Omul-lup şi pomul copt
August 26, 2010, 8:10 am
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Că presa minte n-ar mai trebui să fie o surpriză pentru nimeni. Afli de la meteo că poţi să te îmbraci de plajă, te opreşte viitura în drum spre serviciu. Îţi prezice horoscopul noroc la aşternut, te părăseşte nevasta. Citeşti în „Ring”, „Adevărul”, „Zile şi nopţi”, pe cinemagia.ro sau pe site-urile Radio 21, Kiss FM şi Cityplex despre „Wolfman”-ul lui Joe Johnston, afli tot felul de chestii care în sală se infirmă. Te întorci acasă, citeşti din nou, debusolarea persistă. Oare ai văzut o variantă cenzurată, aşa cum se purta pe vremuri, când într-un cadru era noapte şi eroul se pregătea s-o sărute pe aleasa inimii, în celălalt era zi şi murea pentru patrie? Să fi fost vreo proiecţie de gală a „Director’s Cut”, cu faze căzute la montaj şi alt final? Poate au băgat ceva în suc şi floricele, să testeze dacă eşti la fel de rezistent la halucinogene cum eşti la sare, zahăr şi coloranţi.

În tot cazul, eu unul nu m-am lăsat deloc convins că „Larry se întoarce la casa părintească pentru a se împăca cu tatăl său şi se îndrăgosteşte de Gwen, patroana unui magazin de antichităţi, căreia îi face cadou un frumos baston cu maciulia în formă de cap de lup.” În primul rând că nu e Larry, e Lawrence, Gwen nu e patroana vreunei consignaţii, ci soţia fratelui lui Larry şi bastonul nu i-l face cadou Lawrence lui Gwen, ci îl primeşte el, în tren, de la un necunoscut, pentru că toate câte l-am citit şi nu le-am văzut se întâmplă de fapt în „The Wolf Man”, originalul din 1941, cu Lon Chaney Jr., Claude Rains şi Bela Lugosi.

Până la urmă, greşeala e scuzabilă. Mai grav era dacă scriau pe vremea războiului despre ultimul film cu Benicio Del Toro şi Emily Blunt. Oricum mă simt mai bine după ce am văzut filmul, pentru că tocmai am aflat că ştiu o limbă străină în plus. De fapt, oricine înţelege cuvintele „Vrei să omori un om?” e fie poliglot, fie ţigan, nu ştiaţi?

Aflaţi atunci încă una: vârcolacii se înmulţesc peste noapte ca ciupercile după ploaie, azi există doar în poveştile ţiganilor, mâine joacă ţonţoroiul pe sub London Bridge. Din „Wolfman”-ul înghesuit de acum, alţii ar fi făcut un film şi cel puţin două sequel-uri, şi poate n-ar fi greşit. Benicio Del Toro şi Anthony Hopkins fac şi ei ce pot, dar nu se văd cine ştie ce: CGI-ul şi sângele-bulion le iau faţa.

Advertisements


Mizeria de sub covorul roşu: „Teenage Paparazzo” de Adrian Grenier
August 25, 2010, 9:42 am
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Vedetă în acest an a secţiunii „Actors Behind Camera” de la festivalul Anonimul, documentarul „Teenage Paparazzo” al tânărului Adrian Grenier e într-o proporţie foarte mare produsul lesne marketabil al unei televiziuni în sistem pay per view şi foarte puţin sau deloc o mostră de jurnalism cinstit.

Un adolescent de treisprezece ani îşi petrece nopţile ca paparazzo, fără nici un fel de opoziţie din partea părinţilor săi. Această situaţie insolită pe care filmul o exploatează nu e aproape deloc documentată, iar atunci când e documentată, e documentată superficial. Dacă „Teenage Paparazzo” ar fi respectat regulile genului în care se încadrează, nu s-ar fi limitat la a enunţa că 1. există paparazzi şi 2. Austin Visschedyk e deja un paparazzo, la vârsta la care ar trebui să citească despre Lindsay Lohan doar în manualul de educaţie civică.

Ci ar fi încercat să afle resorturile care fac din faptul de a fi fotograf de tabloid un model de reuşită, pe continentul american în general şi în microsistemul hollywoodian în particular, şi mai ales ce anume îl face pe Austin, ca bărbat în devenire în cadrul acestui habitat cu totul aparte, să fie mai competitiv decât cei de-o vârstă cu el. Traducând puţina acţiune a filmului în limbajul unui material produs de Animal Planet, Austin e exemplarul care, în chip cu totul neobişnuit şi fără să fi învăţat de la nimeni meşteşugul vânătorii, se apucă să vâneze înainte de a-i fi venit vremea. În cadrul aceleiaşi convenţii, nu aflăm ce era mai important: de ce se aventurează în afara bârlogului atât de timpuriu sau cum de ceilalţi (masculi, comunitate şi familie) îi tolerează îndrăzneala.

Din fericire pentru filmul lui Grenier, asupra conţinutului precumpăneşte tratarea.

Prezentat în premieră la Sundance 2010, „Teenage Paparazzo” e mai degrabă reality show decât documentar din cel puţin trei motive. Cel mai evident este modul de filmare, cu camera de mână. Această opţiune, căreia îi plătesc tribut cadrele în care Austin e prins în exerciţiul funcţiunii, înlesneşte în primul rând un împrumut de veridicitate. Poţi să filmezi răţuşte de cadă şi să pretinzi că-s extratereştri; dacă renunţi la trepied, sunt şanse bune să te creadă cineva. În al doilea rând, ceea ce camera de mână reafirmă e că demersul starului de televiziune e pe bune, iar asta compensează faptul că nu zice mare lucru – în reality show-uri, chiar şi inacţiunea capătă valoare de ştire. Chiar dacă nu face nimic, Austin e filmat, iar asta e deja ceva.

Ca într-un reality show, proiectul produs de Matthew Cooke e aproape în totalitate dependent de hachiţele protagonistului său. Dacă el nu vrea să facă nimic, nici Grenier nu filmează mare lucru. Aptitudinile investigative ale tânărului regizor sunt extrem de limitate, cea mai mare parte din timp nu face altceva decât să-l întrebe pe Austin ce planuri are şi să se ţină după el.

În sfârşit, deşi filmul e până la un punct nepremeditat şi depinde de bunăvoinţa personajului său principal, el încetează a mai fi un documentar propriu-zis atunci când Grenier intervine în cursul evenimentelor. Devenind prietenul lui Austin, el îi conferă acestuia vizibilitate, alterându-i fundamental personalitatea şi implicit acţiunile. E o greşeală pe care chiar Grenier o trâmbiţează şi pe care o exploatează, încercând s-o repare. Cât de sincere îi sunt eforturile şi cât de nevinovată greşeala, nu avem de unde şti. Însă adevărata abatere de la etica documentaristului e atunci când nu numai că interacţionează cu subiectul căruia i se dedică, ci creează el însuşi evenimentele. Întâlnindu-se cu Paris Hilton şi rezervându-i lui Austin un loc în faţă, ar vrea să credem că a gândit un experiment controlat deştept, şi într-un fel aşa şi e, doar că experimentul nu e sociologic, ci de marketing. Hilton şi Eva Longoria sunt în acelaşi timp exponentele găunoşeniei pe care filmul o critică şi investiţiile sale cele mai sigure. Cele două vorbesc mult, dar mare lucru nu spun. Pe scurt, discursul lor se rezumă la două idei principale: paparazzi sunt un rău necesar şi amândouă s-au mirat peste poate aflând că Austin e atât de tânăr.

Tinereţea protagonistului e de natură să uimească pe oricine, nimic de zis. Doar că uimirea asta iniţială (pe care, de altfel, o intuiam din titlu) nu a mai fost apoi şi întreţinută. Surpriza e una singură şi divulgată din start: Austin încearcă prea devreme să  devină profesionist într-un domeniu pe care nu îl poate pricepe cu totul, iar ambiţia şi graba îl pierd.

Oricât l-ar critica, Grenier face exact aceeşi greşeală.



O cursă a şchiopilor: Anonimul 2010
August 18, 2010, 9:01 am
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Într-un fel, ultima ediţie a „Anonimului” e un chiolhan ale cărui feluri de mâncare, multe, sunt toate la fel de sărace în proteine.

Despre „Caravana cinematografică” a lui Titus Muntean am scris într-un număr anterior. În legătură cu „Slovenka” (r. Damjan Kozole), am două nelămuriri: cum s-a ajuns la traducerea „Micuţa slovenă” şi de ce, la fiecare întoarcere acasă a eroinei, trebuie s-o vedem în vagonul ei cum se uită gânditoare pe geam. Trenul care face legătura între Ljubljana şi Krsko apare în film mai des decât unele personaje, altfel importante. E o nedreptate că nu a fost trecut şi pe generic.

CANADIAN PIE

„The Trotsky” al lui Jacob Tierney e un hibrid în cadrul căruia partea de teenage movie precumpăneşte asupra celei de film politic, dar care nu funcţionează cine ştie ce nici într-o ipostază, nici în cealaltă.

Filonul politic e ceea ce Trotki însuşi ar fi numit o diversiune, o perdea de fum. Activismul tânărului Leon (Jay Baruchel) e doar un pretext pentru o serie de situaţii care au încetat să fie comice cam de la primul „Revenge of the Nerds” încoace: un tânăr se face în repetate rânduri de râs, dar în timp, tocmai mulţumită felului său aparte şi prin excelenţă nepopular de a fi, devine popular, redefinind standardele locului. Ceea ce diferă faţă de filmul clasic cu adolescenţi e modul în care Leon se face de râs, respectiv îşi mobilizează semenii, iar aici intervin convingerile sale politice. Leon nu e un nerd pentru că are ochelari şi se îmbracă precum un moş, ci pentru că e bolşevic. Dacă la început e luat în derâdere, acesta se întâmplă nu pentru că ceilalţi liceeni ar fi menşevici sau ţarişti, ci faptul însuşi de a avea opinii politice îl face ridicol.

Dacă nu ar fi fost troţkist, ar fi fost altceva. Rocker, navomodelist, cofetar amator, nu contează. În film, socialismul e doar un mod de a fi altfel. O modă din alte vremuri care, precum blugii evazaţi, se întâmplă să revină.

Ludmila Cvikova, selecţionerul secţiunii de lungmetraj, a lăudat filmul pentru că îi edifică pe cei care nu cunosc povestea lui octombrie roşu asupra biografiei omului politic rus. Nu cred că e treaba filmului să facă asta, adică să ne predea istorie şi, în tot cazul, e cam puţin.

BĂTRÂNUL, FIUL, NEPOTUL ŞI MAREA: „ALAMAR” DE PEDRO GONZÁLES-RUBIO

Dintre toate peliculele din competiţie, „Alamar” (2009) e în cea mai mică măsură un film de ficţiune în sensul clasic al cuvântului. Realizat cu ajutorul unei echipe de filmare formate din şapte oameni, dintre care patru actori, „La mare” e mai mult un documentar, respectiv un reality show decât un film. Bună parte din timp, suntem lăsaţi să explorăm, prin ochii personajelor, apele în care cei trei pescuiesc şi vietăţile de tot felul care trăiesc în ea. Bunicul, tatăl şi copilul pescuiesc şi mânăncă peşte, cam asta e în mare acţiunea filmului. În afară de aceste activităţi, mare lucru nu se întâmplă. La un moment dat, cei trei spală barca, respectiv se împrietenesc cu o pasăre albă, care apoi dispare, şi cu asta cred că am povestit tot ce putea fi povestit în cuvinte.

„Alamar” e în acelaşi timp un soi de reality show pentru că Jorge şi micuţul Natan sunt şi în viaţa reală tată şi fiu. Cei doi interpretează un rol doar pe jumătate, poate şi din acest motiv cele 73 de minute ale filmului trec parcă prea repede. Jorge şi Natan chiar trăiesc în zona în care a fost filmat „Alamar” iar interpretul lui Jorge chiar e pasionat de păsări. E o naturaleţe care se obţine greu în cinema, în mod normal necesită o grămadă de muncă din partea a o grămadă de oameni. Contează mai puţin dacă Rubio a parcurs invers drumul pentru a o obţine.

Mulţumită unei concurenţe destul de slabe, cel mai atipic şi cel mai bun film au fost unul şi acelaşi.


POPCORN CU AROMĂ DE LECITINĂ

Câştigătorul ediţiei din acest an e de asemenea mai mult decât un film. Mai exact, sunt 24 de filme înghesuite într-unul singur.

Sunt atât de multe şi atât de segmentate, încât principalul efort ca spectator devine să-ţi aduci aminte cine, ce a făcut. E o anagramă în care cele mai multe din legăturile dintre poveşti sunt arbitrare, pur şi simplu unele personaje dintr-o anumită poveste trec pe lângă altele, din povestea următoare. Atât fiecare poveste în parte, cât şi întregul probabil că au ceva de zis, probabil că acel ceva, pe care unii privitori îl numesc mesaj şi văd în el însăşi raţiunea de a fi a filmelor, are de-a face cu alienarea marilor spaţii urbane. Nu e nimic nou, nu de pe la începutul anilor ’60 încoace, în orice caz, la fel cum nici practica asta a comprimării nu e tocmai inovatoare. Aceeaşi Ludmila Cvikova asemuia filmul lui Pawel Borowski cu capodoperele lui Robert Altman; eu unul aş zice că e mai degrabă din aceeaşi familie cu „Întâlniri încrucişate” al Ancăi Damian.

Titlul filmul trimite la traseul dintr-un filon narativ în altul al unei sume de bani . În cele din urmă, de ei se alege praful. Altfel spus, câştigul e zero.

Cam cu acelaşi ciubuc ne alegem şi noi.




Cu capul în nisip
August 15, 2010, 8:40 am
Filed under: Articole publicate in revista Kamikaze

Lucrurile bune care se pot spune despre festivalul Anonimul sunt atât de evidente încât nu trebuie să te duci în Deltă pentru a le afla.

E bine că festivalul există. E bine că orice festival există, nu doar acesta. Apetitul publicului pentru cinema e atât de scăzut, încât orice efort de a-l creşte merită lăudat. Contează mai puţin faptul că, nici în acest an, festivalul nu a avut un juriu. Votul publicului nu face filmele din competiţie nici mai bune, nici mai proaste decât sunt. Vor veni poate şi vremuri mai bune, în care juriul şi starurile se vor întoarce la Sfântu Gheorghe. Pâna atunci, publicul e încă suveran. Doar că anul acesta, publicul a fost bun doar să voteze.

Nu cred că sunt singurul pe care l-au enervat cozile, care se formau la prânz şi seara la absolut orice, atât de lungi încât ar fi putut converti la abstinenţă orice beţivan. Ocazional, m-au deranjat chiar beţivanii, eu unul m-aş fi gândit de două ori înainte de a bate atâta drum pentru a presta un sport pentru care e teren destul acasă, în faţa blocului. Nu mi-au făcut trebuinţă nici zgomotele din timpul proiecţiilor, de la discuţiile aprinse de la terasă la „Andrii Popa” urlat din toţi rărunchii, la câţiva metri de ecran şi aproape că m-a îmbolnăvit aerul condiţionat din sălile acoperite. Însă adevărata problemă a festivalului au fost înseşi filmele.

Fără a putea pretinde că le-am văzut pe toate, doar două mi-au reţinut atenţia şi le-aş mai putea revedea: „Marţi, după Crăciun” al lui Radu Muntean şi „Alamar” al mexicanului Pedro Gonzáles-Rubio, locul al doilea din acest an. „Zero”, câştigătorul de acest an la categoria lungmetraj, are atâtea personaje încât face apel mai mult la memoria decât la simţul nostru estetic. E un fel de „Întâlniri încrucişate” polonez, un sudoku cinematografic, o integramă pe care Pawel Borowski ar fi vrut-o profundă, dar i-a ieşit doar complicată. Premiul la secţiunea scurtmetraj, „Plus tard, je serai Zorro”, e cea mai fericită alegere proastă pe care publicul ar fi putut s-o facă. Asta a avut la dispoziţie, asta a votat, în timp ce „Amazonia” a înhăţat premiul secţiunii de animaţie din raţiuni mai degrabă tehnologice. O fi rudă mai săracă a lui Shrek, dar are meritul de a fi 3D, şi asta a fost de ajuns.

Adevăratul premiu al publicului s-a dus la DJ Gojira, care a trezit din somn şi din beţie bună parte din suflarea campingului, ceea ce nu e lucru puţin. Concertul din seara de închidere, cel al trupei Vunk, a beneficiat din plin de pe urma implicării publicului, principalele atracţii fiind răgetele ocazionale ale unui grup de fani death metal şi puciul de zece secunde.

La un moment dat, un localnic dezinhibat, care a fost identificat drept luntraşul oficial al trupei, a dat năvală pe scenă şi şi-a exprimat oful. „Şefu’, din partea lui Nicu, o dedicaţie, să fie pentru toate fetele frumoase de pe aici!” Solistul Cornel Ilie s-a conformat, până în prezent nu se ştie cu ce beneficii pentru farmecul personal al barcagiului dobrogean.

Săptămâna în care corturile din Vama Veche se mută în Sfântu Gheorghe s-a încheiat. Nimeni nu mai stă la cozi. Nimeni nu mai merge cu trocariciul. Nimeni nu mai cântă „Noi suntem români” la cinci dimineaţa.

De azi, în Deltă se mai aud doar ţânţarii.



Un nou exemplar în rezervaţie: aplaudacul anonim
August 13, 2010, 8:38 am
Filed under: Articole publicate in revista Kamikaze

Un fenomen repetitiv, ale cărui cauze sunt independente de stimulul în sine şi pe care nu îl întâlnesc aici pentru prima dată, este acela al aplaudacilor cronici. La o Noapte a devoratorilor de publicitate din 2006, m-a mirat mai ales faptul că, fără să fie strălucite, unele spoturi erau primite ca şi cum ar fi fost atinse de aripa geniului, oamenii îşi distrugeau de bună voie teaca de mielină de la încheieturile mâinilor pentru a-şi exprima preţuirea. La un moment dat, m-am dumirit. Aparent, reclamele cele mai apreciate erau cele care făceau parte din campanii sociale. SIDA, poliomielita, familiile dezbinate, copiii maltrataţi, accidentele de circulaţie, accidentele de muncă, animalele abandonate sau animalele pe cale de dispariţie, orice cauză nobilă era bună: privitorii aplaudau ca la plenară, bucuroşi că îşi pot da obolul.

La Anonimul, fenomenul s-a generalizat. Atât în cinematograful acoperit, cel destinat vizionărilor de presă, cât şi la proiecţiile în aer liber, lumea aplaudă fără reţineri absolut orice. Până nu demult, minimul absolut care poate fi obţinut în materie de scurtmetraje era pentru mine un filmuleţ văzut la B’est în urmă cu câţiva ani, în care doi copii de 4-5 ani miroseau nişte flori, suflau în câte o păpădie şi se dădeau cu sania când cădea iarna peste sat. Acest record a fost spulberat la ediţia de anul acesta a Anonimului, şi nu o dată, ci de mai multe ori. Fiecare din aceste noi recorduri a fost aplaudat, la sfârşit, cu o osârdie demnă de o cauză mai bună: măcar dacă ar fi fost acolo realizatorii filmelor, să se bucure şi ei.

Pur şi simplu, oamenilor le place să aplaude, şi or s-o facă şi la clipuri care arată ca şi cum ar fi făcute de un licean în pauză şi puse pe You Tube de pe telefon. De fapt au şi făcut-o. S-a întâmplat la scurtmetrajul românesc „No News”:

http://www.220.ro/concurs/Alexandru-Stanescu-No-News/103LPnCglr/

Pe de altă parte, un aplaudac care se respectă nu s-ar juca niciodată cu laserul pe pânza pe care se proiectează filmul. De pedeapsa asta aproape că nu e film care să scape, când te aştepţi mai puţin, hop! apare o pată roşie pe nasul lui Juliette Binoche. Bine, nici n-ai cum să te superi, făptaşii fiind fără doar şi poate copii.

Pudic, laserul îi cruţă până la un punct pe actori, ocolindu-le, totuşi, părţile ruşinoase.