„Jaws” – soluţia rapidă
December 28, 2009, 7:52 am
Filed under: Exclusiv pe blog

Mulţi îşi închipuie că trebuie să fie destul de simplu să fii supererou, ai nişte superputeri, cu cât mai şmechere, cu atât mai bine şi gata, salvezi lumea în timp ce citeşti ziarul.

Ei bine, veţi fi surprinşi, poate, să aflaţi că nu-i chiar aşa.

Noi, muritorii de rând, ne confruntăm zi de zi cu tot soiul de neplăceri minore pe care le numim probleme, cum ar fi că ni se sparge gălbenuşul oului prăjit atunci când îl vrem moale sau că scăpăm prea mult zahăr în cafeaua de dimineaţă, dar pentru un supererou, problemă înseamnă cu totul altceva.

Cum ar fi un rechin care stă aninat de tine precum un caniş de cracul pantalonului:

Căţel, şezi cuminte!



De ce e Bond mai bun.
December 22, 2009, 8:03 am
Filed under: Exclusiv pe blog

Chiar aşa, ce are el în plus faţă de mine? Sau faţă de vecinul de la patru? Că el a băut Dom Perignon din ’53 şi noi nu?

O teorie e că a scos-o la un suc pe Ursula Andress, iar asta e întruchiparea supremă a superiorităţii sale asupra muritorilor de rând, argumentează savant Sick Boy în „Trainspotting („Beautiful, exotic, highly sexual and totally unavailable to anyone to anyone apart from him”).

Greşit. Ce îl separă pe Bond de restul lumii este norocul, mai exact, o formă cu totul aparte de noroc. Ce îl separă pe Bond de restul lumii este bulanul.

Când un adversar dă 6-6 la table, se impun rostiri precum: „Bă, ce bulan ai avut!”, „Al dracu’ bulan!” sau „Aşa bulan mai rar!”. Desigur, nu putem vorbi despre bulan la şah. „Mat în patru mutări, ăsta e bulan porcesc!”, aşa ceva pur şi simplu nu se zice.

Ei bine, ce altceva decât bulan e să fii prizonier în celulă, cu nimic altceva decât hainele de pe tine, iar în nici cinci minute să te capeţi cu un costum caraghios, aşa cum poartă tot echipajul, şi să pierzi timpul aiurea prin bază ca un turist chinez la turnul Eiffel?

Iar în alte cinci minute să te afli în faţa unui panou de comandă pe care scrie mare „Danger”, ca să ştii exact cât să învârţi de valva aia mare care ţine loc de buton de autodistrugere?

Toate se întâmplă în „Dr. No” din 1962:

Era perioada de glorie a Nouvelle Vague, era anul în care Fellini filma la „8 ½”.

Ce pierderi de vreme…



Lupta de clasă pentru succesul de casă: „Looking for Eric” de Ken Loach
December 15, 2009, 12:26 pm
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Mai mult decât manierism, conştient sau nu, tematica socială omniprezentă în creaţia regizorului britanic Ken Loach exploatează o nişă şi furnizează o explicaţie. E mai uşor să treci cu vederea neajunsuri mai mari sau mai mici atunci când protagonişti sunt nevoiaşii, minoritarii, locuitorii cartierelor mărginaşe; e mai uşor să închizi ochii la detalii atunci când eşti martor la suferinţele unui exponent al unei categorii defavorizate, e cu atât mai uşor cu cât vezi în el nu un om sau un personaj, ci categoria însăşi: nu e doar militantul Damien din „The Wind That Shakes the Barley”, sunt toţi irlandezii, e lupta lor cea sfântă, nu e doar Joe din „My Name Is Joe”, sunt toţi alcoolicii dezabuzaţi de suburbie, nu e doar Casim din „Ae Fond Kiss”, sunt toţi pakistanezii britanici, huliţi şi dispreţuiţi aprioric. Că sistemul e într-adevăr nemilos, cine ce vină are sau dacă lupta e într-adevăr sfântă, acestea sunt alte chestiuni şi în orice caz nu e căderea lui Loach sau a noastră să le stabilim.

Ideea e că, măcar în parte, Loach place pentru că prezintă mai totdeauna o faţă mai puţin cunoscută a realităţii sau cel puţin o perspectivă nouă asupra unei realităţi prezente în dezbaterea publică. Dacă preocuparea pentru marile boli sociale ale modernităţii îşi are sorgintea în socialismul învederat al regizorului britanic, succesul său se bazează mai mult pe exotismul acestei problematici: nu băutorii de carieră, nu bătăuşii de la colţ, nu concediaţii marilor fabrici i-au dat lui Loach Palme d’Or în 2006, ci juriul de la Cannes.

În „Looking for Eric”, prezentat în premieră la Dakino, vraja se spulberă. Despuiat de tema marilor probleme şi de problemele oamenilor mici, filmul rămâne uşor ca un fulg.

Pare să fie despre lipsa de orizont a lui Eric Bishop (Steve Evets), poştaş microbist din Manchester, pare să fie despre problemele sale în a-şi ţine în frâu cei doi fii vitregi, derbedei în devenire şi pradă uşoară pentru un interlop local, dar de fapt e mai degrabă despre fixaţia sa bolnăvicioasă pentru soţia dintâi, despre încercările sale inabile de a se apropia de ea, după ani şi ani de tăcere.

O poveste de dragoste, asta e în esenţă „Looking for Eric”, cu toate etapele intermediare pe care le ştim cu toţii. Cei doi se cunosc o dată în plus, în ciuda împotrivirii iniţiale a amândurora, la început e un dezastru, ea nici nu vrea să audă de el, susţine sus şi tare că îi e egal dacă îl mai vede vreodată sau nu, dar încetul cu încetul Eric reuşeşte să îi facă uitate rezervele: nu se pricepe cine ştie ce la cuvinte meşteşugite şi la gesturi mari, dar nici ea nu opune o rezistenţă prea aprigă, aşa că totul se termină cu bine şi, încă şi mai important, la timp. Ca mai toate filmele de dragoste, „Looking for Eric” se sfârşeşte exact atunci când trebuie: la început.

Tulburările de personalitate şi de comportament ale lui Eric sunt doar un pretext pentru scena în care, unul după altul, colegii săi vin şi-i spun câte un banc pentru a-l binedispune, sau pentru secvenţele când ditamai huliganii se strâng frăţeşte la o bere şi ţin o şedinţă de meditaţie pentru a-l ajuta. Scene precum acestea nu au nici o noimă în lumea reală, dar capătă sens pentru spectatorul familiarizat cu umorul de serial de comedie, nesofisticat şi etern repetabil, e realism de sitcom. În sitcomuri, cu fiecare reiterare (a unei situaţii, a unei replici, a unui gag), această artificialitate se consacră ca realism. Aici însă, ea aduce un deserviciu mesajelor pe care Loach le-ar dori probabil receptate: tinerii din suburbii consumă alcool şi droguri, găştile fac cam ce le taie capul fără ca cineva să se sinchisească, între omul de rând şi aceste găşti e e o luptă inegală, nu prea ai pe unde scoate cămaşa.

Toate astea se pierd, rămâne armata de prieteni ai lui Eric care îşi ajută tovarăşul la nevoie, cu toţii purtând măşti cu chipul lui Cantona pentru a nu fi recunoscuţi, cei slabi ascunzându-se îndărătul celui puternic, rămâne Cantona însuşi cu bagajul său inepuizabil de ziceri. Solemn şi semeţ, fostul căpitan al lui Manchester amplifică sau anihilează potenţialul de ridicol al acestor proverbe după un criteriu care nu pare a fi altul decât bunul său plac.

Asemeni unui antrenor părăsit de inspiraţie, Loach nu are altă strategie în afară de aceea de a-l lăsa pe Cantona să se desfăşoare. Îl plimbă dintr-o scenă în alta ca pe sfintele moaşte, asta e tot.

Uită un lucru: King Eric nu mai face minuni.




Ori la festival, ori la spital: Festivalul filmului francez 2009
December 8, 2009, 2:19 pm
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

O mostră de critică socială care nu e nici critică, nici socială, asta ne propune Patrice Leconte în „Ridicule”, filmul său din 1996.

Din mlaştinile sale originare din Dombes, baronul Grégoire Ponceludon de Malavoy (Charles Berling) ia calea Versailles-ului, unde speră să găsească înţelegere pentru planurile sale de asanare a regiunii. Previzibil, drumul spre mântuirea ţăranilor trece prin nenumăratele saloane ale nobililor. Unde se împotmoleşte. Aici e problema, această superproducţie de epocă se bizuie pe mai mult pe decolteul lui Judith Godrèche, mai mult pe costumele şi pe modul în care nobilii se împopoţonează, mai mult pe jocurile de cuvinte cu care aceştia îşi pierd vremea, mai mult pe acele savantlâcuri verbale atent ticluite decât pe această nedreptate, mesajul umanitarist e mai totdeauna în planul secund. Ţăranii apar doar vreo câteva minute în filmul lui Leconte. Altfel, îl urmărim pe eroul nostru prin tot felul de anticamere, pe la tot felul de recepţii, aici ar trebui să fie strălucirea filmului, de aceea minutele de la final când eroul se recunoaşte învins şi le bate obrazul nobililor sunt doar o tiradă care nu se sprijină pe nimic. Critică opulenţa, dar doar prin opulenţă impresionează, dualitatea asta a lui „Ridicule” e aceeaşi cu cea a baronului de Malavoy, care una vine la Versailles temporar şi cu un scop, dar începe să-i placă şi-l uită Dumnezeu acolo.

O GURĂ DE OZON PROASPĂT

La fel ca „5X2” din 2004, „Ricky”, ultimul film al lui François Ozon, începe cu sfârşitul. În „5X2”, această anti-cronologie excludea într-o oarecare măsură surpriza, în „Ricky”, o amplifică. Dacă prima jumătate a filmului avem senzaţia că am nimerit la o producţie a fraţilor Dardenne (mediu sordid şi incolor, sărăcie, perspective ioc), când ne aşteptăm mai puţin, nou-născutului Ricky îi cresc aripi. Aripi adevărate, cu care zboară. Mai întâi prin casă, apoi prin supermarket, apoi peste câmpii şi hăt departe. Zboară şi nu se mai întoarce.

De ce zboară Ricky, ce înseamnă chestia asta din punct de vedere cinematografic, adică ce ar trebui să înţelegem noi din ea, unde se duce el sau dacă treaba asta cu zburatul e într-adevăr o metaforă sau doar exhibiţionism cu pretenţii, astea contează mai puţin pentru Ozon. Important e că ne-a lăsat cu gura căscată, o dată în plus.

Filmul lui Ozon începe să şocheze cam pe la jumătate; „Black Moon” al lui Louis Malle e stupefiant de la primul minut. Oricâtă bunăvoinţă ai avea, nu ştii cum să-l iei. În epocă, a fost comparat cu „Skammen” al lui Ingmar Bergman. Filmul din 1968 al maestrului suedez era o distopie atât de eficientă, realitatea descrisă era atât de terifiantă încât devenea pe alocuri insuportabilă; tensiunea creştea gradat, fiecare dezvoltare a intrigii avea un scop, fiecare scenă însemna ceva şi putea fi decodificată cu uşurinţă ca atare. „Black Moon” (1975) e povestea de unei tinere murdare care aleargă întruna, cade de vreo câteva zeci de ori în pământul reavăn în timp ce se învârte în cerc şi alăptează, deşi nu pare să fi trecut recent prin experienţa maternităţii, o bătrână senilă şi un inorog vorbitor.

Ordinea logică ocoleşte cu precauţie comparabilă şi animaţia „Chronopolis” a lui Piotr Kamler. În această încercare din 1983, preţ de 52 de minute suntem martorii unui „ce” care eludează orice încercări de a-l descrie coerent. Pe scurt, măşti dintr-un material friabil se modifică şi se descompun, un alpinist se luptă cu înălţimile şi cu păsăretul vrăjmaş, dar ce se întâmplă de fapt în cea mai mare parte a timpului e că nişte biluţe se evită sau se ciocnesc unele de altele, se compun într-un tot mai mare, apoi se descompun şi iar se evită sau se ciocnesc. Toate astea ar trebui să însemne ceva, e destul de complicat, dar Kamler are o explicaţie pentru fiecare ping, nici una din mişcările astea ale biluţelor nu e fără noimă în viziunea autorului.

Aceste explicaţii sunt la fel de necesare precum legenda pentru o hartă, fără ele, suntem cu totul debusolaţi. Din acest experiment înţelegem ce vrem noi sau mai degrabă nu înţelegem nimic.

LUAŢI ÎN BALON

În primul său film non-asiatic, „Le voyage du ballon rouge” din 2007, Hsiao-hsien Houne spune povestea lui Simon, fiul lui Suzanne (Juliette Binoche), şi a lui Song, noua sa guvernantă. Cei doi merg pe stradă, fac tot felul de drumuri, o aşteaptă împreună pe Suzanne, vorbesc la telefon, Simon cântă la pian, se joacă pe calculator şi apare într-un omagiu adus primului „Balon roşu”, cam asta e. Pare ofertant, dar e doar plictisitor, toate astea nu spun nimic – despre copilărie, despre ce înseamnă să fii o mamă singură sau despre descoperirile pe care le fac copiii la fiecare câteva minute. Deşi aduc cu colaborările dintre Olivier Assayas şi Maggie Cheung, acestor mici non-evenimente le lipseşte acea calitate profund umană, rămân doar un exerciţiu, în care marfa dosită, una pe care nu o capeţi prin metafore, deducţii şi alte sublimări, este sufletul.



Pentru Disney bat clopotele: „Bun venit în Zombieland” de Ruben Fleischer
December 1, 2009, 11:03 am
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Brutal şi repetitiv, genericul, un goreclip slowmotion pe acordurile lui „For Whom the Bell Tolls”, ne dă o idee cam la ce să ne aşteptăm. E una din rarele ocazii când muzica nu e doar exploatată: popularitatea superhitului Metallica nu are menirea să ridice filmul, să îi dea mai mult nerv decât are. Filme precum „The School of Rock” sau „Almost Famous” vorbeau despre rock, vorbeau despre Led Zeppelin, de pildă, dar nu aveau nimic din ceea ce rockul are de fapt, din acel ceva care îl defineşte mai mult decât orice, nu aveau tupeu.

Smbru şi nepretenţios, cântecul dublează mesajul, nu îl îmbogăţeşte.

Spre deosebire cele mai multe din miile de producţii de gen, filmul are ceva ce îi creşte substanţial adresabilitatea. Are staruri în distribuţie, umor şi un buget cu care Romero ar fi putut face şi reface de vreo câteva mii de ori primul „Night of the Living Dead”, cel din 1968, dar ceea ce îl recomandă e altceva. Puterea îi stă în aceea că nu e gândit anume să satisfacă o masă restrânsă de fanatici care vrea să vadă mai mult sau mai puţin acelaşi film, din nou şi din nou, de dragul unei reţete ale cărei ingrediente principale sunt sângele şi maţele. „Zombieland” e mainstream, dar nu ca urmare a unor concesii: ceea ce filmul lui Ruben Fleischer are, iar multe alte filme cu zombie nici măcar nu încearcă să aibă, e pur şi simplu coerenţă. Nu pare cine ştie ce, dar e de-ajuns.

Nimic de zis, personajele sunt schematice: sunt Durul, Molâul şi Surorile cu obiceiuri rele, dar cu suflet bun; relaţiile dintre ele sunt schematice (în ciuda moliciunii lui, Durul începe să îl îndrăgească pe Molâu; Molâul se îndrăgosteşte de Sora rea mai mare, Sora rea mai mică devine geloasă); unele scene sunt de un gust cu totul îndoielnic – fixaţia lui Tallahassee pentru batoanele Twinky sau momentele în care îl vedem jucându-se cu un căţeluş, spălându-l cu grijă, sărutându-l pe gură, prea groasă este aluzia, aproape că îl compătimim pe Woody Harrelson. Toate astea sunt lucruri care nu trec neobservate, dar care se fac uitate repede. O decapitare e de-ajuns: e ca şi cum nici n-ar fi fost…

CÂTE-UN PIC, PIC, PIC…

Mai mult decât un film cu zombie, „Zombieland” e un studiu despre distrugere. Zeci şi sute de obiecte, din materiale şi consistenţe diferite, sunt trântite, sparte şi aruncate. Fiecare dintre ele se împrăştie în mii şi mii de bucăţi. Zeci şi sute de corpuri sunt chinuite îngrozitor şi rupte în bucăţi, sângele le părăseşte în mii şi mii de picături. Filmate cu încetinitorul, aceste observaţii deloc subtile asupra degradării obiectelor şi a corpurilor nu devin artă. Dar sunt un spectacol pe cinste, cu atât mai antrenant cu cât îi lipseşte cu desăvârşire seriozitatea.

Schema după care funcţionează un film cu zombie clasic este următoarea: un grup din care rareori lipsesc o femeie şi o persoană de culoare ajunge într-un mediu închis. Ieşirea e una singură şi e inaccesibilă încă din debut sau ieşirile sunt multiple, dar devin inaccesibile una câte una, spre disperarea captivilor, care mor pe capete la intervale regulate, devin zombie, apoi sunt omorâţi din nou, cu strângere de inimă, de foştii lor prieteni şi colegi. În final rămân eroul şi eroina, numai eroul sau numai eroina, care supravieţuiesc, dar nu se ştie pentru cât timp. De regulă, toţi zombie-ii omenirii vieţuiesc acolo unde are loc acţiunea, într-un buncăr, într-un spital, într-o unitate militară sau pe o insulă, drept urmare exterminarea lor, a întregii lor rase, e la îndemâna eroilor. Cumva, aceştia nu reuşesc niciodată să-şi facă treaba până la capăt, oricât s-ar strădui. Drept urmare, happy end-ul, atunci când există, e incert iar sequel-ul asigurat.

„Zombieland” iese din acest tipar. Eroii nu mai sunt un pluton întreg, ci doar patru. Nu sunt prinşi fără scăpare într-un mediu închis, ci dimpotrivă, merg din oraş în oraş după bunul lor plac. Scopul lor nu este exterminarea monştrilor, ci pur şi simplu supravieţuirea. Cei patru nu mor unul câte unul, ci supravieţuiesc cu toţii, asta devine evident destul de repede, drept urmare zombie-ii nu reprezintă o ameninţare propriu-zisă, sunt acolo doar de formă, sunt un pretext pentru miile alea de picături de sânge.

Miştoul ăsta într-un gen altminteri încruntat nu e nou, s-a mai văzut şi în recentul „Død snø”. Doar că zombie-ii nazişti ai lui Tommy Wirkola chiar erau malefici, petrecăreţii ghinionişti care îşi petrec vacanţa într-o cabană în creierii munţilor chiar le cad pradă, până la ultimul. E ceva amuzant în lipsa asta de reverenţă faţă de nişte oameni care au comis nişte atrocităţi fără să se-ncurce cu număratul, dar parcă nu-i destul, parcă nu-ţi vine să râzi din toată inima când vezi că „cei buni” şi-o fură pe bune.

Pe când „Zombieland” e mai întâi o comedie, iar abia apoi un film cu zombie. În ciuda miilor de picături, sau poate tocmai datorită lor.