Boney M sau moartea?
January 31, 2010, 8:52 pm
Filed under: Exclusiv pe blog

Bine, eu unul mă pot gândi la o grămadă de alte chestii mai rele decât “Brown Girl In the Ring”, dar în principiu sfatul meu e următorul: cu următoarea ocazie când vă duceţi în Anzii peruvieni, dacă expediţia începe bine, dar se termină dezastruos, dacă sunteţi obosit, îngheţat şi nu prea mai puteţi să vă mişcaţi cine ştie ce, în acele momente când s-ar zice că sunteţi cu un picior (hai să zicem ăla bun) în groapă, e mai bine poate să NU vă îngrijiţi în exces de sectorul muzical. Vă plac Madonna, Justin Timberlake sau Dida Drăgan? Foarte bine! Lăsaţi-i în pace, că se descurcă foarte bine şi singuri. Mai bine

Advertisements


Rarefiat: „Up in the Air” de Jason Reitman
January 27, 2010, 7:34 am
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Singur şi întotdeauna sigur pe el, lui Ryan Bingham nu îi plac foarte multe lucruri pe lume. Mai exact, nu îi place nimic din ce nu are de-a face cu confortul său personal. E un bun punct de pornire pentru un film, abil exploatat de regizorul Jason Reitman, ies multe poante destul de reuşite din asta.

Dar la fel cum cinismul lui Ryan (George Clooney) nu se transformă în cele din urmă în altceva (mai exact, în altceva decât şi mai mult cinism), adică trece printr-o temporară mutaţie pentru a reveni la calitatea sa iniţială, nici cinismul lui „Sus, în aer” nu e convertit, nici măcar un pic, în ceva mai nobil, nu e dus până la capăt. E o poveste spusă mai pe şleau despre un moment cum nu se poate mai neprielnic pentru aproape toată lumea, dar în ciuda tupeului pe care filmul îl arată (cel puţin la început), până la urmă trebuie să ne mulţumim cu o poveste clasică de dragoste şi cu o morală simplă: umanitatea triumfă orice-ar fi.

Adică ceea ce filmul lui Reitman ne învaţă e că există şi oameni care aleargă ca disperaţii după reuşite iluzorii precum e cea a personajului lui Clooney (a fi al şaptelea american care trece de zece milioane de mile zburate cu o anume companie aeriană), dar ei reprezintă excepţii iar ambiţiile lor, doar copilării, răsplătite cu un card un pic mai argintiu decât al muritorilor de rând.

Aceşti muritori de rând par a fi adevăraţii eroi, cei care, mai de voie, mai de nevoie, îşi îndeplinesc mandatul social nu doar parţial, cum şi când le convine lor, ci în toate câte acest mandat social le presupune – muncesc şi plătesc taxe, dar se şi căsătoresc şi fac copii. Aceşti copii vor ajunge să ridice la rândul lor la un moment dat economia şi statisticile demografice, sunt generaţii şi generaţii de plătitori de taxe şi de spectatori de cinema care aşteaptă un singur lucru: să nu li se pună în discuţie alegerile, de aia sunt poate atât de importante în acest film şi în cinema-ul mainstream în general dragostea şi faptul de a te îndrăgosti.

Personajul lui Clooney le dă cu flit, dar e singur împotriva tuturor. Cinismul său se întoarce împotriva sa cu vârf şi îndesat, se revelează ca un handicap mai degrabă, iar finalul ni-l dezvăluie ca pe un ratat.

Într-o scenă în care Ryan are şansa de a se reabilita în ochii familiei (viitorul soţ al surorii sale se răzgândeşte în faţa altarului), discursul pe care îl ţine e făcut cu atâta deferenţă faţă de valorile familiei tradiţionale încât e de mirare că mirele nu fuge mâncând pământul către perspective mai puţin casnice. „Urmează un copil, apoi şi al doilea, îi creşti, îţi pleacă de acasă şi mori, ce sens mai are?”, se căinează viitorul cap de familie.

N-are sens, dar nici singur să fii nu e mult mai bine, îl convinge Ryan în doi timpi şi trei mişcări. Ca şi cum alte posibilităţi decât cele enunţate de Danny (Jim Miller) nu există, copii sunt un dat, la fel şi căsnicia, divorţul nu există, mori cu nevasta de gât; de fapt, aiurea în peisajul ăsta, mai mult decât copiii, soţia şi moartea, care găseşte fără greş deopotrivă bărbaţi însuraţi, văduvi, divorţaţi şi burlaci, e mai degrabă îmburghezirea, faptul că programul tău e stabilit pentru următoarele câteva zeci de ani şi se poate schimba doar dacă se mută supermarketul sau schimbă televiziunile grila de programe, perspectiva asta îl sperie pe Danny şi Ryan o ia de bună – asta e, prin asta trec toţi.

Acesta este cinema-ul de Sundance, subversiv în măsura în care lesa labelurilor independente i-o permite, convenţional într-o mai mică măsură decât cinema-ul practicat sub umbrela marilor studiouri, dar în continuare convenţional. Spune un pic mai mult, dar nu spune totul. În cazul de faţă, spune că există şomaj, dar şi că acel şomaj ajunge să creeze noi locuri de muncă; spune că există sex fără afecţiune, dar rareori, doar oamenii fără inimă fac asta, această alegere pe care ei o fac (de a nu se aşeza la casa lor şi de a nu avea relaţii stabile) îi condamnă la nefericire, e o amputare şi oricum este o regulă pe care ei înşişi mai devreme sau mai târziu o încalcă; spune că îţi poţi face un trai de pe urma nefericirii altora, dar doar dacă eşti neomenos şi că a concedia oamenii prin webcam e profund imoral, dar a-i concedia faţă în faţă e perfect acceptabil.

Filmul e departe de a le zice pe bune, dar măcar reuşeşte o performanţă cu care puţine alte comedii recente se pot lăuda: amuză.




Sala de cinema nu e acasă – partea a III-a
January 25, 2010, 8:46 am
Filed under: Exclusiv pe blog

Ultima regulă şi cea care mi-a dat cele mai mari bătăi de cap de-a lungul timpului se referă la discuţiile şi zgomotele pe care unii înţeleg să le emită înaintea, în timpul filmelor şi după ce filmul se termină, la ieşire. Aceste discuţii şi zgomote pot fi împărţite pe categorii, care se suprapun cu genul peliculei şi cu ambiţiile pe care filmul le arată. În tot cazul, e de la sine înţeles că se interzic cu desăvârşire (mă rog, eu mai pot să scot din când în când câte un „Aha!” sau „Hmm…”, dar ceilalţi nu).

Cam cele mai enervante comentarii sunt cele de la filmele de festival (mai exact, subcategoria „filme proaste de festival”). E destul de greu să suporţi cel puţin o oră şi jumătate de gherlă, măcar mainstreamul, chiar dacă dezamăgeşte, cumva tot te ţine ocupat (fie şi prin micile bucurii etern repetabile care sunt urmăririle şi exploziile), dar să-ţi mai auzi şi vreun vecin de scaun care-i explică presupusei viitoare partenere ce şi cum, că ea e proastă şi nu are fler pentru metaforă, asta-i prea de tot.

Comentariul de film de mall e benign, te aştepţi la el, vine dimpreună cu popcornul, sucul şi ochelarii 3D, nu e nici o surpiză şi parcă te scoate din sărite mai puţin. Bine, asta nu înseamnă că nu trebuie să răspunzi cumva la asaltul sonor.

Răspunsul la care recurg cel mai adesea, nu foarte bărbătesc, e să mă învârt ca titirezul prin sală până îmi găsesc liniştea, chiar dacă asta înseamnă să stau uneori în rânduri imposibile şi să plec acasă cu torticolis.

Singura dată când am reacţionat a fost la „Un long dimanche de financailles”, n-o să uit asta niciodată.


A fost un contraatac fulgerător, am răspuns prompt, cum se cuvine, şi nu unui ameţit venit cu prietena la o repriză de tatonări pe întuneric, ci unui rând întreg de neciopliţi, pe toţi i-am ameninţat, şi să vedeţi cum au amuţit!

Erau şcolari…



Complot cu de toate: „Män som hatar kvinnor” de Niels Arden Oplev
January 19, 2010, 10:10 pm
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

 Un thriller nu e nici mai bun, nici mai rău decât suma elementelor care îl definesc ca atare. Dacă aceste elemente sunt cât de cât performante fiecare în parte şi în acelaşi timp se înţeleg bine unele cu celelalte, filmul e bun, într-o manieră similară cu cea în care calculatoarele funcţionează sau dau rateuri. La un thriller, cele trei elemente componente sunt întotdeauna aceleaşi. E nevoie de fix trei chestii: un bărbat, o femeie şi o conspiraţie.

Bărbatul lui „Fata cu un dragon tatuat” e cumsecade peste măsură, dar, din toate calităţile pe care simpla supravieţuire le necesită într-un thriller, posedă numai una: carnetul de conducere. Când te afli în mijlocul unui complot, omenia contează la fel de mult precum erudiţia la un star porno. Jurnalist proaspăt condamnat în urma unui proces de calomnie, Mikael Blomkvist (Michael Nyqvist) nu străluceşte nici prin fler deductiv, nici prin forţă fizică – numai cine nu vrea nu şterge podeaua cu el; partenera sa, pe de altă parte, compensează din plin. Lisbeth Salander (Noomi Rapace) e mult mai înfiptă, bate şi torturează într-o veselie; nu numai că e de o agerime indiscutabilă a minţii, ceea ce face ca ea să se prindă de tot felul de chestii (citeşte selectiv, de pe pagini întregi ea vede numai cuvintele care o interesează, pe acele cuvinte le vedem şi noi, lăţite pe tot ecranul, să nu cumva să treacă abila inferenţă pe lângă noi), dar atunci când simpla acuitate a simţurilor nu îi mai ajunge, îi vine degrabă în ajutor tehnologia, pe care nu se ştie cum a îmblânzit-o, dar stă la picioruşele ei ca un pisoi abia fătat, ceea ce face din „Män som hatar kvinnor” un fel de SF mai special.

Cam cel mai tare lucru din acest film altfel destul de încruntat este felul cum funcţionează laptopul lui Lisbeth. Dacă nu cumva o fi avansat galopant IT-ul în ultima vreme fără să mă prind eu, comenzile pe care ea le dă şi automatul, docil, le execută sunt la fel de veridice precum dialogul dintre Batman şi diversele aparate cu luminiţe şi butoane de la el de prin casă, sau dintre personajul interpretat de David Hasselhoff şi atotştiutorul KITT, starul pe patru roţi al serialului „Knight Rider”. „Intră în calculatorul lui Mikael Blomkvist”, „Extrage toate datele despre Harriet Wagner”, cam aşa sună instrucţiunile. Un „Enter” şi gata, nu e deloc greu să fii hacker când ai sculele potrivite la dispoziţie.

Drept urmare, avem un protagonist care nu iese în evidenţă cine ştie ce (se presupune că e o legendă vie a jurnalismului de investigaţie, dar nu arată mare lucru), o expertă în IT iute la mânie şi o idilă care se aprinde şi se stinge după vrerea celei din urmă. Mai lipseşte doar o conspiraţie.

Cu cât e conspiraţia mai mare şi adevărul pe care acea conspiraţie îl ascunde mai grozav, cu atât mai bine, îşi va fi zis Niels Arden Oplev, regizorul lui „Män som hatar kvinnor”. Aşa că a dat drumul la robinetul cu grozavii şi a uitat să-l şi închidă.

Nu e doar un făptaş, sunt doi – tată şi fiu. Lecţiile tatălui numai părinteşti nu sunt – altfel spus, tătânele îşi şcoleşte vlăstarul mai tânăr în toate câte ştie a le face, şi nu ştie puţine: e nazist, violator, pedofil, sadic, incestuos şi criminal (că e alcoolic aproape nu mai contează, pare o calitate prin comparaţie cu restul atributelor cu care Oplev găseşte de cuviinţă să-l hărăzească). Numai satanist nu e, nici nu avea cum, cel puţin 45% din suedezi sunt atei sau agnostici, aşa că trebuia să fie rău altcumva. Acel „altcumva” se traduce aşadar prin habotnicie, a fi fanatic religios pare a merge, în „Fata cu un dragon tatuat”, mână în mână cu a fi nazist, ceea ce e cel puţin dubios.

CU DRAGONUL VOPSIT

În esenţă, „Fata cu un dragon tatuat” e un rape/revenge, unde violatorul are nu una, ci trei feţe, dacă nu patru. Cel puţin un viol e explicit iar răzbunarea, cel puţin în primul caz, exemplară, în măsura în care poate fi exemplară o echilibrare a balanţei în care greutatea e un instrument tăios. Oplev s-a urcat pe creasta valului stârnit de „Codul lui Da Vinci” pentru a vinde acest rape/revenge sub un ambalaj fals.

Nu e thriller, sau dacă e thriller, e un thriller prost, mai exact e genul de thriller în care traseul cognitiv a fost parcurs de-a-ndoaselea de către autori, care şi-au pus problema într-un mod fundamental greşit: nu cum acoperi imperfect o serie de crime, astfel încât progresele pe care protagoniştii le fac să pară naturale, la locul lor, nu cum această serie monstruoasă îşi revelează, puţin câte puţin, adevărata faţă, ci cum foloseşti câteva gadgeturi pentru a ajunge cât mai repede la nişte torturi.

Nu e despre fata cu tatuaj, nici despre legătura dintre fată şi băiat. E despre ce i se întâmplă fetei, e despre plăcerea vinovată de a vedea asta şi despre cum să arunci acea vină pe altcineva: pe nazişti.



Sala de cinema nu e acasă – partea a II-a
January 18, 2010, 9:20 pm
Filed under: Exclusiv pe blog

O a doua regulă pe care o găsesc extrem de importantă atunci când considerăm filmul o întreprindere de alt rang decât emisiunile radio cu farse sau integramele superuşoare este să nu adormi în timpul vizionării. E inestetic şi, atunci când sforăim, îi poate deranja pe ceilalţi spectatori. Aşadar, eu unul încerc, pe cât posibil, să stau treaz în timpul filmelor.

Câteodată, trebuie să mă recunosc învins. Unul din cele mai răsunătoare eşecuri pe care le-am suferit a avut loc tot la sala Eforie, la primul „Solaris”, cel al lui Tarkovski. Am dormit atât de mult la filmul ăla încât efectiv habar n-am despre ce e, mă mai trezeam din când în când, buimac, atât de frustrat că nu pricep nici o iotă că adormeam aproape imediat la loc.

Bine, o teorie am avut atunci când am fost întrebat. Nu ştiu dacă am convins pe cineva, dar am formulat o teză suficient de ambiguă cât să nu prelungească discuţia mai mult decât era cazul.

De atunci, am evitat atât originalul, cât şi remake-ul lui Soderbergh ca dracul tămâia.

Am reţinut suficient cât să nu mă fac de râs din următorul clip:

Bună dimineaţa!