Riez, milord: „Funny People” de Judd Apatow
November 24, 2009, 10:09 am
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Să fii în formă nu e întotdeauna cel mai bun lucru. Seth Rogen, o zic până şi prietenii lui din „Tipi simpatici”, nu riscă să stârnească prea multe hohote de râs în varianta fără burtă. Glumele lui sunt aceleaşi, obsesiile nu s-au schimbat, dar umorul l-a părăsit, e ca şi cum, mai mult decât în jocurile de cuvinte şi în delirurile verbale licenţioase, în straturile adipoase îi stătea puterea.

Într-un sens sau altul, şi celelalte personaje sunt „funny” (adică amuzante, penibile sau şi una, şi alta); din păcate, nu sunt şi „people”. Ci vin de undeva din lumea lui Apatow, în care orice nerozie e scuzabilă, atâta timp cât e în numele prieteniei. În care orice poţi să faci, numai să nesocoteşti prietenia, nu.

Apatow pune pe peliculă o lume în care personajele nu se maturizează niciodată, cu toţii rămân nişte băieţei, indiferent de aparenţe. Îşi fac o carieră, se ajută sau se sabotează reciproc, se implică în tot felul de intrigi sentimentale, dar profunzimea acestor intrigi nu o depăşeşte pe cea dintr-un college movie oarecare, profunzimea relaţiilor dintre ei e cea care poate fi întâlnită într-o frăţie, cu ritualuri şi reacţii reflexe, e un sistem al cărui farmec se va epuiza inevitabil, puţin câte puţin, pe măsură ce se va impune ca atare. Cu fiecare nou film scris sau regizat de Apatow, senzaţia de déjà-vu va fi tot mai pregnantă.

FUNNY DEATH

Filmul funcţionează totuşi atâta timp cât personajul principal ştie că e bolnav, atâta timp cât ştie că 8% şanse de reuşită înseamnă mai degrabă 92% şanse de eşec şi încearcă să trăiască, aşa cum poate, cu ideea asta. Nu e nimic original, e un fel de „All That Jazz” în care protagonistul nu e genial şi oricum nu dă doi bani pe arta lui, dar măcar clovnul impertinent pe care Sandler îl interpretează aproape de fiecare dată îşi arată altă faţă (aceea în care nu se strâmbă într-un mod care se vrea amuzant la fiecare trei minute), iar Sandler însuşi arată că ştie să joace, aşa cum nu a mai făcut-o de la „Punch-Drunk Love” („Ameţit de dragoste”) al lui Paul Thomas Anderson, din 2002 încoace.

E ceva profund lipsit de onestitate în prima jumătate a lui „Funny People”, lacrimogenia asta a deathsploitation-ului, a filmului care tratează moartea (a protagonistului, a unuia dintre copii, a celui mai bun prieten) e ceva foarte la îndemână, un asemenea subiect tratat cum trebuie – muribundul să fie în floarea vârstei său şi să moară greu – compensează multe stângăcii, uneori face să fie trecute cu vederea concepţii de-a dreptul dubioase, precum în cazul recentului „Seven Pounds” (Şapte suflete) al lui Gabriele Muccino. Dar şi de data asta reţeta funcţionează, şi de data asta reuşeşte să impresioneze, cu atât mai mult cu cât în chestiune nu e un biped oarecare, ci un star. Toată averea comicului trist nu face doi bani atunci când moartea sau viaţa bat la uşă, clişeul ăsta ni-l serveşte Eminem în persoană, e ceva umor în asta.

FUNNY LOVE

Doar că, miraculos, George Simmons, personajul lui Sandler, se însănătoşeşte, iar din acel moment, filmul o ia la vale. Din acel moment, intră în scenă Dragostea.

Mai întâi dragostea dintre George şi o fostă prietenă. Boala i-a deschis ochii, acum ştie ce e important în viaţă, important e să faci ce-ţi dictează inima, iar inima îi dictează că trebuie musai să reia legătura cu Laura (Leslie Mann), să o recâştige, să fie din nou împreună cu ea. Reuşeşte, dar pentru scurt timp: în calea fericirii lor se interpune cea de-a doua idilă a filmului. Această a doua idilă e cea dintre George şi Ira (Seth Rogen).

La început, relaţia dintre cei doi este una strict profesională. Apoi încep să-şi schimbe un pic atitudinea unul faţă de celălalt. Apoi se ceartă, pentru ca pe final să se împace. Astfel sunt bărbaţii lui „Funny People”, aşa vede Apatow prietenia.

Dezordinea asta logică, în care oameni în toată firea fac tot felul de tâmpenii din dragoste pentru patronii lor, e în tot cazul mai puţin deranjantă e faptul că, de vreo trei-patru ori, cădem pradă unei manevre deloc sofisticate – schimbarea din mers. Mai întâi, happy end-ul (de care nu ştim încă dacă o să avem parte) înseamnă supravieţuirea lui George. După care George vrea mai mult: a supravieţuit, acum trebuie pur şi simplu să fie cu Laura. Dar oare e bine să fie cu Laura? Oare o iubeşte într-adevăr? Oare ea îl iubeşte pe el? Oare e bine să mai facă un film pentru copii? Oare e bine ca Ira să lucreze în continuare pentru el?

La nici una din întrebările astea nu avem răspuns. Credem pentru o vreme că ştim ce şi cum, după care priorităţile personajelor sunt reconfigurate. O dată, de două ori, de trei ori, cine mai ştie?

Partea amuzantă e că aşa se întâmplă şi în viaţă. Crezi că vrei ceva, după care îţi dai seama că te-ai înşelat. O dată, de două ori, de trei ori, de câte ori merge. În viaţă, e normal să fie aşa.

Între acea normalitate şi acest talmeş-balmeş, între hohot şi stânjeneală. Aici e ironia lui „Funny”.


Advertisements


Nobile aspiraţii: „Julie & Julia” de Nora Ephron
November 17, 2009, 2:17 pm
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Deşi prestează o activitate de pe urma căreia este în cele din urmă remunerată, Julia Child (Meryl Streep) nu munceşte pur şi simplu. Nu munceşte pentru că trebuie (adică pentru că are nevoie de bani) sau pentru că aşa a fost învăţată (că în general se cade să munceşti, indiferent de sexul cu care te-a hărăzit pronia cerească). Soţie de diplomat, Julia Child munceşte pentru că se plictiseşte. Soţul său e la birou, o lasă toată ziua singură acasă, trebuie să-şi găsească o ocupaţie (deşi poate mai potrivit este termenul de „hobby”). Când în sfârşit îşi găseşte acea ocupaţie care o satisface pe deplin, i se dedică trup şi suflet.

Astfel este munca lui Julia Child, iar pasiunea ei este gătitul.

Cartea ei de bucate şi emisiunea ei de televiziune o însufleţesc, 40 de ani mai târziu, pe anonima Julie Powell (Amy Adams) să gătească după reţetele sale şi să-şi împărtăşească experienţele, de regulă fericite, prin intermediul unui blog. Faima, care nu întârzie să apară, i se potriveşte ca o mănuşă.

O femeie care găteşte de plictiseală şi o alta care o imită pentru pentru că vrea „să facă şi ea ceva până la capăt”, acestea sunt neînfricatele eroine ale lui „Julie & Julia”, ultimul film al lui Nora Ephron.

Prietenele sus-puse ale lui Julie, singurele prezenţe feminine care nu îşi iau rolul de gender în serios, sunt prezentate în cea mai defavorabilă lumină cu putinţă. Ambiţia lor ne apare monstruoasă, abandonând triada spălat-călcat-gătit pentru un birou la etajul de sus, laptop şi maşină de serviciu, ele au pierdut ceva infinit mai important, farmecul vieţii de zi cu zi le este cu desăvârşire inaccesibil pentru că ceea ce le lipseşte acum este nici mai mult, nici mai puţin decât omenia însăşi.

Cam asta are de spus filmul lui Nora Ephron despre femei. Pare dubios. E doar convenţional.

ORAŞUL LUMINIŢELOR

Convenţional e văzut şi Parisul lui „Julie & Julia”. E acelaşi Paris pe care l-am văzut şi îl cunoaştem prea bine fără să-i fi călcat vreodată străzile, îl ştim ca pe drumul de acasă la servici, e un Paris din care muzica de acordeon rareori lipseşte, e un Paris care în realitate nu există şi n-a existat niciodată. E Parisul cinematografic, unul care poate fi cu uşurinţă recreat şi în studiourile de la Buftea (faimoasă „stradă franceză”, care se poate converti cât ai zice peşte în „strada germană” sau în „strada engleză” prin simpla înlocuire a unor firme de deasupra unor birturi), e pe cât de încântător, pe atât de fals.

„Ce căutăm noi aici?”, se vaită tardiv Julie, exasperată că nu-şi regăseşte tempo-ul în bucătăria noului său apartament. „Trei sute de metri pătraţi”, îi aminteşte grijuliu Eric (Chris Messina), soţul său, topografia noului sălaş. „Şi e şi mai aproape de biroul tău”, adaugă degrabă bucătăreasa amatoare, nu pentru Eric, nici pentru ea, ar fi fost nefiresc ca vreunul dintre ei să uite aşa ceva, ci pentru noi, spectatorii. Ăsta e dialogul filmului, astfel vorbesc personajele, pentru ca noi să înţelegem cât mai mult, cât mai repede.

America în care cele două poveşti paralele se desfăşoară e în esenţă aceeaşi, niciodată tarată de mai mult decât o problemă fundamentală şi numai una. În anii ’50 a fost mccarthyism-ul, acum americanii de rând se confruntă cu urmările lui 11 septembrie. Atât. Sunt ceva nori pe cerul familiilor Child şi Powell, dar nu din cale afară de mulţi. Cam câţi poate spulbera o „boeuf bourguignon” preparată cu mare har.

O realitate simplificată şi infantilizantă, în care verbul e înlocuit de chicoteală, problemele reale de jene şi frumuseţea de drăgălăşenie, asta ne propune „Julie & Julia”. E „chick flick” prin excelenţă, echivalentul cinematografic al „chick lit”, termen uneori impropriu tradus prin „literatură pentru femei” (văzute ca un tot, nici una nu e mai brează decât alta). Ceea ce bate la ochi e că, spre deosebire de precedentele producţii ale veteranei Ephron, miza s-a schimbat. Frivolitatea e tot acolo, nimic de zis, dar raţiunea de a fi a personajelor e alta. Nu se mai învârt toate în jurul iubirii, personajele nu trăiesc o poveste de dragoste mistuitoare care în final se materializează, ca pe vremuri, ci romanţa e doar condimentul, în nici un caz singurul, al unei vieţi pline de ingrediente precum sunt tocăniţa sau zacusca.

O fi puterea obişnuinţei, dar cinematografic vorbind, parcă are mai multă logică să aştepţi două ore ca Meg Ryan să dea nas în nas cu Tom Hanks într-un lift şi să tragi concluzia că astfel, toate problemele amândurora s-au vaporizat, decât să o vezi pe Amy Adams fericită învârtind clătite.




N-are mamă, n-are tată: „Orphan” de Jaume Collet-Serra
November 10, 2009, 2:13 pm
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Horror-ul adevărat e atât de rar încât aproape că nu există.

Cosmonauţi şi o familie de monşti împreună pe aceeaşi navă, locatari din cripte şi cavouri care înfulecă ţestele cu tot cu conţinut, lungani livizi neiubitori de soare şi cu patul în sicriu, toate au ceva şanse să te bage ocazional în sperieţi, dar nu le simţi într-adevăr. Nu până în măduva oaselor, în orice caz. Singurele momente de groază pe care le pot provoca sunt cele de extracţie pur motrică, atunci când un monstru apare de nicăieri de îţi stă inima-n loc şi începe să se ospăteze. Gore-ul adiacent suscită repulsie mai degrabă decât teamă, drept urmare filmele de groază clasice (cu extratereştri, zombie, vampiri sau slasher) sunt evaziune într-o măsură mult mai mare decât sunt autoflagelaţie, distracţia nu provine din teama autentică pe care ar suscita-o, ci din faptul că sunt acceptate dintru început ca fiind doar convenţii, ceva ce ar trebui să te înspăimânte, o simplă ieşire din cotidian.

Nu îţi pui decât rareori problema că ai putea într-adevăr fi tu în locul personajelor. Cum ai putea? Ce să cauţi pe o navetă spaţială? Ce să cauţi în toiul nopţii într-un cimitir? Cel mult te gândeşti ce ai fi făcut în locul lor, tendinţă uneori ireprimabilă care vine şi din aceea că personajele acţionează de cele mai multe ori împotriva oricărei logici, sfidează orice instinct de conservare. Mai mult, spre deosebire de ele, noi, privitorii, avem în spate o întreagă experienţă de horror-uri văzute. Nu ştim cum e într-adevăr să umbli într-un cimitir într-o noapte cu ceaţă, dar într-un film, e o idee de-a dreptul proastă. Sigur că atunci când ai o armată de decerebraţi însetaţi de creier pe urmele tale nu ai ce căuta într-un spaţiu închis, sigur că a te ascunde la subsol e cea mai neinspirată manevră cu putinţă, sigur că unele uşi închise e mai bine să rămână închise. Chiar şi supravieţuitorii (rareori mai mult de doi, de cele mai multe ori un el şi o ea), nu numai că nu par să fi văzut vreun horror la viaţa lor, dar sunt de prea puţine dăţi altcumva decât nătărăi, norocoşi mai degrabă decât descurcăreţi. Pe scurt, cu puţine excepţii, hororr-ul e horror doar cu numele.

Însă atunci când fac apel la pericole reale (în orice caz mai reale decât acela de a fi mâncat de un extraterestru), atunci când au loc pe o stradă a unui oraş, unul populat, mai exact populat de oameni, nu în casa bântuită de lângă lac, horror-ul devine eficient, altfel spus, face ce ar trebui să facă. Un astfel de horror de suburbie este „Orphan”, a cărui performanţă este dublă: nu numai că înspăimântă; cel puţin în prima jumătate de oră, e de-a dreptul ieşit din comun.

DIN RUSIA, FĂRĂ DRAGOSTE

Povestea în sine e banală: un cuplu adoptă o fetiţă din Rusia; cealaltă fetiţă a lor o primeşte pe noua ei surioară cu braţele deschise, în timp ce fratele lor mai mare, gelos pe atenţia pe care Esther o primeşte, o înfruntă şi o umileşte ori de câte ori poate. Părinţii trebuie să împace şi capra, şi varza, dar mai întâi trebuie să cadă de acord între ei: e ceva în neregulă cu micuţa din est? Dacă da, ce?

Atâta timp cât filmul păstrează acest mister, atâta timp cât nici noi nu ştim ce să credem, dar vedem prea bine că ceva nu merge chiar cum trebuie şi ştim că o să aflăm în curând ce, spectacolul lui „Orphan” e unul total. Ştim că cineva e cât pe-aci să şi-o fure şi ştim şi cum – gheaţa subţire pe care camera o survolează ca din întâmplare va juca fără doar şi poate un rol cât se poate de nefast, cât se poate de curând.

Nu ştim încă cine, când şi de ce.

Cam pe la jumătatea filmului, de la plăpânda făptură de peste mări şi ţări începe să şi-o fure aproape întreaga distribuţie, iar distracţia scade proporţional. Micuţa e malefică, asta devine clar ca lumina zilei, sunt doar patru membri ai familiei iar filmul abia a ajuns pe la minutul 55 când firul ororilor începe să se depene, aşa că rămâne o unică întrebare: de ce?

Aflăm abia spre final, care ne găseşte deja plictisiţi: Esther (Isabelle Fuhrman) nu e o şcolăriţă din Rusia, ci o ucigaşă în serie trecută demult de majorat din Estonia.

Cu această ultimă descoperire dispare şi puţina fascinaţie pe care „Orphan” a reuşit să o exercite în cea de-a doua sa jumătate. Interpretate în această cheie, acţiunile nevropatei de-o şchioapă devin la rândul lor banale, în ciuda disfuncţiei hormonale de care suferă făptaşa. Chiar dacă s-a mai văzut (în seria „Halloween”, de pildă), un copil care ucide cu sânge rece e o ipoteză neîndoielnic mai ofertantă pentru un horror decât un adult care face acelaşi lucru, indiferent de motivul acţiunilor sale. Cu această ultimă descoperire, Esther devine parcă mai puţin malefică, iar noi ne simţim o dată în plus manipulaţi.

Asta face horror-ul, până la urmă. Ne înşală. Iar noi ne lăsăm înşelaţi.




Cercul roz: „Ziua care mi-a schimbat viaţa” de Rémi Bezançon
November 3, 2009, 2:07 pm
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

le-premier-jour-du-reste-de-ta-vie-1

Simetric, „Le premier jour du reste de ta vie” debutează şi se încheie cu fragmente din filmele de familie ale personajelor. Deşi se presupune că au trecut măcar vreo 25 de ani de la data când înregistrările au fost făcute, părinţii nu au îmbătrânit o zi, dar asta încă nu ar fi nimic. Că ei arată la fel (la fel de bătrâni, mai exact), nu contează defel, aceste secvenţe sunt indispensabile: ele fac parte din modul în care regizorul Rémi Bezançon înţelege să clădească emoţia.

În aceste imagini îi vedem pe copii, îi vedem cum fac primii paşi sau aleargă prin curte unii după ceilalţi, încă nu ştiu nimic, sunt neprihăniţi, dar sunt neprihăniţi în sensul în care gândirea convenţională valorizează neprihănirea, pios, cu o lacrimă în ochi – cei mici sunt întotdeauna fără pată, cei mici sunt întotdeauna frumoşi, în felul ăla în care sunt frumoşi nişte pisoi abia fătaţi.

Sunt frumoşi când sunt mici, dar nu rămân frumoşi de-a pururea, iată marea găselniţă regizorală: cum cresc, cum „se strică”. Micuţa Fleur (Déborah François) ajunge să fumeze droguri uşoare şi să se culce cu fitecine, Raphaël (Marc-André Grondin) ajunge să iubească munca precum o cârtiţă lumina, Albert (Pio Marmaï) ajunge să îl pocnească pe Raphaël la un chef şi să aibă o căsnicie nefericită, cine ar fi zis, cu mutriţele drăgălaşe pe care le aveau la trei ani şi ceva?

Antiteza groasă nu se opreşte aici; atunci când Fleur cea mare îşi pierde virginitatea, o vedem şi pe Fleur cea mică privind acuzator către obiectiv, apoi către uşa închisă a camerei în care actul are loc. Un râu de sânge i se apropie, de sub acea uşă, de picioruşe…

Glumiţele care exploatează conflictul dintre generaţii – Fleur spunându-le alor săi ce e ăla grunge-ul – sunt la fel de originale şi au tot atâta potenţial comic precum scena în care aceeaşi Fleur, după o partidă de sex oral mai scurtă decât existenţa unei efemeride, e condamnată la muţenie când dă nas în nas cu părinţii partenerului său de ocazie. Ironia nu e că „Ziua care mi-a schimbat viaţa” vrea să fie în acelaşi timp dramă de familie şi „American Pie” franţuzesc; ironia e că, fie şi în această încercare deloc acoperită de glorie (a fi asemeni lui „American Pie”), e condamnată eşecului. Seria care ni-l prezenta pe Jason Biggs în chip de agresor de produse de patiserie măcar nu voia să ne înveţe nimic despre viaţă (mai exact despre Viaţă, cu „v” mare), în timp ce „Ziua care mi-a schimbat viaţa” are poveţe cu toptanul. Cele mai importante: preţuieşte-ţi familia şi trăieşte clipa.

Două personaje, tată şi fiu, mor în acest film. Tatăl este colecţionar de vinuri. Spre ghinionul său, Marea trecere îl prinde cu lacătul pus la pivniţă. După ceva timp, copiii de odinioară se reunesc în jurul aceleiaşi mese, la un pahar de vin din colecţia babacului. Viaţa se cuvine trăită iar vinul băut la vremea lui, din fericire nici un college movie respectabil nu sondează, nici măcar din greşeală, asemenea profunzimi.

Finalul peliculei, când cenuşa unui membru al familiei este aruncată în mare, iar cei care îi supravieţuiesc se strâng în braţe şi se uită la aceleaşi filme ale copilăriei, închide cercul. Personal, prefer o altă secvenţă a împrăştierii cenuşii, cea din „The Big Lebowski” al fraţilor Coen.

La fel ca un film de familie, la fel ca înregistrarea unei nunţi, şi acest film se vede o dată şi atât: doar mirii se uită la propria lor nuntă şi a doua oară.

le-premier-jour-du-reste-de-ta-vie-3

O PREMIERĂ: MUSICAL-UL MUT

Pe pereţii camerei lui Fleur tronează Gainsbourg şi Cobain, muzica pe care personajele o ascultă, la căşti sau prin discoteci, e a lui David Bowie şi Janis Joplin, se vorbeşte despre Lynyrd Skynyrd, AC/DC şi Jim Morrison, numai nume mari, unul după altul, întreg filmul e un videoclip de o oră şi trei sferturi. E ca şi cum Bezançon, oricât de infantil ar părea, şi-ar fi închipuit că, prin simpla pomenire a numelor ăstora, filmul lui câştigă ceva (profunzime, putere de sugestie, succes de casă). Lucrurile nu funcţionează aşa, nu în lumea modernă, în orice caz. Forţa mitică a acestor nume aduce mai degrabă un deserviciu filmului: mai devreme sau mai târziu, îţi dai seama că toată această muzică e de fapt un zgomot, că excesul de formă (muzicală, în acest caz) nu face altceva decât să maimuţărească fondul, care se lasă aşteptat până la genericul final. Îţi dai seama că tot acest rock e numai un vicleşug.

E ca air guitar, disciplina la care excelează Raphaël. Oricât de bine ar suna, tot playback rămâne.