Gălbior, aproape alb: „Giallo” de Dario Argento
June 8, 2010, 8:53 am
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Vara, chiar şi traducătorii pleacă în concediu, aşa că nu ar trebui să ne mirăm prea tare atunci când, la un loc cu mişcările fronturilor atmosferice, nivelul precipitaţiilor şi temperaturile probabile, la rubrica meteo de azi se prezic ştirile de la ora 5 de mâine. Vrei să afli cu ce să te îmbraci sau dacă să-ţi iei umbrela la tine, afli şi dacă e cazul să ieşi din casă cu toporul în poşetă, cam aşa se vor fi gândit cei care au tălmăcit „Giallo”, ultima creaţie a lui Dario Argento, prin „Cod galben de crimă”. Comparaţia ar trebui să îl flateze pe regizorul italian: aşa-zisa urgie e mai degrabă un nor răzleţ şi o pală de vânt. În 90 de minute avem o singură crimă, aşa că, dacă auziţi vreodată o astfel de atenţionare de la Administraţia Naţională de Meteorologie, puteţi sta liniştiţi.

Prevăzând că ne-am putea arăta insensibili la pericolul ăsta iminent, aceiaşi traducători au insistat. „Evitaţi-i pe psihopaţii hepatici!”, ne avertizează ei prin intermediul posterului oficial al filmului. Sigur, îi evităm, dacă sunt şi hepatici… Dar ce te faci cu psihopaţii diabetici, cu psihopaţii ulceroşi, cu psihopaţii suferind de bruxism, de deviaţie de sept sau de calviţie? Toţi sunt periculoşi în felul lor, şi considerabil mai greu de depistat. Un psihopat hepatic îl recunoşti de departe, însă cum îţi dai seama că vecinul de compartiment e un psihopat bâlbâit, dacă nu scoate o vorbă de jumătate de oră? Cum îţi dai seama că cel mai bun prieten e un psihopat cu platfus, dacă nu ai fost niciodată la plajă cu el?

Greu cu psihopaţii, dar parcă mai greu cu normalii de la site-ul Hollywood Multiplex, care ne învaţă că, alături de Adrien Brody şi Emmanuelle Seigner, în film joacă şi Ray Liotta, Vincent Gallo şi Asia Argento. Ce-i drept, Vincent Gallo ar fi trebuit să joace rolul psihopatului hepatic, dar s-a retras din proiect după ce Asia Argento, logodnica lui, a acceptat să apară în film. În cele din urmă, în „Giallo” n-au mai apărut nici unul, nici celălalt.

Nici Ray Liotta nu a fost mai norocos: deşi a fost în tratative cu Argento pentru a prelua rolul principal, nu a putut părăsi teritoriul Statelor Unite, aşa că cei cinci au rămas doi – Brody şi Segnier.

ÎMPĂRATUL SECOND HAND

De fapt, titlul trimite la culoarea pe care o are tenul personajului negativ şi totodată la genul pe care Argento l-a consacrat în anii ’70, în Italia şi nu numai. Simplul fapt că Argento a simţit nevoia să-şi intituleze astfel creaţia e un indiciu pe care filmul însuşi îl confirmă: paradoxal, în ciuda paternităţii cinematografice şi a numelui pe care îl poartă, „Giallo” e departe de a fi un giallo.

E altceva decât giallo nu pentru că are o intrigă absolut stupidă, sau pentru că deznodământul vine ca un iepure scos din joben – făptaşul e pur şi simplu un dement a cărui identitate nu aveam de unde o şti şi ale cărui motive nu le-am fi putut nicicum intui.

Logica bate rar la uşa giallo-ului, iar atunci când o face, e un oaspete nedorit. Pur şi simplu nu prea contează într-un giallo ce se întâmplă şi de ce. Contează sângele care ţâşneşte, corpurile care se frâng, monstruozitatea pe care o întâlnim în cele mai neaşteptate locuri (la copii, de pildă), contează unghiurile de filmare şi culorile, nu întâmplările şi contururile.

Culori şi unghiuri inedite nu prea avem în acest ultim op al unui cineastului italian. Avem în schimb un criminal care nu prea face mare brânză, adică ucide puţin şi în moduri deloc inventive; avem gore fără stil, adică injecţii în limbă sau deasupra ochiului, cuţite în inimă, amputări cu foarfeca şi tot felul de alte tăieturi (slashes) care provoacă în cel mai bun caz greaţă şi atât; avem un inspector (Brody) care, în afară de a se afla la momentul şi la locul potrivit atunci când ucigaşul dă o raită pe la spital, adică în afară de a-l vedea absolut întâmplător şi de a se gândi „Hm, oare n-o fi ăsta ucigaşul?”, nu face chiar nimic, şi avem o căruţă de replici absolut idioate. N-o fi giallo-ul leagănul în care se dau elocinţa şi coerenţa înainte de a creşte mari, dar măcar, în filme ca „Suspiria” sau „Profondo rosso”, acel ceva care face sarea şi piperul giallo-ului îţi lua ochii, era un amestec de grandoare şi kitsch care te făcea să-ţi suspenzi atitudinea critică aproape fără să-ţi dai seama, iar atunci când îţi dădeai seama, acea grandoare şi acel kitsch te ajutau să nu-ţi pară rău; o plăcere vinovată, altfel spus.

Aici, grandiosul şi plăcerea lipsesc. Rămân doar kitsch-ul şi vina.




Nu îl împuşcaţi pe Pianist!
June 7, 2010, 12:35 pm
Filed under: Articole publicate in revista Kamikaze

În filmul din 2002 al lui Roman Polanski, finalul venea ca o eliberare, pentru protagonist şi pentru spectatori deopotrivă. Interpretat de Adrien Brody, Wladyslaw Szpilman, personajul principal din „Pianistul”, trece prin tot felul de grozăvii, una mai mare decât cealaltă. Dar trăieşte. În „Giallo” (2009) al lui Dario Argento, evreii polonezi suntem noi, spectatorii iar Germania nazistă e sala de cinematograf, aşa că şi sfârşitul lui „Giallo” tot un fel de eliberare aduce. Brody a scăpat de ruşine iar noi ne-am ispăşit pedeapsa.

Giallo e denumirea genului pe care, în urmă cu vreo 40 de ani, Argento l-a inventat şi pe care, de cel puţin 20 de ani încoace, acelaşi Argento încearcă să-l îngroape. Trăsătura lui de bază e că nu poate fiinţa în absenţa femeilor, sumar îmbrăcate şi obligatoriu neajutorate, care îşi iau omorul cu cuţitul sau cu alte instrumente tăioase.

În anii ’70, fiecare execuţie în parte dura minute bune. Femeia trebuia să aştepte pe cineva în miezul nopţii pe străzi pustii, venea ditamai furtuna, o uda până la piele, se refugia prin vreun imobil aparent prietenos, era zburătăcită de la un etaj la altul şi dintr-o cameră în alta, mai era împunsă din când în când cu vreun colţ de geam sau vreo andrea, apoi hârşt! se trezea decapitată sau cu o integramă rezolvată direct pe piele, cu cuţitul. Rezultatul era un fel de „Cabinetul doctorului Caligari” color şi cu gore.

În „Cod galben de crimă”, crimele sunt puţine şi rapide, un cuţit în gât şi gata, iar asasinul, hepatic şi debil, aduce un pic cu Gregorian Bivolaru. „Ce-ţi mai place să faci injecţii în ochi şi să tai degetele cu foarfeca!”, cam aşa ar suna o ştire de tabloid despre el. Altfel spus, n-are pasiuni prea ieşite din comun. Cu hobby-urile astea şi cu lehamitea inspectorului Enzo Avolfi, care are la fel de multă putere de deducţie precum o muscă de rahat, filmul are prea mult gore pentru un giallo şi prea puţin gore pentru un slasher, e ca un fel de „Nightmare on Elm Street” în care Freddy Kruger n-are foarfece în loc de mâini, ci ucide cu un ursuleţ de pluş şi un tub de Nidoflor.

Brody, drept urmare, n-are nici o vină. Face şi el ce poate, însă notele false sunt din partitură. Dirijând-o, Argento îşi dă singur la gialle.



Se strică mașina timpului
June 2, 2010, 12:06 pm
Filed under: Articole publicate in revista Kamikaze

În urmă cu mai bine de 50 de ani, doi tovarăşi responsabili cu propaganda primesc sarcina de a strânge toată suflarea sat unui transilvănean la proiecţia unui film sovietic. E ca şi cum ar veni acum prin fabrici, uzine şi pe la scările blocurilor atelaje din care, în loc să se strige „Fiare vechi luăm!”, s-ar proiecta ultima ediţie a emisiunii „Naşul”.

Mie unuia mi-e greu să îmi imaginez scena, şi aşa cred că le-a părut şi actorilor din „Caravana cinematografică” a lui Titus Muntean.

Tavi, activistul venit să lumineze masele, se oţărăşte din te miri ce, nimic nu-i convine. Doru Boguţă joacă aceste dese accente isterice ca şi cum ar fi învăţat-o de la un antrenor de fotbal ofticos cu paranoia la metastază, nu de la Vraca sau Olivier. La rândul ei, Iulia Lumânare, în rolul unei bibliotecare spre care se îndreaptă, nu prea hotărâte, avansurile tovarăşului de la centru, pare că îşi închipuie că personajul ei ar putea pleca din sat oricând şi oriunde ar avea chef, dar aşa îi place ei, să stea la coada vacii. Că a refuza un activist în 1959 e ca şi cum ai spune „Nu dansez” tocilarului clasei la balul bobocilor.

Cu câteva excepţii notabile (Mircea Diaconu, Eduard Cârlan, Ovidiu Ghiniţă şi Mihai Motoiu în rolul lui Darcleu), întreaga distribuţie e la fel de credibilă catapultată într-un sat transilvănean precum ar fi sătenii din Mogoş la o terasă în Romană şi arată la fel de bine în anii colectivizării cum i-ar sta lui Petru Groza într-un ATV, cu o mână filmând cu telefonul mobil şi cu cealaltă trimiţând-i un MMS lui Ana Pauker.

Activiştii vin şi pleacă, toate rămân la fel, românul tot român, stereotipurile astea răsuflate ni s-au tot servit, ultimele două porţii chiar anul trecut, în prima parte a lui „Amintiri din Epoca de Aur”. Tema nu face filmul, dar Muntean lasă impresia că uită asta.

Deşi e prima producţie românescă din istorie care a obţinut finanţare de la statul german, „Kino caravan” e departe de a fi lucru nemţesc. Cel puţin titlul e imprecis: nu e cinematografică, e teatrală şi nu e caravană, e şatră.



Fuse şi se duse: „Caravana cinematografică” de Titus Muntean
June 1, 2010, 2:31 pm
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Dacă, încă din primele secvenţe, „Kino caravan” ne pare prequel, sequel, remake sau pur şi simplu un film la care am mai fost cel puţin o dată, e pentru că, în linii mari, episodul pe care îl relatează l-am mai văzut, în ultimul an şi ceva, de cel puţin trei ori – în segmentele „Legenda activistului de partid” şi „Legenda politrucului zelos” din „Amintiri din Epoca de Aur” şi în „Nunta mută” din 2008. Spre deosebire de ele, „Caravana” e şi dramă, şi comedie (deşi reversul afirmaţiei e în egală măsură valabil, nu e nici una, nici alta). La fel ca ele, beneficiază de pe urma faptului că tratează perioada comunistă, dar nu spune nimic despre ea.

Comunismul şi mioritismul s-au anulat reciproc, cam asta reiese din filmul lui Muntean. Or fi fost ei activiştii ai dracului, dar nici oamenii muncii nu s-au omorât cu firea dându-le ascultare: deşi a fost o calamitate, românii au trecut prin comunism ca gâsca prin apă.

E un clişeu alcătuit din tuşe groase şi din alte clişee. Nici un personaj nu e construit până la capăt, aflăm despre ele doar funcţia iar golurile trebuie să le umplem noi. Tavi şi Anton sunt activişti, deci prin forţa lucrurilor răi şi proşti, o ştim de la Mălăele, de la Mungiu şi de la atâţia alţii înaintea lor. Cu puţine excepţii (în cazul de faţă, directorul şcolii şi soţia sa), ţăranii nu au cum să fie altfel decât răbdători şi inteligenţi: întotdeauna găsesc căi ingenioase să se fofileze, asta o înţelegem cu uşurinţă, fără să fie nevoie să ni se explice pe îndelete, deşi nu ştiu în ce măsură ar pricepe-o un străin. Din capul locului neîndoielnică, prostia activiştilor e făcută şi mai evidentă prin elemente de scenografie („Nu n-e sperie guvernele imperialiste ale SUA şi Anglia”, aflăm dintr-o lozincă din sala de proiecţie improvizată), în timp ce neghiobia colaboraţioniştilor e subliniată prin vorba lor butucănoasă. Limbajul, fie el scris sau oral, îi dă de gol şi pe unii, şi pe ceilalţi, e o economie de mijloace comparabilă cu cea din primele westernuri, când personajul pozitiv purta o pălărie albă iar negativii îşi acopereau creştetul cu una neagră. Problema e că lenea asta a lui Titus Muntean scenaristul nu e compensată în nici un fel de sârgul lui Titus Muntean regizorul. De la intrarea în comuna Mogoş a dubei care transportă filmul propagandistic până la vizionarea propriu-zisă a filmului, nimic nu surprinde. Poate doar constatarea că acest „Kino caravan” tratează şi este un film propagandistic în acelaşi timp.

PATOS LA VRAC

Ceea ce mai mulţi dintre actorii „Caravanei” nu par să accepte e că joacă într-un film, nu într-o piesă de teatru. Se poate să le lipsească experienţă cinematografică – aşa ştiu să joace, aşa joacă, după cum e posibil să nutrească un respect exagerat faţă de teatru. În măsura în care respectul ăsta exagerat e însoţit şi de dispreţ faţă de cinema, alegerea e cel puţin dubioasă. În tot cazul, cu puţine excepţii (dintre care cele mai fericite sunt ale lui Mircea Diaconu şi Ovidiu Ghiniţă), nu sunt credibili nici ca ţărani, nici ca personaje care îşi duc zilele în România anului 1959.

Această însuşire non-cinematografică a jocului lor are drept principală caracteristică amplificarea şi se vede mai ales în gesturile largi şi în rostirea apăsată. E o metodă facilă de a provoca mai cu seamă umorul care pe unii îi poate convinge. Pentru aceştia, toată această pompă fie îşi îndeplineşte mandatul şi provoacă râsul, fie şi-l depăşeşte, adică pauzele, exagerările, grimasele evidente oricui, de la spectatorul din primul rând până la cel din strapontină, ajung să devină sinonime cu teatrul însuşi. Aceasta face ca actorul să fie văzut ca un saltimbanc şi teatralitatea, înţeleasă ca meşteşug al îngroşării, să fie condamnată la o perpetuă autoreproducere: asta s-au obişnuit oamenii să primească de pe scena Naţionalului, asta se aşteaptă să găsească pretutindeni. Excepţie fac teatrele underground, pentru care presiunea casei închise nu reprezintă o constrângere la fel de mare – una e Sala mare, alta e un bar cu mai puţine scaune decât un rând de cămin cultural. Excepţie ar trebui să facă şi filmul, care oricum e (sau ar trebui să fie) o artă cu totul separată, guvernată de un cu totul alt set de reguli. Ceea ce Titus Muntean ne propune e teatru filmat, iar avantajul acestei alegeri e unul singur: la final, nimeni nu se simte constrâns să aplaude.