Semper puberis: „The A-Team” de Joe Carnahan
July 28, 2010, 2:47 pm
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Nostalgia la care „The A-Team” cel din 2010 face apel este aceea a tânărului care nu a prins niciodată armata şi care crede că, nefăcând-o, a pierdut ceva fundamental. Că a fost privat de o distracţie pe cinste. În acelaşi timp, „Echipa de şoc” a lui Joe Carnahan e făcut să placă şi unui public masculin ceva mai în vârstă, acela al rezerviştilor care le duc dorul colegilor de pluton şi se întreabă din când în când pe unde-or mai fi şi ce-or mai fi făcând. Pe scurt, atracţia principală şi adevăratul protagonist al filmului e camaraderia.

Această intimitate care se formează între cei patru membri ai comandoului se bazează pe o încredere reciprocă fără de care grupul nu poate exista, dar depinde în egală măsură şi de tensiunile care se formează între ei. Uneori, dependenţa reciprocă şi tensiunile deopotrivă nu sunt foarte diferite de cele care pot apărea într-o căsnicie.

Aerul ăsta conspirativ de frăţie adolescentină poate fi greu de înţeles de către cei pentru care viaţa militară nu prezintă cine ştie ce interes. La începutul filmului, când comandoul abia se formează, unul dintre criteriile care îi uneşte pe cei patru e calitatea de a fi fost cu toţii, odinioară, membri ai corpului rangers-ilor. Baracus (Quinton Jackson) e împuşcat în mână de Hannibal (Liam Neeson) la câteva secunde după ce fac cunoştinţă şi totuşi asta nu contează câtuşi de puţin: amândoi poartă acelaşi tatuaj, semn că au servit sub acelaşi drapel. Felul cum se întreabă unul pe celălalt în ce companie au activat e dubios în cel mai înalt grad, amândoi au ochii umezi ca nişte şcolăriţe puse să scrie o compunere despre marile sentimente, în ochii spectatorului pacifist, puseurile lor emotive sunt fie de ordin vag homoerotic, fie ridicole şi atât.

Însă pentru toţi ceilalţi, acest ce şăgalnic poate fi însăşi esenţa prieteniei, iar planificarea cu care Hannibal, liderul grupului, se tot împăunează chiar poate trece drept strategie. În realitate, strategia lipseşte cu desăvârşire din filmul lui Carnahan. „I love it when a plan comes together”, acesta e catchphrase-ul stupid pe care actorul irlandez îl tot repetă, mozolind la câte un trabuc. În finalul filmului, o spune şi Face (Bradley Cooper), ca nu cumva s-o uităm. Mai cinstit ar fi fost să zică „Îmi place la nebunie când fac pe deşteptul” sau „Îmi place la nebunie când explodează tot felul de chestii fără nici un fel de logică”. Planurile lui Hannibal sau Face au la fel de multă valoare tactică precum cunoştinţele de barbut într-un meci de bridge sau deschiderea siciliană din şah pe tabla de „Nu te supăra, frate!”. Ce-i drept, aceste planuri au uneori meritul de a prilejui secvenţe de acţiune cel puţin ambiţioase, cum e aceea a tancului în picaj liber, pilotat cu salve de tun, dar de cele mai multe ori, ele sunt originale într-o singură privinţă: divulgarea poantei se face înainte ca aceasta să fi fost zisă.

Timpul lui „The A-Team” curge după criterii aparte. Scenele de acţiune încep cu prezentarea planului de bătaie. De obicei, narator e Hannibal. Pentru a se face înţeles, acesta se foloseşte de hărţi şi, conform unei logici ludice infantile, de machete. Adică de tănculeţe şi soldăţei de plastic, pe care subordonaţii săi le strică sau le dau la o parte cuminţi, exact aşa cum plănuiesc să facă în realitate. Această mostră de gândire mitică e urmată de desfăşurarea propriu-zisă a scenei: Hannibal povesteşte, noi vedem exact ceea ce urmează să se întâmple. La sfârşit, povestea-i gata, iar noi suntem simultan în prezentul poveştii şi în viitorul luptei câştigate.

Scopul acestor lupte în care cei patru se avântă se justifică doar în parte. Hannibal, Face, B. A. Baracus şi Murdock îl fac pe dracul în patru pentru a-şi dovedi nevinovăţia. Indiferent ce li se întâmplă, ei ştiu una şi bună: trebuie „să-şi spele numele”. Să fie reabilitaţi. Altfel nu se poate, cu numele pătat nu pot trăi. Jumătate din timp omoară tot felul de anonimi cu arme din cele mai grozave, dar nici nu concep să-şi piardă gradele militare şi să fie urmăriţi internaţional. Lasă impresia că fără respectabilitatea asta de care au fost spoliaţi sunt legaţi de mâini şi de picioare, nu pot face nimic. Când de fapt se duc unde vor, când vor, cu câte arme vor şi omoară şi aruncă în aer ce vor, după un singur criteriu: exotismul locaţiilor şi intensitatea exploziilor.

În final, pentru a-şi ilustra planul, Face se foloseşte de jocul de alba-neagra. Un pic mai târziu, chiar joacă alba-neagra, cu nişte containere. Cam tot atâta nobleţe câtă are jocul în cauză au şi planul, şi filmul care se încheie cu punerea lui în practică.

Advertisements


Spuma filmelor: „Ierburi sălbatice” de Alain Resnais
July 22, 2010, 12:00 pm
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Publicat în 1947, „Spuma zilelor” al lui Boris Vian a strâns destul praf zăcând pe rafturile librăriilor atâta timp cât autorul ei a fost în viaţă. Nici nu e de mirare, e scris aşa cum nici un roman nu mai fusese scris până atunci. „L’Écume des Jours” e înainte de toate un roman despre dragoste, iar despre dragoste nu poţi să scrii ca despre tranzacţiile la bursă, înmulţirea bovinelor sau bolile cartofului. Dacă vrei să o faci într-un mod cât de cât onest, nu trebuie să te temi de a fi eminamente incoerent, judecând după standardele care definesc normalitatea literară. Altă cale nu e.

Toate romanele şi toate filmele care se proclamă ca fiind de dragoste spun mai mult sau mai puţin acelaşi lucru şi arată mai mult sau mai puţin la fel. Judecând la cald, e ca şi cum fie cei care le-au făcut n-au iubit niciodată în viaţa lor, fie iubirea e pentru ei o amintire atât de îndepărtată, încât nici nu mai ştiu dacă într-adevăr li s-a întâmplat lor sau e doar o poveste pe care au auzit-o de la alţii. Dragostea are importanţa pe care o are tocmai pentru că se trăieşte cu totul altfel; ei bine, Vian a scris şi el o carte altfel.

Până acum, au existat două ecranizări ale romanului său, una în 1968, fidelă textului (în măsura în care o adaptare cinematografică poate fi fidelă unui asemenea text), şi o adaptare japoneză în 2001. Deşi se petrece altundeva, altcândva şi altfel, „Les Herbes Folles” al lui Alain Resnais ar putea fi considerată a treia.

Georges Palet (André Dussolier) găseşte întâmplător portofelul lui Marguerite Muir (Sabine Azéma). Fără să o cunoască, se îndrăgosteşte de ea. O ştie din două poze şi din actele din portofel, şi totuşi trebuie să o întâlnească, altfel nu se poate. O cunoaşte în cele din urmă (bine, până atunci trece prin tot felul de chinuri – mustrări de conştiinţă, ezitări, teamă de ridicol, aşteptare, o întreagă odisee…), iar acestă întâlnire e investită de Palet cu o importanţă colosală, toate depind de ea. Culmea, tot fără nici un temei (e hărţuită, cu o ardoare şi cu metode neobişnuite, de un străin căsătorit şi mai în vârstă), Marguerite se îndrăgosteşte şi ea de el, şi la fel şi Josepha, prietena ei (care iniţial pare a-l simpatiza cel mai puţin). Îndrăgostirea asta e ca un fel de boală contagioasă care se tot propagă, fără nici o logică. Faptul că el se îndrăgosteşte de Marguerite, că Marguerite şi Josepha se îndrăgostesc de el şi că Suzanne (Anne Consigny), soţia sa, nu protestează deloc, ba chiar îl încurajează, toate acestea n-au nici un fel de noimă, sunt de neconceput într-o lume alta decât cea creată de Resnais. Palet şi soţia sa, Marguerite şi Josepha, nici unul nu admite jumătăţi de măsură, cu toţii sunt nerezonabili într-un asemenea grad încât depăşesc serios ceea ce gândirea comună recunoaşte a fi cuviinţă, iar farmecul filmului lui Resnais şi ceea ce i-ar putea enerva pe cei mai mulţi spectatori e că filmul însuşi e nerezonabil, gândit şi filmat într-un mod atât de ieşit din comun încât ar putea fi catalogat drept scandalos, sau care poate părea la fel de ridicol ca o declaraţie de dragoste, atunci când cel care o judecă nu e nici autorul, nici persoana căreia îi e destinată.

Personajele lui „Les Herbes Folles” devin de nerecunoscut atunci când iubesc iar iubirea şi copilăria, două stări de graţie care durează atât cât vor ele să dureze, se aseamănă ca două picături de apă, doar jocurile sunt altele în filmul lui Resnais. La 88 de ani, regizorul francez iubeşte cinema-ul cu aceeaşi pasiune şi se joacă în continuare cu aceeaşi poftă. Are toată dreptatea din lume. Sau singura. Iubirea şi cinema-ul sunt pur personale şi nu ar trebui să admită concesii. Dacă nu întrunesc aceste două condiţii, mai bine nu sunt deloc.



Vara se numără hibrizii: „The Losers” de Sylvain White
July 15, 2010, 7:26 am
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Curiozitatea la care face apel titlul acestei premiere de vară rămâne intactă şi după cele 97 de minute de film. De ce „The Losers” şi nu altcumva, Dumnezeu ştie.

Secvenţele de luptă arată ca şi cum ar fi fost regizate de un gamer care a văzut de prea multe ori „Commando” cu Arnold Schwartzenegger. Dacă la realizarea filmului a colaborat vreun consultant militar, aportul lui se va fi limitat la atribuirea de grade celor cinci „loseri” şi la studiul amănunţit al seriilor Bond şi „Misiune imposibilă”. Lupta dintre Clay şi Aisha e reeditarea înfruntării din „Goldeneye” dintre 007 şi Xenia Onatopp, tot de acolo e baza aeriană a lui Max, ale cărui ambiţii le-a nutrit Elliot Carver înaintea lui, în „Tomorrrow Never Dies” (1997).

Interpretat de Jason Patric, negativul lui „The Losers” e un Ernst Stavros Blofeld mai tânăr şi mai nevropat. Asemeni acestuia, asemeni lui Dr. No, Emilio Largo, Max Zorin, Renard sau Le Chiffre din seria Bond, personajul negativ din filmul lui Sylvain White e marcat de un handicap fizic direct observabil, în cazul de faţă mâna mutilată. Altfel spus, e atât de rău, încât răutatea asta se vede cu ochiul liber.

Dacă, în basmele româneşti, omul cel spân poartă pecetea unui beteşug fizic, aceasta se întâmplă pentru a echilibra cât de cât balanţa: negativul basmelor se bizuie pe viclenie, pozitivul, pe propriul său curaj şi pe lupta dreptă. Astfel prevenit, protagonistul, deşi nu face de regulă absolut nimic, măcar îl recunoaşte pe spân ca fiind un posibil pericol, amintindu-şi de povaţa paternă (şi ignorând-o). Mâinile mecanice ale lui Dr. No din primul Bond şi mâna înmănuşată a lui Max sunt însemnul răutăţii lor absolute, cu diferenţa că, în cel de-al doilea caz, acest însemn nu îi ajută pe „loseri” să înţeleagă ce îi poate pielea şi, înarmându-se cu arsenalul adecvat, să triumfe, ci e mai degrabă gândit pentru un al treilea membru al ecuaţiei: publicul.

În acelaşi timp, nu trec zece minute din film şi „the losers” salvează un autobuz întreg de copii de la moarte sigură, riscându-şi ei înşişi viaţa. În cadrul acestei operaţiuni de salvare, Clay, Cougar, Jensen, Rogue şi Pooch ucid vagoane de anonimi, dar asta nu prea mai contează, atâta timp cât copiii au fost salvaţi. Aceste stridenţe care deschid filmul primează asupra puţinelor informaţii pe care le mai primim pe parcurs (despre „loseri” sau despre Max) şi le acoperă cu succes pe acelea pe care nu le mai primim deloc. E simplu: cei cinci au salvat copiii şi au toate membrele întregi, deci sunt buni, în timp ce personajul lui Patric i-a omorât şi are o mână diformă, deci e rău.

NIVELUL BATE ACTUL

Deşi are nume de gen de joc video, „Shoot’Em Up” arată ca o ecranizare a unei benzi desenate (sau cel puţin ca ceea ce ştim noi că ar trebui să fie o astfel de ecranizare, de la „Sin City” încoace). „The Losers” chiar e o ecranizare a unei benzi desenate, dar arată ca un joc video. La un moment dat vedem fragmente întregi dintr-o luptă prin ochii unuia dintre participanţi, în afară de adversar, care încasează lovituri cu nemiluita, nu vedem decât pumnii agresorului. Nu e un artificiu de filmare, e o perspectivă elementară – singura – în jocurile first person shooter. Când cei cinci iau cu asalt o coloană de blindate, eforturile lor de a-şi camufla intenţiile sunt minime. Jensen se deghizează în vânzător ambulant de hot dog, Clay aruncă o fumigenă şi cam atât, trag cu toţii de la câţiva metri distanţă cu tot felul de tunuri mai mari sau mai mici, nimeni nu-i vede. E invizibilitatea pe care o capeţi în unele jocuri (sau o redare doar cu numele a modului stealth). Când echipa de mercenari ucide toată populaţia adultă a unei tabere de terorişti, fiecare inamic doborât îl vedem cu freeze frame în momentul impactului, de la Max Payne e o condiţie sine qua non pentru orice shooter case se respectă, în timp ce eliberarea ostaticilor e un moment la fel de familiar jucătorului de Counterstrike precum sunt meciurile de fotbal văzute cu prietenii în reclamele la bere.

Simplist şi datorând mai mult genului shooter decât cinema-ului de acţiune, „The Losers” e deseori mai explicit decât e cazul. Tot felul de chestii care n-au cum să treacă pe lângă noi sunt marcate şi prin dialog, tautologie supărătoare şi care ascunde o părere nu foarte bună a scenariştilor Peter Berg şi James Vanderbilt despre publicul lor.

Ca un meci de fotbal cu un comentariu inept, „The Losers” nu pierde cine ştie ce văzut fără sonor.