Anarhism de plastilină
February 27, 2010, 9:20 pm
Filed under: Exclusiv pe blog

Curiozitatea aia morbidă pe care unii copii o capătă în legătură cu ce se ascunde sub fusta sau pantalonii unei păpuşi pare că nu l-a părăsit pe Adam Elliot, regizorul lui „Mary and Max”: îşi trece creaţiile prin cele mai chinuitoare osânde, le hărăzeşte cazne câte şi mai câte – moarte, depresie, crimă, alcoolism, derivă sexuală, obezitate, nimic nu le ocoleşte.

Cu toate acestea, începutul ne lasă să credem că acel „tot ce e bun şi frumos” pe care îl înglobează de regulă poveştile chiar există, că poate să intre în nişte păpuşi de lut, într-un film pentru copii sau într-un film pur şi simplu. Isprăvile lui Wallace şi Gromit hrănesc această iluzie cap-coadă, dar, până la urmă, tot e o realizare.

Una pe care mizeria de după, când micuţa Mary creşte şi devine adult, nu poate s-o şteargă, cu oricâtă osârdie ar vrea-o.

Advertisements


În beznă: „Edge of Darkness” de Martin Campbell
February 23, 2010, 1:50 pm
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Convingerea că spionul şi spionajul sunt realităţi ignobile persistă până în veacul al XIX-lea, condamnare morală pătrunsă de frica şi dispreţul faţă de o activitate malefică, de vreme ce, sub raportul identităţii, implică disimularea, are ca mijloc minciuna iar ca intenţie furtul, aflăm dintr-o cercetare a istoricului Alain Dewerpe („Spionul”, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, p. 21). „Dacă vreun om trebuie că simte mai adânc nevoie de căldura prieteniei, atunci acela este leprosul moral pe care lumea îl numeşte spion şi care, pentru plebe, se cheamă ciripitor, iar pentru administraţie – agent”, acuza în epocă Balzac.

Mai mult decât un simplu personaj moralmente insalubru, manipulatorul de secrete apare ocazional publicului de azi ca fiind prin excelenţă nociv din cu totul alte motive. Nu pentru că minte, nu pentru că rămâne în esenţă un hoţ (şi secretele au o corporalitate a lor, drept urmare o valoare), nu pentru că amăgeşte. Ci pentru că reprezintă o unealtă a statului, care e o marionetă a corporaţiilor.

Această logică simplistă, de extracţie mai mult schizoid-paranoică decât marxistă, guvernează o serie întreagă de producţii cu pretenţii revelatoare din care ar trebui să înţelegem un singur lucru. Că statul e rău, că face tot felul de lucruri pe la spatele cetăţenilor, iar problema principală nu e atât că le face, ci că americanul de rând nu are habar de ele.

În cazul de faţă („Scăpat de sub control”, 2010), americanul de rând se întâmplă, în chip cu totul convenabil, să fie poliţist. Asta nu înseamnă că dispune de o forţă deductivă peste medie (cazul avansează doar mulţumită unei serii de bătăi zdravene administrate cui trebuie), ci doar că Thomas Craven (Mel Gibson) mânuieşte cu pricepere pistolul din dotare, iar de acest talent e nevoie din plin. Moartea fiicei se cere răzbunată, iar vinovat nu e un golan de rând căruia i s-a urcat băutura la cap.

Aproape nimeni nu vrea să-l ajute, toţi sunt vânduţi. Acest Dirty Harry cu porniri de vigilante e trădat de toată lumea, i se opune inclusiv veşnicul partener corupt, cel care sabotează cât poate ancheta, încearcă în ceasul al doisprezecelea să îl convingă pe erou să o lase mai moale sau se repede fără preambul, dar şi fără succes să îl ucidă.

Trucul e atât de obosit încât beneficiază de pe urma unui efect pervers destul de interesant. Oricine îl miroase de la o poştă, tocmai de aceea funcţionează – îl iei drept o capcană, prea e la vedere pentru a fi adevărat. Uiţi de el pentru că este evident. Intuiţia se anihilează pe sine, dar asta nu scade din dezamăgirea pe care revelaţia o produce, atâta lipsă de imaginaţie nu poate fi altfel decât dezolantă.

Adevărul e că filme precum acesta ne dezvăluie despre serviciile secrete la fel de mult precum spun astrograma personală sau anunţurile imobiliare despre alcătuirea scoarţei terestre. Importantă e iluzia pe care o întreţin, aceea de co-participaţie la activităţile clandestine ale guvernelor. Nu te învaţă nimic, dar au pretenţia că îţi zic maximul care poate fi zis.

Adevărul e că serviciile astea din filme se vor atotputernice, însă eficienţa lor e una prin excelenţă selectivă. Ştiu întotdeauna cine şi cum îl ajută pe Craven, eliminându-i aliaţii cu precizie diabolică, însă întotdeauna după ce secretele au fost divulgate. Sunt capabile să pună la capăt operaţiuni de proporţii epice: o confidentă a lui Emma Craven intră în maşina tatălui său, îi spune tot ce avea de spus, deschide portiera şi coboară. Cum pune piciorul jos, cum e spulberată de o maşină cu geamuri fumurii.

Greşesc, însă, unde era mai important: la momentul intervenţiei. O urmăresc suficient de îndeaproape pentru a vedea unde se duce, cu cine se întâlneşte şi ce îi zice, dar nu îi vin de hac înainte de a se mai putea duce undeva, înainte de a se întâlni cu cineva, înainte de a apuca să spună ceva. Pur şi simplu o lasă în pace, la fel cum îl lasă în pace pe David (Shawn Roberts), prietenul lui Emma. O fac nu pentru că ar avea vreo logică să lase lucrurile în plata Domnului, în orice caz nu altă logică decât cea dramatică, ci pentru că protagonistul trebuie să ajungă faţă în faţă cu păpuşarul (şi să îl ucidă), iar de unul singur nu poate face asta. Dacă ar putea să le facă pe toate de unul singur, nu ar mai fi americanul de rând.

Ar fi eroul exemplar, cel de la care te aştepţi să îi meargă toate strună. Mecanismul pe care l-ar pune în mişcare ar fi de proiecţie, nu de identificare, victoria simbolică asupra unui sistem ar fi doar a lui, nu şi a noastră, iar fantezii precum „Edge of Darkness” nu ar mai linişti pe nimeni.

Ci doar ar da idei.



Mecanohorror: „Case 39” de Christian Alvart
February 16, 2010, 9:45 am
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Pe o scală a dificultăţii de receptare în care filmul porno e situat pe prima treaptă iar undeva sus este cinema-ul de autor, horror-ul vine imediat după porno. Ceea ce se vede e de regulă exact ceea ce se întâmplă. Pentru a pune cap la cap faptele şi semnificaţiile lor trebuie doar să căscăm ochii, atât. Poţi privi un film horror în timp ce calci, în timp ce dai cu aspiratorul, în timp ce bei bere sau rezolvi integrame, puţine lucruri îţi pot afecta într-adevăr eforturile de decodificare. Asta se întâmplă independent de puterea de pătrundere, de inteligenţa sau de experienţele personale ale privitorului; în general şi fără să te străduieşti prea mult, te cam prinzi ce şi cum. Lucrurile stau aşa din spirit de economie: într-un film horror, misterul e bun, dar excesul e păgubos.

În acest „Orphan” al lui 2010, pe micuţa pe care Emily (Renée Zelwegger) o salvează din mâinile unor părinţi care vor să facă din ea plăcintă o cheamă Lilith, astfel înţeleg realizatorii lui „Case 39” să ne facă să pricepem, înainte de vreme, că problemele celor două încă nu s-au terminat. Normal că nu s-au terminat, abia trecuse primul sfert de oră când duo-ul părintesc era deja după gratii iar cele două deveneau prietene la cataramă, doar nu plătisem biletul pentru a le vedea uitându-se împreună la peştii din acvariu sau mergând agale la plimbare în parc.

De ce ar vrea un demon să fie strâns la piept şi să i se spună poveşti înainte de a adormi, asta încă n-am reuşit s-o desluşesc. Cum îşi închipuie Emily că o să scape de arătare baricadându-se în propria cameră cu nituri şi balamale sau alungând-o cu porunci precum „Ieşi din casa mea!”, iată o nouă enigmă care aşteaptă încă să fie dezlegată.

De mare impact se vor a fi momentele în care micuţa cu puteri multe îi pedepseşte pe cei care riscă să îi dezvăluie adevărata fire, îi calcă cuvântul sau pur şi simplu o enervează un pic. Nefericiţii primesc drept osândă tocmai lucrurile care îi înspăimântă mai tare. În cazul lui Emily, revin traumele relaţiei materne, adică exact acelea care se presupune că au făcut-o să se îndrepte către meseria de asistent social, mostre de sondare scremută precum aceasta au făcut celebră, pe vremuri, ţanţoşa etichetă plebee „film psihologic”.

Împreună, toate se bizuie pe un mod eminamente primitiv de a provoca groaza. Viespile formează ditamai pelerina pe spatele nefericitului Doug (Bradley Cooper), sâcâitoarele insecte ies de te miri unde (din urechi, de sub pleoape, ba chiar din gură), e o prestidigitaţie care poate funcţiona la începuturile CGI-ului. În general, inima îţi sare din piept doar sub impulsul unor bruscări senzoriale, a unor bubuituri, a unor lovituri puternice în uşă într-un moment de aparentă acalmie, sau pentru că Lilith apare când Emily ar dori-o mai puţin.

Nu e un instrument foarte elegant. Încă şi mai grav: e singurul.

CELE 39 DE TREPTE ALE UMILINŢEI

Timidă şi meteorică, idila dintre Emily şi Doug e introdusă fără pregătiri prealabile, în mare grabă, şi iese din peisaj la fel de abrupt. Nu era momentul potrivit, decide, din motive insondabile, dar cu un aer înţelept Emily.

Acestă incursiune iepurească pe un teren potrivnic (a horror-ului în grădina romance-ului) e mai mult decât o stângăcie a scenariştilor. Cursa de o sută de metri flirt, cu garduri şi fără finiş, e mai degrabă calcul de marketing, unul care pune în centru spectatorul şi presupune că un subplot amoros, fie el cât de firav, i-ar merge la suflet; e acolo pentru că trebuie bifată, nu pentru că ar folosi la ceva, din scaunul sălii de cinema nu te simţi prea bine când ţi se arată într-un mod atât de lipsit de echivoc că pentru Ei eşti doar o cifră, că pentru Ei, prea multă minte n-ai.

Dacă povestea de dragoste e lăsată în planul secund, aceasta se întâmplă în parte şi datorită faptului că gropiţele promiţătoarei „girl next door” de altădată abia se mai pot vedea. Din inima unei ţări în care o treime din locuitori suferă de obezitate iar altă treime e supraponderală, Hollywood-ul nu prea iubeşte kilogramele în plus – în plus faţă de o medie pe care Hollywood-ul însuşi o dictează şi cu condiţia ca acele kilograme să fie de grăsime umană, nu de silicon sau botox. De la parteneră a lui Tom Cruise (în comedia romantică moderat anticorporatistă „Jerry Maguire”) la zâmbetul amar pe care îl arborează când şi când în „Case 39”, traseul bucălatei Renée Zelwegger e totuşi singurul lucru într-adevăr de groază din filmul ăsta ieftin şi trist.



Tehnopoezie: „The Imaginarium of Doctor Parnassus” de Terry Gilliam
February 9, 2010, 9:15 am
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Imaginaţia nu poate fi stârnită iar lipsa ei nu poate fi suplinită de nici o tehnologie, oricât de avansată. Singurul lucru pe care tehnologia înaltă uneori îl poate face este să mascheze o imaginaţie stearpă, aşa cum se salvează un brad de Crăciun jumulit cu globuri colorate şi instalaţii cu beculeţe, să o ascundă, imperfect, îndărătul unui voal, astfel încât bătrâna boită care abia mai mişcă din şolduri să pară, măcar pentru câteva secunde, fecioara cea râvnită din harem, preferata sultanului din basmele copilăriei. În „Avatar”, de pildă, 3D-ul face ca o rasă de oameni albaştri şi cu coadă, un rinocer un pic mai rapid, nişte câini un pic mai mari, de o băloşenie care ar face invidios întreg neamul boxerilor, şi un dinozaur zburător colorat ca-n vara lui ’69 să pară culmea inventivităţii.

Nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi, 3D-ul e un avantaj competitiv deloc de lepădat (e mai mult sau mai puţin echivalentul filmului cu două serii din copilăria mea, tributar unei abordări eminamente cantitative), însă creativitatea nu înseamnă să iei ceva ce deja există, să îl schimbi un pic şi să-i găseşti un nume haios, asta e creativitate de mâna a doua, din cele despre care suntem învăţaţi prin tot felul de manuale că poate avea oricine. Înveţi pe de rost câteva reguli (de obicei o cifră cu rezonanţe mistice, cum ar fi trei sau şapte, ori un număr de cuvinte trase de păr ca să înceapă cu aceeaşi literă) şi gata, a doua zi dimineaţa te scoli creativ. Nu prea merge aşa, nu poţi deveni creativ peste noapte după cum nu poţi deveni sondor pe un petrolier sau astronaut la NASA cât ai zice „peşte”. Mai mult, dacă nu eşti inventiv dintru început, nu prea poţi deveni creativ, în adevăratul sens al cuvântului, deloc.

Ceea ce în „Avatar” era un tertip, o pătură aruncată cu meşteşug peste un pat nefăcut, în ultimul film al lui Terry Gilliam e o râşniţă magică în care pe de o parte sunt înghesuite toate minunăţiile care se petrec în mintea deloc convenţională a fostului Monty Python, iar la celălalt capăt, într-un jet puternic, iese filmul însuşi.

HAOSUL VĂZUT DE APROAPE

Un bătrân circar şi trupa sa, un străin cu o poveste pe care nu o vrea spusă şi Diavolul însuşi: personajele sunt, fără doar şi poate, fistichii, cel puţin pentru standardele cinematografice contemporane, dar drumurile lor se întretaie şi se despart, cel puţin la început şi în linii mari, conform unei logici dramatice destul de comune. Nu ne miră nicicum că Tony (Heath Ledger) apare când apare, ori că supravieţuieşte, deşi părea pierdut; nu ne miră că îi pică cu tronc Valentina (Lily Cole), de altfel, singura prezenţă feminină notabilă din film; nu ne miră nici că în calea lor se pune Anton (Andrew Garfield) sau că tatăl lui Valentina, doctorul Parnassus, nu îi înghite nici pe unul, nici pe celălalt.

Personal, la un moment dat am renunţat să mai urmăresc curgerea poveştii. Presupun că asta ar fi vrut şi Gilliam. Nu devine doar destul de greu de urmărit în sine – la un moment dat te trezeşti că toată lumea aleargă în disperare dintr-un cadru în altul şi că fiecare vrea cu tot dinadinsul să ajungă undeva sau să facă ceva, dar nu îţi dai prea bine seama nici unde vor să ajungă, nici ce vor să facă şi nici ce presupune în amănunt realizarea scopului lor. Toţi par să aibă motivele lor bine întemeiate, dar care sunt acelea nu prea am reuşit să pricep.

În Gilliamland-ul de ieri sau de azi nu toate atracţiile sunt distractive, dar un lucru e sigur, toată distracţia durează în jur de două ore, nu mai mult. A te concentra asupra acţiunii înseamnă să te privezi, fie şi un pic, de plăcerea simplă pe care o dau imaginile, dincolo de orice sens, acolo e puterea lui „Imaginarium”, e un suprarealism care, dacă ne raportăm la ceva străin de universul lui Gilliam, aduce un pic cu cel întâlnit în fabrica lui Willy Wonka din filmul lui Tim Burton.

Cinematografic, „Imaginarium” e un talmeş-balmeş. Dar un talmeş-balmeş care, la fel ca multe din filmele lui Bunuel sau Fellini, te introduce în universul interior al unui om fără doar şi poate interesant, iar ăsta nu e lucru puţin. Acel om interesant nu e nici Heath Ledger (deşi genericul final îi atribuie întrucâtva paternitatea proiectului), nici Johhny Depp, nici Jude Law, nici Colin Farrel. Acel om e Terry Gilliam, iar cursa asta haotică prin viaţa lui interioară e lucru mai de mirare decât un film interesant al unui om cuminte.



De alean şi şagă: „E tare complicat!” de Nancy Meyers
February 3, 2010, 7:21 am
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Când ultima odraslă părăseşte cuibul, mama, rămasă singură, trebuie să-şi umple şi ea timpul cu ceva; destul timp a trecut de la divorţ, aşa că peste vechile resentimente acum se poate trece. Copiii, deşi nu mai sunt demult copii, suferă, îşi storc o lacrimă şi iau lucrurile aşa cum sunt: cam asta se întâmplă în această ultimă comedie a lui Nancy Meyers („Capcana pentru părinţi”, „Ce-şi doresc femeile”, „Ceva, ceva tot o ieşi”); toate, dar absolut toate au în ele o şăgălnicie care o fi interesantă pentru unii spectatori, cel mai probabil nu dintre cei mai tineri, dar care, pentru cei mai mulţi, adică pentru cei care nu oftează şi suspină chiar la fel de des cum cască sau clipesc, nu aduce nimic nou, e doar un episod ceva mai lung al unui serial de familie, în care situaţiile în care personajele se găsesc, aşa-zisele lor probleme sunt, mai degrabă decât necazuri, plocoane de-a dreptul.

După un post sexual prelungit, Jane (Meryl Streep) are o aventură cu Jake (Alec Baldwin), fostul său soţ. Colac peste pupăză, e curtată intens şi de Adam (Steve Martin), arhitectul cu care lucrează la extinderea casei, aşa că procesele de conştiinţă se ţin lanţ.

De ce are nevoie de mai mult spaţiu de locuit? Pentru că visează de mai bine de un deceniu la o bucătărie nouă – ea e cofetar iar fostul ei soţ e avocat, e o repartizare pe meserii a rolurilor de gender călduţă pentru un scenarist (în cazul de faţă, aceeaşi Nancy Meyers), n-or să ridice prea mulţi spectatori din sprâncene văzând asta. În tot cazul, mai bine de jumătate din film, Jane se flagelează cu o insistenţă demnă de primii martiri ai creştinătăţii, atâta se căinează încât ai zice că, după zece ani de singurătate, doi pretendenţi deodată sunt cel mai mare rău care i se putea întâmpla.

Noroc cu Moss, doctorul estetician, noroc cu Allen, psihologul, noroc cu prietenele ei cu care flecăreşte din când în când despre subiecte vag sexuale, cu toţii o învaţă acelaşi lucru: nu e chiar în neregulă să te simţi întrucâtva bine în propria ta piele. Aşa că îşi dă drumul. Scenele când fumează droguri uşoare sunt pregătite cu grijă mare, ar trebui să fie de tot hazul iar noi să interpretăm gestul ca pe o cutezanţă supremă, cu atât mai haios cu cât e nelalocul lui. Sau cel puţin aşa s-ar cuveni să credem, că nu se cade.

Dacă nu acceptăm această convenţie, situaţia nu mai e amuzantă nicicum. În principiu, trio-ul ar trebui să fie cu atât mai distractiv cu cât se face mai tare de râs, nu e un umor foarte rafinat, în ciuda faptului că jazz-ul manouche şi încurcăturile erotice sunt tuşe care datorează cam prea mult cinematografului practicat de Woody Allen de vreo 40 şi ceva de ani încoace. Doar că între acea poezie a acelui New York pe care Allen l-a clădit cu grijă, film după film, şi ţărmurile Californiei prea multe asemănări nu sunt.

Momentul de aur al lui „It’s complicated” e când fostul soţ se proţăpeşte, mândru nevoie mare, în mijlocului patului lui Jane şi are proasta inspiraţie de a-şi acoperi părţile ruşinoase cu un laptop. De la care, prin intermediul unui webcam, priveşte siderat peţitorul. Ăsta e nivelul, e ca şi cum s-ar fi luat un teenage movie, s-ar fi schimbat un pic intriga pentru a putea zice ceva şi unui public trecut de primile nelinişti puberale, adică protagonista nu mai e majoreta la absolvire, ci mama majoretei, care se apropie vertiginos de 60 de ani, dar glumiţele nu s-au schimbat iar modul în care personajele acţionează nu trădează mai multă maturitate.

Când află despre escapadă, viitorul ginere al lui Jack şi Jane se comportă ca şi cum abia i-ar fi mijit mustaţa, se dă peste cap pentru ca viitoarea sa nevastă să rămână neştiutoare, ca şi cum idila celor doi ar fi fost o tragedie de anvergura scufundării Titanicului. Aşa că îi distrage atenţia, o sărută, o sufocă, o pune în chip debil să se uite în altă parte atunci când cuplul ilicit se nimereşte în acelaşi loc cu ei, atunci când reuşeşte, răsuflă uşurat, ca şi cum ar fi trecut prin ditamai cumpăna. Gagurile astea sunt de pe vremea slapstick-ului, un gen simplu, adică direct, fără farafastâcuri, dar eficient, adică ştiai un lucru, râdeai de te prăpădeai, era tare, cum s-ar zice.

„E tare complicat!” n-o fi simplu, dar cu siguranţă nici tare nu e.