niste furnici, bancile si culoarele. Intre ei, nu pare sa fie nicio diferenta. Germain insusi peroreaza pesimist pe marginea lipsei de personalitate a elevilor sai, si tocmai de aceea Claude in atrage atentia.
Claude, pe de alta parte, cultiva prietenia cu Rapha Artole tocmai pentru ca vrea sa stie cum traieste o familie normala (ceea ce familia Artole cu siguranta este, cu pasiunea doamnei Artole pentru design interior si obsesia lui Rapha-tatal si Rapha-fiul pentru sporturile de echipa). In sfarsit, domnul Germain trateaza in cheie morala incercarile literare ale lui Claude si afiseaza o pozitie cat se poate de conventionala fata de orice forma de arta moderna: o respinge in corpore, atitudine care revine, de-a lungul filmului (doar ca, de data aceasta, privirea ironica nu mai e cea a lui Claude, manipulatorul ripleyan, ci ii apartine lui Ozon). In stransa legatura cu opiniile sale, inca din primul sfert de ora este introdus un deadline: daca nu reuseste sa creasca rentabilitatea galeriei de arta in care lucreaza, Jeanne Germain isi va pierde slujba. Acest termen-limita nu prezinta prea mare importanta pentru domnul Germain; drept urmare, cand isi pierde postul, sotia sa renunta in acelasi timp si la partenerul ei de viata.
Una din cele doua iesiri in societate ale cuplului Germain este dedicata filmului „Match Point” al lui Woody Allen, pe care cei doi il vad la cinema. De dragul primului film londonez al lui Allen (dar poate ca si satisfactia de a vedea ordinea sociala inversata si acea normalitate invinsa joaca un rol), eroul devine un miel care asteapta cuminte ziua taierii. Cineastul francez insista sa copieze indeaproape structura lui „Match Point”, ceea ce presupune doua lucruri: ca negativul sa reuseasca in ceea ce si-a propus si ca el sa scape basma curata. De aceea, domnul Germain sufera infrangere dupa infrangere. Il vedem in genunchi, iar Claude isi savureaza victoria, pentru ca, si de aceasta data, mingea cade peste fileu (doar ca acum, mingea e teleghidata, iar traseul ei sfideaza fizica).
Nimic de zis, „Dans la maison” nu e si nici nu vrea sa fie verosimil. Trucurile sale sunt cat se poate de la vedere, o admit chiar Germain si Claude: relatia dintre cei doi este asemeni celei dintre sultan si Seherezada (in consecinta, plauzibilul conteaza prea putin prin raport cu povestile pe care Claude le spune). Atunci cand domnul Germain ii explica lui Claude ca are nevoie sa ii stabileasca protagonistului sau un obiectiv clar si ca in drumul spre acel obiectiv, eroul trebuie sa depaseasca o serie de obstacole, filmul risca sa devina la fel de statut precum nuvela la care cei doi lucreaza. Nu doar Claude, ci si Ozon are nevoie de un obstacol in calea eroilor sai. Obstacolul pe care il inventeaza Claude-naratorul pentru Claude personajul este un test de matematica pe care Rapha risca sa il pice. Domnul Germain se executa fara sa cracneasca, iar daca accepta sa isi riste postul furand subiectele testului, aceasta se intampla deoarece Ozon nu se sfieste sa ni-l arate ca pe ceea ce este: un personaj, al carui rol nu poate fi altul, in naratiunea clasica, decat sa duca povestea mai departe.
Doar ca, de la un punct incolo, obstacolele sunt cam prea multe si nu neaparat inspirate, iar Germain ajunge sa fie el insusi un personaj in povestea in cadru, aparand acolo unde te astepti mai putin (in casa familiei Artole, comentand ironic, discutand cu Claude fara ca ceilalti sa-l auda). E drept, Claude are ceva din Humbert Humbert, dar Ozon si Nabokov sunt departe de a fi ca doua picaturi de apa.
Filed under: Articole publicate in PostModern.ro | Tags: Andrea Riseborough, claudio miranda, joseph kosinski, logan's run, oblivion, olga kurylenko, planet of the apes, postapocaliptic, tom cruise, tron: legacy
Potrivit regizorului Joseph Kosinski („Tron: Legacy”), aceasta Misiune imposibila futurista constituie un omagiu adus filmelor SF din anii ’70. Nici nu stie cata dreptate are.
Jack Harper (Cruise) si Victoria (Andrea Riseborough) reprezinta intreg personalul unei statii de supraveghere situate undeva deasupra Pamantului in anul 2077. Planeta a fost pustiita cu multi ani in urma; ca in „Planeta maimutelor” (si in alte sute de productii horror-educative de serie B din anii ’50 inaintea ei), anihilarea totala a fost adusa de folosirea bombei nucleare. Scopul imediat al celor doi este sa asigure buna functionare a unor sonde, care extrag putina energie ramasa pe Pamant. Inca din primele minute, suntem pusi la curent cu un deadline extrem de important: in doua saptamani, Jack si Victoria isi vor fi incheiat misiunea. In mod inteligent, acest ceas care ticaie este destul de curand dat uitarii.
Aparent, cei doi traiesc intr-o minunata lume noua. Curand, Jack isi da seama ca nu e deloc asa. Schimbarea atitudinii lui fata de un status quo pe care Andrea nu il pune la indoiala e declansata de intrarea lui in contact cu o serie de vestigii ale lumii vechi. Daca partenera lui nu nutreste aceleasi nostalgii, aceasta se intampla deoarece singurul lucru cu care poate ea intra in contact e monitorul de la care comunica cu centrul de comanda. Aparent, nici in viitor, rolurile de gender nu se vor fi schimbat radical: femeia nu poate aspira la mai mult decat sa-si astepte barbatul cu masa pusa sau sa se roage sa fie salvata, atunci cand e la ananghie.
Descoperirea care il schimba in mod fundamental pe Jack e o carte, in ceea ce trebuie ca reprezinta un omagiu la adresa romanului „Brave New World”, a lui „Fahrenheit 451” sau, mai recent, „Equilibrium”. Lumea veche zace ingropata sub tone de sedimente, asa se face ca, din Empire State Building, se mai vede doar varful, un al doilea omagiu la adresa seriei „Planet of the Apes” (doar ca acolo nu era o cladire, ci o statuie – Statuia Libertatii). Regulile lumii noi au la baza o serie de tabuuri. Printre acestea, o zona interzisa, ca in aceeasi „Planet of the Apes”. Pentru ca filmul omagiaza si filmele-cult ale anilor ’80, adversarii lui Cruise poarta platosa monstrului din „Predator”, impodobita cu penele negre din „Mad Max Beyond Thunderdome”. Nici anii ’90 nu sunt neglijati, drept urmare, Jack descopera destul de curand ca tot ceea ce stie despre lumea in care traieste e o minciuna, ca semenii sai sunt clonati si cultivati ca intr-o crescatorie de niste masini, ca exista o Rezistenta subterana si ca scopul Masinilor e sa o anihileze, cu largul sau concurs. Dupa omagiul adus „The Matrix”, urmeaza omagiul inchinat „Odiseei spatiale 2001” si lui „1984”: fiecare miscare a sa e atent supravegheata de o fantomatica eminenta cenusie informatica, asa ca Jack trebuie sa-si tina dubluganditul pentru el. Singurele momente cand se poate manifesta dupa voia inimii sunt cele petrecute la o ferma aflata in perfecta stare, varianta niciodata explicata a hiperspatiului din „Star Trek”.
Pentru a arata efectele cele mai devastatoare ale apocalipsei nucleare, Kosinski ne arata New York-ul distrus si Pentagonul bombardat. Pentru Jack, o importanta victima colaterala e si Superbowl-ul. Distrugerea oraselor americane, dar mai ales a sacrosanctului fotbalul american ar trebui sa ne dea intreaga dimensiune a dezastrului. Jack insusi e un cowboy modern, care poarta in loc de palarie sapca celor de la Yankees si care reuseste performanta de a repara o drona cu o guma de mestecat. De indata ce acest cowboy intelege care ii e dusmanul, nimic nu mai poate sta in calea lui, nici macar moartea.
Finalul acestui western postapocaliptic e fuserit si incongruent cu restul filmului (invincibil pana atunci, sistemul se lasa dus cu zaharelul intr-un mod care ar putea fi considerat extrem de neverosimil), dar asta nu are cum sa influenteze prea mult parerea de ansamblu pe care o lasa „Planeta uitata”. Dincolo de dificultatea de a gasi linia de demarcatie intre omagiu si plagiat, „Oblivion” e o experienta senzoriala la care imaginea lui Claudio Miranda („Tron: Legacy”, „Life of Pi”) contribuie cel putin la fel de mult ca muzica formatiei electro M83 in construirea unei space opera in adevaratul sens al cuvantului. Filmul lui Kosinski e un colaj in care nu intotdeauna partile componente se leaga, dar al carui succes depinde de cat de atent il ascultam. Totodata, „Oblivion” marcheaza o premiera in filmografia lui Tom Cruise. Desi actorul american a salvat de numeroase ori lumea, e totusi pentru prima data cand personajul sau isi da viata de dragul unei femei reusind sa ramana cu ea in acelasi timp.
Filed under: Articole publicate in revista Cultura | Tags: bathtub, beasts of the southern wild, benh zeitlin, hushpuppy, indie, katrina, Quevenzhane Wallis, sundance
Din lunga expozitiune care precede genericul, aflam care sunt personajele principale (micuta Hushpuppy si tatal ei, Wink), intram in contact cu comunitatea din care acestia fac parte (Bathtub, o asezare imaginara in mlastinile din Louisiana) si, cel mai important, suntem lasati sa intelegem care e inamicul comun al lui Hushpuppy, al lui Wink si al tuturor sufletelor din Bathtub. Acel inamic e omul din oras. „Tata spune ca, dincolo de dig, oamenii se tem de apa mai ceva ca niste copii mici. Ei au construit zidurile care ne separa. (…) Ei n-au nimic din ceea ce avem noi. Asteapta un an intreg sa-si ia o vacanta. Au peste in ambalaje de plastic. Isi tin copiii inchisi in carucioare.”
Inutil de precizat, in Bathtub nu e deloc asa. La replica despre carucioare, vedem copiii lasati sa zburde liber pe imas, in timp ce, in cadrul urmator, Wink descarca o captura impresionanta de peste proaspat, cu zero la suta concentratie de plastic. In mod curios, atunci cand sunt dusi intr-un adapost destinat victimelor uraganului Katrina, locuitorii din Bathtub se comporta ca si cum li s-ar fi facut cel mai mare rau. Ca niste prizonieri intr-o inchisoare, singurul lor gand e sa evadeze (ceea ce, in cele din urma, si fac). O data ajunsa in adapost, Hushpuppy primeste haine noi si curate, iar parul ei valvoi e spalat, periat si prins in codite. Vazand-o asa cum se presupune ca ar trebui sa fie imbracata orice alta fetita de varsta ei, ne pare ca a fost supusa celei mai groaznice cazne (aceeasi impresie am avea-o in cazul contrar – o fetita dintr-o familie de conditie medie rapita de o familie de rednecks si imbracata cu niste carpe murdare ne-ar revolta la fel de mult). Asta inseamna ca filmul isi face treaba remarcabil de bine. Intrebarea e cum.
Principala atractie a lui „Beasts” este Quevenzhané Wallis, interpreta rolului principal. Cizmele de cauciuc cu multe numere mai mari sunt pentru Hushpuppy ceea ce melonul si bastonul erau pentru Charlot, insa ce uimeste intr-adevar la protagonista e imaginatia ei. Cand isi loveste tatal si din intamplare tot atunci se aud si primele tunete, micuta isi inchipuie ca ea, si nu altceva, a provocat uraganul Katrina.
Nu e, insa, intotdeauna o imaginatie de copil. Cand agata un tricou al mamei ei pe un scaun, iar tricoul capata viata si ii spune lui Hushpuppy exact ce ar vrea ea sa auda, aceasta nu se intampla pentru ca e absolut normal ca un orfan sa aiba genul asta de fantezii, ci pentru ca Zeitlin a simtit nevoia sa apese pedala de melodrama. Puternic impresionata de povestea ultimei glaciatiuni, Hushpuppy ajunge sa se creada haituita de un bour, care vrea s-o inghita de vie. E singura, lipsita de ajutor, nevoita sa se confrunte cu situatii pe care nu le intelege si nu le poate controla. Ca orice alt copil, isi inchipuie vrute si nevrute, dar o justificare mai probabila ar fi ca nevoia de un laitmotiv care sa dea bine pe sticla face ca bourul sa devina cea mai prezenta vietate nedomesticita din bayou, devansand crocodilii si insectele hemofage.
Catre final, Hushpuppy inoata in larg, e primita pe o luntre si dusa la un bordel plutitor care se numeste Campiile elizee. Acolo primeste lectii de viata de la o angajata a stabilimentului, care eviscereaza un crocodil (adica exact ceea ce face mama ei in povestile spuse de Wink). Putem trata episodul ca pe o noua fantezie, dar mai aproape de adevar ar fi sa vedem in el aspiratia lui Zeitlin de a presara in filmul sau si niscaiva realism magic. In sfarsit, din cand in cand, Hushpuppy impartaseste cu noi din intelepciunea ei de viata: „Oriunde, permanent, toate inimile bat, vorbindu-si una alteia in moduri pe care nu le inteleg.” „Trebuie ca toate sa se potriveasca perfect pentru ca universul sa fie in echilibru. Daca poti repara piesa defecta, lucrurile se intorc la normal.” „Sunt o bucatica mica dintr-un univers mare, mare de tot” s.a.m.d.
Filmul lui Benh Zeitlin nu a strans 19,7 milioane de dolari in incasari din biletele taiate in mlastinile din jurul orasului New Orleans. S-au dus sa-l vada domnii de la oras. Au primit o invitatie la autoflagelare, un indemn la nostalgie catre un illo tempore vag definit si o cura completa cu pastile de ezoterism new wave. Pe scurt, elemente extrem de des intalnite in filmele laureate la Sundance, festival care a participat la finantarea filmului si care l-a recompensat apoi cum se cuvine. Acestora li se adauga ingredientul sine qua non, povestea de succes a unei comunitati alternative, alta decat familia moderna in care parintii sunt divortati sau au acelasi sex, vazute aici in rol de bolovan mic care rastoarna un car mare. Carul mare e establishment-ul, iar mecanismul e atat de eficient, incat acesta se bucura de propria lui infrangere: doar nu degeaba ii zice happy end.
Filed under: Articole publicate in PostModern.ro | Tags: gucci mane, harmony korine, james franco, rachel korine, selena gomez, spring breakers, vacanta de primavara, vanessa hudgens
Pentru profesorii mei de limba romana din scoala generala si liceu, critica literara era o intreprindere la care oricine se putea inhama, atata timp cat se inarma cu arsenalul potrivit. „Stii sa deosebesti rima incrucisata de rima imperecheata? Felicitari, de azi inainte esti te poti considera egalul lui G. Calinescu!” Cam asa se punea problema, iar una din multele obsesii ale formatorilor de noi si noi generatii de exegeti era atotputernicul laitmotiv. Gasirea laitmotivului era echivalentul nouazecist al jocului de sudoku, cu diferenta ca acesta din urma nu-ti aduce un zece la romana acum, si nici n-o s-o faca vreodata. Ei bine, nu cred ca exista cinci minute legate in cel mai recent film al cineastului american Harmony Korine in care vreunul din personaje sa nu traga in joaca, inspre ceilalti sau in aer, cu pistolul imaginar format din degetul mare si degetul aratator, sau fara ca sunetul unei impuscaturi sa nu puncteze sonor un racord. Inutil de precizat, peripetiile celor patru fete care erau trei, Candy si Brit, se incheie cu un carnagiu.
Al doilea lucru de care trebuia sa tii cont si cand stranutai, daca voiai sa treci clasa, era simbolistica numelor. Indiferent cat de oarecare pareau, nu se putea sa nu insemne ele ceva, iar daca stiai ce, treaba era pe jumarate gata. „Vacanta de primavara” faciliteaza, din aceasta perspectiva, travaliul analistului lenes. Din cele patru fete cucuiete care dau o fuga la ocean sa sarbatoreasca vacanta de primavara, pe cea mai hamletiana dintre ele o cheama Faith. Ca un facut, impricinata crede in Dumnezeu; tot e bine, putea fi si mai rau – putea s-o cheme Delasare, Plictis sau Indolenta. Desi oaia alba rataceste si ea, participand alaturi de suratele ei la toate escapadele imaginabile, o face ducand dorul cantarilor de odinioara din sanul congregatiei, cand purtarea ei era inca pe placul Domnului. Culmea, ceea ce o determina sa se intoarca acasa e confruntarea cu justitia umana: acolo unde pardalnicele sex, alcool si droguri dau gres, spectrul cazierului judiciar se dovedeste a fi un sfetnic mai convingator. Cotty, Brit si Candy (simbolistica loveste din nou!) raman, insa, pe baricade, desavarsind, la indicatiile lui Alien (James Franco), inexorabila lor cadere catre eterna pierzanie. „Spring Breakers” e descrierea cu un lux de amanunte a acestei destrabalari prelungite, o descriere pe cat de elocventa, pe atat de plina de invataminte, astfel incat ar trebui sa fie pe placul tuturor: si al elevilor din ultima banca, si al profesorilor zelosi.
Filmul nu a avut prea mare succes la Venetia, dar asta nu e vina nimanui – imprudenta a fost a celor care au decis sa-l inscrie in competitia Bienalei. La MTV Movie Awards ar fi mers la sigur: montajul alert, care alterneaza cadre scurte redate la viteza normala cu cadre scurte in ralanti, si faptul ca filmul pare o versiune extinsa a emisiunii „The Grind” il recomanda din plin. In programul MTV in cauza, nu se intampla mare lucru in afara de faptul ca baieti si fete imbracati sumar dansau in jurul unei piscine. In „Spring Breakers”, se mai intampla cate ceva (o spargere, o descindere a politiei si o rafuiala intre gasti rivale), dar principalul e ca baieti si fete imbracati sumar danseaza in jurul unei piscine. Petrecerea presupune foarte mult alcool (care se bea, dar se si toarna demonstrativ peste trupurile goale sau aproape goale care danseaza), droguri (care se fumeaza la bong sau se prizeaza de pe trupurile goale sau aproape goale care danseaza), sex (inutil de precizat cine sunt participantii) si arme (manuite de trupurile care tocmai au dansat sau se pregatesc sa danseze). Camera le urmareste pe toate cu o atentie neobisnuit de alerta, de aici marele paradox al lui „Vacanta de primavara”: vrea sa fie luat ca o pilda, ca amara meditatie despre desertaciunea vietii moderne sau ca eseu despre poezia violentei, dar foloseste mijloacele videoclipului hip hop. „Bikinis and big booties, that’s what life is about”, e de parere Alien, dar acelasi lucru se poate spune si despre filmul lui Korine.
