Când noul val se îneacă la mal: „Amintiri din Epoca de Aur”
October 27, 2009, 10:20 am
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Mult timp, pe felurite voci şi deseori în necunoştinţă de cauză li s-a reproşat realizatorilor români care au făcut cinema după 1989 preferinţa pentru tratarea, mai totdeauna fără mănuşi, a perioadei comunismului. Potrivit acestei poziţii critice, filmele „noi” se petrec invariabil fie în comunism, adică în România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu, fie în prezent, dar într-un prezent care se caracterizează mai cu seamă prin calitatea sa postcomunistă, evenimentele de azi fiind condiţionate fatalmente de cele din trecutul totalitar recent. Prin aceea că se petrec în comunism sau se referă la el, aceste filme sunt aprioric lipsite de valoare, dacă ar fi să dăm crezare unor detractori al căror număr sporeşte în acelaşi ritm cu întinerirea publicului de film, din capul locului nu prezintă nici un interes. De câte ori nu am auzit de la colegi, prieteni sau pur şi simplu pe stradă ori în autobuz sentinţe savante precum „Nu mă duc la filmul X pentru că e românesc, deci e cu/despre comunism”? Dumnezeu ştie.

Adepţii unei astfel de luări de poziţie greşesc cu deosebire atunci când critică nu doar subiectul în sine („De ce să mai văd încă unul despre comunism, că doar l-am trăit şi ştiu cum e, mi-a ajuns”), ci şi tratarea. „<<Nea Mărin miliardar>>, ăla da film, râdeai de te crăcănai, nu ca acum, când toată lumea e posacă”, cam asta e optica generală. Că sunt despre comunism aceste filme, mai treacă-meargă, dar prea sunt ele serioase, aşa ceva mai greu se trece cu vederea.

„Amintiri din epoca de aur” nu are acea încrâncenare, dar asta nu-l face cu nimic mai simpatic.

DIAVOLUL SE ASCUNDE ÎN DETALII

Nici nu ar avea cum să fie foarte amar acest omnibus care a concurat anul acesta în cadrul secţiunii „Un certain regard” la Cannes, din moment ce acţiunea fiecăruia din cele 6 scurt metraje nu se petrece nici în comunism, nici în România. Se petrece într-o Românie comunistă imaginară.

Deşi cei cinci regizori au între şi 32 şi 42 de ani (Răzvan Mărculescu, respectiv Hanno Höfer), deci au prins acea perioadă, „amintirile” lor provin de oriunde, numai din Epoca de Aur nu. E ca şi cum nişte puşti de prin părţile locului sau nişte străini ar fi stat de vorbă cam vreo jumătate de oră cu un român mai în vârstă şi cu ţinere de minte, au priceput în mare cam cum stătea treaba şi s-au hotărât să facă un film. Drept urmare e de înţeles de ce filmul lor ar fi destinat unui public format tot din puşti indigeni sau adulţi venetici: dacă li s-a părut interesant lor, va fi interesant şi pentru cei ca ei. O dovadă în acest sens e însuşi faptul că simt nevoia să le explice spectatorilor exact ce înseamnă sintagma „Epoca de Aur”.

Din ceea ce a însemnat comunismul în România, din ceea ce comunismul înseamnă aproape pretutindeni, cei cinci păstrează doar aspectele superficiale, de faţadă. Din România de atunci, „Amintiri din epoca de aur” ignoră cu desăvârşire micile catastrofe şi tragediile naţionale deopotrivă. Este reţinut doar detaliul senzaţional, acela care unui român îi trezeşte amintiri nedureroase iar pe străin îl face să pufnească a neîncredere: cum, sticlele goale erau un fel de valută? Iar copiii umblau cu cheia de gât? Da, cam aşa era. Dar asta încă n-ar fi nimic.

Astfel văzută, realitatea de atunci pare mult mai suportabilă decât era de fapt. Comunismul pare doar o joacă, o convenţie: unii se fac că muncesc, alţii se fac că-i plătesc (fals, unii chiar munceau); unii maimuţăresc actul de propagandă, alţii se prefac că ascultă ş.a.m.d.. Privită prin această grilă, viaţa în comunism avea farmecul ei, oamenii o duceau un pic mai rău, dar e clar că măcar se distrau, era caterincă.

Ei bine, nu prea era.

CEI TREI DE R

Că filmul nici nu este, nici nu vrea să fie o frescă istorică, asta e clar: tratând legende urbane, deci întâmplări care cel mai probabil nu au avut loc niciodată, de ce ar fi cadrul în care aceste întâmplări au loc mai fidel modelului, de ce n-ar fi inventat cei cinci regizori o Românie paralelă, una care la rândul ei n-a existat niciodată, dar care nu mai provoacă repulsie, milă sau ură, ci hohote de râs, altfel spus, una digerabilă?

Planul nu e rău, doar că hohotele întârzie să apară.

„Legenda politrucului zelos” împrumută prea mult de la Kusturica pentru a mai amuza. „Legenda fotografului oficial” e plată precum existenţa personajului principal, în timp ce „Legenda activistului de partid”, „Legenda poliţistului (?!) lacom” şi primele două segmente ale lui „Amintiri – partea a II-a” sunt interesante şi atât.

Cât despre scurt metrajul care închide seria, e delicios, doar că nu se bazează pe o legendă urbană, nu are loc în România comunistă şi mai ales nu e deloc nou: se intitulează „Curcanii nu zboară” şi a mai apărut într-un omnibus, „Obiecte piedute” din 2007.

Aşa şi filmul colectiv coordonat de Mungiu: are aripi, dar nu zboară.


Advertisements


Când titlul spune totul: „Surrogates” de Jonathan Mostow
October 20, 2009, 3:19 pm
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

111504CMX04.indd

În acest ultim opus al nefericitului gropar al seriei „Terminator” intră, ca într-un cocktail incert, fragmente şi teme din SF-uri precum „Gattaca” (eugenia şi lupta inegală dintre un exemplar uman lipsit de upgrade-uri şi un mutant adaptat rigorilor viitorului), „Strange Days” (trăirea umană mediată de un ce de ordin tehnologic care îndeplineşte funcţia de drog social) sau „They Live” al lui John Carpenter (scheletul metalic acoperit de porţii înşelătoare de epidermă şi zgârci). Din registre străine de ficţiunea de anticipaţie îşi dau obolul „Cetăţeanul Kane” (mogulul însingurat care, în ciuda stivelor de bancnote care se înmulţesc cu fiecare răsărit şi apus, nu poate fenta nefericirea), videoclipul „Just” al trupei Radiohead (trecătorii care cad ca muştele pe stradă) şi „Sleeper” al lui Woody Allen – roboţii ca menajere perfecte şi prefacerile pe care plăcerea şi pattern-urile copulative umane ar urma să le înregistreze în viitor.

Soldaţii perfecţi de natură non-organică, negativul care se ascunde după nenumărate măşti, corupţia la vârf din cadrul poliţiei (comandantul însuşi pune la cale crima pe care tot el se angajează să o rezolve), experimentele secrete desfăşurate sub tunica ocrotitoare a armatei, mişcările de Rezistenţă care servesc unor interese străine organizaţiei, problemele de cuplu cauzate de moartea primului născut („O vreau pe soţia mea înapoi!”, se văicăreşte protagonistul), cine mai ştie de câte ori, când şi pe unde le-am mai văzut? Şi totuşi mare parte din momentele bune ale filmului se datorează tocmai unui efect de déjà vu, acela generat de glumiţele autoreferenţiale ale lui Mostow. Osatura metalică a roboţilor, persistenţa surogatului controlat de protagonist, în ciuda unor beteşuguri din ce în ce mai stânjenitoare, prototipul de T-800, surogatul cu chipul şi mai ales cu corpul lui Arnie cel din tinereţe, din zilele de culturist, asemănarea fizică dintre asasin şi Michael Biehn, cel dintâi interpret al lui Kyle Reese, toate trimit la seria cult care l-a consacrat pe guvernatorul din Graz.

Altfel, lipsa notelor distinctive rămâne neajunsul cel mai evident al peliculei. Handicapurile majore ale lui „Surrogates” sunt însă în altă parte.

MINUNATA LUME NOUĂ: THRILLER FĂRĂ THRILL

Realitatea pe care filmul o ilustrează e înfricoşătoare şi nu prea. E destul de clar ce e în neregulă cu ea şi de ce personajul interpretat de Bruce Willis alege, ce-i drept în al doisprezecelea ceas şi şovăielnic peste poate, să o schimbe.

Dar n-ar fi declanşat un cataclism nici dacă şi-ar fi cântărit decizia mai mult decât i-o îngăduia inevitabila numărătoare inversă. Tragedia nu ar fi avut proporţii planetare, omenirea nu ar fi fost rasă de pe suprafaţa pământului, viaţa ar fi mers mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Oamenii ar fi continuat să vadă lumea prin ochii androizilor kamikaze de uz personal, cu picioarele acestora ar fi mers, cu gura lor ar fi vorbit, cu urechile lor ar fi auzit, cu nasul lor ar fi mirosit şi cu mâinile lor ar fi pipăit. E ceva aiurea în asta, dar nu suficient cât să nu ne întrebăm undeva pe la mijlocul filmului: „Şi ce dacă?”

Pe scurt, ca în rolurile care l-au consacrat, Bruce Willis salvează lumea sau măcar o bună parte din ea, dar în acelaşi timp nu salvează pe nimeni.

„Surrogates” e o distopie anemică şi prin aceea că nu se referă la un curs al istoriei foarte probabil – gadgeturile, dichisite, nimic de zis, ale zilei de azi nu prevestesc nicicum marionetele umanoide cu telecomandă neuronală ale lui Jonathan Mostow. În acelaşi timp, filmul nici nu aminteşte de evenimente recente de tristă amintire, e un SF şi atât. Spre deosebire de „Fahrenheit 451” sau „1984”, nu zgândără răni încă nevindecate, nu face apel la spaime primordiale precum aceea de a fi controlat, ca mai deunăzi, în fiecare aspect al vieţii cotidiene, de a fi supus unei forţe exterioare invizibile, dar omniprezente, într-o ecuaţie din care posibilitatea rezistenţei lipseşte cu desăvârşire. Dimpotrivă, oamenii sunt păpuşarii, ei controlează androizii, nu invers. Se poate argumenta că tot oamenii sunt prizonierii, sclavi ai propriului viciu, dar de la fetişism tehnologic până la spaimele şi constrângerile traiului într-o dictatură e cale lungă.

Ce-i drept, „Fahrenheit 451” sau „1984” sunt ecranizări ale unor cărţi (cu totul remarcabile), în timp ce pelicula lui Mostow e adaptarea unei benzi desenate. Diferenţa se simte.

Filmele lui Truffaut şi Michael Radford au nobleţea atemporală a cafelei; „Surrogates” e cam ca un nechezol.




În mintea copiilor: KINOdiseea, prima ediţie
October 6, 2009, 1:34 pm
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Inspirat de „Mica sirenă” a lui Hans Christian Andersen, lung metrajul animat care a deschis prima ediţie a festivalului de film pentru copii KINOdiseea face notă aparte în creaţia eminamente stranie, chiar şi pentru un gen deloc ortodox cum e animé-ul, a regizorului japonez Hayao Miyazaki. „Ponyo” (2008) păstrează tuşele care l-au făcut celebru pe creatorul lui „Nausicaä” (1984), „Prinţesa Mononoke” (1997), „Spirited Away” (Oscar pentru cea mai bună animaţie în 2001) sau „Castelul umblător al lui Howl” (2004),  îndepărtând însă tocmai ingredientul principal. Suspansul lipseşte cu desăvârşire din această poveste a unui băieţel care creşte mai mult fără tată într-un orăşel de la malul oceanului. Sōsuke ajunge să îndrăgească un peştişor ghinionist şi cu ambiţii mutaţioniste, care aminteşte atât de Nemo al lui Walt Disney şi Pixar, cât şi de Chihiro din „Spirited Away”, iar probele pe care le au de trecut cei doi nu sunt puţine, dar momentele tensionate ale lui „Ponyo” sunt acolo doar de formă; adevăratul pericol se lasă aşteptat.

„Ponyo” e poate mai puţin adresat spectatorilor adulţi decât precedentele creaţii ale lui Miyazaki, dar în orice caz e mai uşor de digerat de către un public non-asiatic. Lipsit de încrâncenare, de sadismul uneori dus la extrem al situaţiilor în care trecuţii eroi şi eroine ai regizorului japonez erau puşi pentru a-şi dovedi curajul şi vrednicia, „Ponyo” se savurează cu zâmbetul pe buze de la primul până la ultimul minut. Chiar şi pigmentată cu poveţe ecologice, imaginaţia debordantă a lui Miyazaki îşi nimereşte mai uşor ţinta când o primim fără noduri în gât şi pielea găină.

Inocent şi cu tâlc non-poluant este şi „Mia et le Migou” a lui Jacques-Rémy Girerd. De-a lungul unui traseu exotic şi, ca în orice basm care se respectă, presărat cu numeroase încercări, Mia încearcă să îşi regăsească tatăl, prizonier într-o galerie subterană în urma unui accident. Migou, nu doar un personaj, ci o familie întreagă de netoţi uriaşi care răspunde la acest nume, o salvează în ultimul moment atunci când cade de pe o stâncă înaltă. „I se văd chiloţii!”, a exclamat atunci cu destulă justeţe un spectator cu privirea ageră, semn că regresia, fie ea şi temporară, în lumea neprihănită a anilor dintâi nu se face cu uşurinţă şi de către oricine. În tot cazul, indiferentă la jubilanta remarcă, Mia şi-a văzut de treabă şi, cu ajutorul inimoşilor Migou, şi-a reîntâlnit părintele sinistrat.

De o încăpăţânare comparabilă este Zoé, eroina lui „Chasseurs de dragons” din 2008. Din confruntarea cu ignobilul Gwizdo şi cu falsul cavaler Lian-Chu, puritatea micuţei rămâne neatinsă: Zoé vrea cu atâta tărie să creadă în bunele intenţii ale cuplului de blânzi antieroi încât nici o dovadă, oricât de grăitoare, nu o poate convinge. Plasat într-un Ev Mediu ipotetic, memorabil mai cu seamă prin gravitaţia care funcţionează după criterii imposibil de dibuit, acest basm 3D repetă în mare teza lui „Ponyo” şi „Mia et le Migou”. Ajutat de farmecul indiscutabil al animalului de companie Hector, un fel de coiot albastru şi certăreţ, filmul lui Guillaume Ivernel şi Arthur Qwak ne serveşte aceeaşi lecţie demult tocită de extracţie coelhiană: pentru a reuşi, indiferent cât de mare e cumpăna, ajunge să speri. N-o fi adevărată, dar nici rău nu poate să facă.

ALEXANDRIA CEA MARE

Prezentat în afara competiţiei, „The Fall” al lui Tarsem Singh a furnizat revelaţia festivalului. Paraplegic şi depresiv, Roy Walker (Lee Pace) cultivă deloc dezinteresat prietenia cu o fetiţă internată în acelaşi spital, trimiţând-o în misiuni a căror noimă micuţa nu are cum să o înţeleagă. Scopul său este să-şi procure şi să înghită un număr suficient de pastile pentru a-şi părăsi patul de spital, şi o dată cu el, lumea. Pentru a-i câştiga încrederea, îi născoceşte Alexandriei o poveste pe care o istoriseşte în foileton. Această poveste durează exact atât cât trebuie pentru ca planul său să se realizeze.

Fantasmagoric, dar prea puţin contează. Produs de David Fincher şi Spike Jonze, acest „1001 de nopţi” lacrimogen e cadrul ideal pentru imaginile de o frumuseţe halucinantă marca Tarsem Singh, imposibil de descris în cuvinte, nu fără o intolerabilă sărăcire. În aceste cadre stă puterea filmului. Scena de debut, de pildă, în care un cal este extras dintr-un râu de pe un pod înalt, face cât o mie de replici deştepte şi plot point-uri atent alese.

Iar dacă imagini precum acestea s-au mai văzut (doar în videoclipurile regizate de Tarsem sau în primul său lung metraj, dar s-au mai văzut), cu totul uimitor e debutul Catincăi Unţaru. Puterea interpretării ei stă în aceea că de fapt nici nu interpretează, nu joacă un rol, ci se joacă pur şi simplu, se joacă de-a Alexandria. Multe din replici sunt improvizate – aşa se schimbă şi regulile din jocul copiilor, din mers. Deşi are o tematică adultă şi se adresează mai degrabă publicului de cinematecă decât privitorilor cu dinţi de lapte, „Legende pentru viaţă” spune mai multe despre copilărie decât oricare alt film prezentat în festival.

Nu e o sublimare sau o teză a adulţilor despre cum cred ei că sunt copiii, nu e o teorie.

E practică.



Conformism cyberpunk: „District 9” de Neill Blomkamp
October 1, 2009, 6:50 am
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Cetăţeanul model execută, nu discută: dacă aşa spun ceilalţi că este, aşa este.

Problemele de conştiinţă îi sunt străine. Fără să stea prea mult pe gânduri, cetăţeanul model profită când alţii sunt la ananghie şi îl doare în cot când lumea întreagă e întoarsă cu fundul în sus: lui să îi fie bine. Există doar o problemă: în lumea cetăţeanului model, cei discriminaţi pătimesc fără un motiv anume, iar cetăţeanul model, în ciuda oricărei logici şi în lipsa oricăror dovezi, începe să treacă el însuşi drept un asemenea minoritar; în urma unor ghinioane incredibile, începe să fie la rândul său discriminat. Claustrantă şi imposibil de dezlipit, noua etichetă îl marchează şi îl duce la pierzanie, încununând trista victorie a unui pervers echilibru moral: conformismul însuşi îl condamnă fără speranţă pe cetăţeanul model.

Minoritarii sunt evreii, ei îl ajută, prin tragedia lor, să acumuleze averi pe cetăţeanul model, domnul Klein din filmul din 1976 al lui Joseph Losey, eseu în tonuri sumbre în care parabola se citeşte printre rânduri. Scenariul sobru şi liniar al lui Franco Solinas şi jocul impecabil al megastarului Alain Delon fac ca această istorie simplă să fie nu despre război, evrei sau discriminare, ci mai degrabă despre absurdul care aşteaptă după colţ, întotdeauna la pândă, despre nedreptate şi puterea inevitabilului.

Asemeni lui Robert Klein, Wikus Van De Merwe (Sharlto Copley) îşi câştigă existenţa de pe urma celor oprimaţi. Asemeni lui Robert Klein, el ajunge să treacă drept unul dintre cei pe care mai deunăzi îi dispreţuia, ţinându-i cu de-a sila îndărătul unui gard, într-un ţarc, drept unul dintre cei pe care îi asemuia batjocoritor unor creveţi, drept unul dintre cei pe care voia să-i alunge dincolo de graniţele oraşului, departe de ochii celorlalţi cetăţeni model.

Wikus Van De Merwe este eroul lui „District 9” al lui Neill Blomkamp, iar cei defavorizaţi nu sunt evrei, negri, asiatici sau amerindieni. Nu sunt nici musulmani, nici budişti, nici hinduşi, nici atei.

Sunt extratereşti.

IUBEŞTE-L PE CELĂLALT PRECUM TE IUBEŞTI PE TINE

Ce este „District 9”? Iată o întrebare la care lui Blomkamp însuşi i-ar fi greu să răspundă.

Înainte de toate e un SF. Nu e, însă, un SF oarecare: are loc în 2010, deci într-un viitor foarte apropiat, iar extratereştrii nu sunt nici răi, dar nici buni. Sunt nişte pezevenghi obişnuiţi să fure de la oameni sau din gunoaiele oamenilor, lipsiţi cu totul de inteligenţa ocazional malefică pe care peliculele de gen obişnuiesc să le-o atribuie. Altfel spus, sunt de-a dreptul nerozi.

Componenta moralizatoare viguroasă a poveştii face ca acest SF atipic să devină un SF alegorie: dacă „Mr. Klein” era despre nesiguranţă şi metehnele umane, „District 9” e un îndemn cât se poate de direct la toleranţă. Încă din primele secvenţe e clar că extratereştrii sunt o convenţie, că povestea vizitatorilor cu drepturi puţine e doar un pretext pentru o lecţie despre modernitate şi civilizaţie, despre stat, corporaţii şi umanitate. O lecţie îngroşată, al cărei ton nu e diferit de cel al unei campanii sociale.

Fără voia lui, Wikus Van De Merwe ajunge inamic public; deşi nu a greşit cu nimic, deşi încearcă din răsputeri să-şi dovedească nevinovăţia, toată ţara îl caută, toată ţara îl detestă, scornelile îngrozitoare pe care le propagă media toată lumea le crede. Drept urmare, „District 9” e concomitent un SF, o alegorie şi un thriller. Filmat în stilul unui documentar de televiziune, cu interviuri, transmisiuni în direct şi reporteri care relatează „de la faţa locului”, acest SF alegorie devine SF alegorie thriller mockumentary.

Pe final, protagonistul întoarce armele. În bloc, rasa umană îl respinge. Hăituit, pactizează cu duşmanul: intră în posesia unui super robot din oţel pe care îl conduce împotriva semenilor săi. Acest angrenaj greoi cu aspect umanoid în care eroul se cocoaţă şi care slobozeşte rachetă după rachetă ne ajută să înţelegem, într-un târziu, ce este filmul lui Blomkamp. Este un SF alegorie thriller mockumentary cu Transformeri.

Împreună, aceste calităţi se anulează reciproc. „Mr. Klein” era kafkian în fond, „District 9” e kafkian doar în formă – un oarecare este supus unei mutaţii. Aici se opreşte absurdul, aceasta este şi unica similitudine cu capodoperele body horror ale lui David Cronenberg.

Pilduitor, mesajul pe care „District 9” doreşte să îl transmită pare desprins din broşurile organizaţiilor non-guvernamentale. Dacă oamenii lui 2010 nu fac o treabă prea bună în a-i integra pe noii veniţi, noi în schimb trebuie să arătăm mai multă înţelegere sufletelor de lângă noi, indiferent de religie, orientare sexuală sau culoare.

Extrem de generos, dar în esenţă filmul ne spune, cam pe şleau, două chestii: ce se cade să facem şi cum se cuvine să fim.