Senilitate: „Greu de pensionat” de Robert Schwentke
October 28, 2010, 8:22 am
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Ultimul film în care apare veteranul Bruce Willis se construieşte pe baza unei serii de contraste având drept mandat principal umorul, dar al cărei rezultat colateral e deruta. Pe de o parte, avem registrul de acţiune. În centrul său e eroul de film de acţiune prin excelenţă (Willis). Celălalt filon, aflat în conflict cu primul, e filonul chick flick. Partenera lui Willis din filmul lui Robert Schwentke e Mary-Louise Parker, o actriţă în vârstă de 46 de ani care joacă o operatoare de call center. În consecinţă, „Red” se adresează bărbaţilor care ar vrea să fie ca Willis şi femeilor care chiar sunt ca personajul lui Parker.

Problema e că bărbaţii care se văd supereroi nu prea le au la inimă pe femeile precum Mary-Louise Parker, cel puţin nu într-un film. Evaziunea are sens doar în măsura în care mediază trecerea către o realitate altcumva inaccesibilă. Problema e că secretarele trecute de prima tinereţe nu se visează răpite de agenţi secreţi trecuţi de prima tinereţe, s-ar mulţumi cu dragă inimă cu un buchet de zambile şi o invitaţie în oraş din partea şefului. Drept urmare, avem în „Red” o combinaţie de „Bourne” şi „Bridget Jones’s Diary” în care violenţa şi drăgălăşenia se anulează reciproc.

Altfel, întâlnim situaţii, personaje şi replici pe care le-am mai văzut şi auzit de zeci şi de sute de ori până acum. Urmăriri de maşini, schimburi de focuri într-un hangar, cu pozitivii pitindu-se după containere în timp ce toată lumea trage în ei, agenţii secrete care înregistrează tot ce mişcă prin intermediul sateliţilor, duel faţă în faţă, ca în orice western de la inventarea genului – ele nu devin automat noi doar pentru că se lăbărţează pe toată harta Americii. Clişeele despre combatanţii în Războiul Rece rămaşi fără obiectul muncii, care suspină după vremurile bune de altădată, au apărut la scurt timp după prăbuşirea URSS-ului; la 16 ani după „Goldeneye”, unii încă mai speră că amuză. În sfârşit, secvenţa în care doi negociatori, dintre care doar unul e rus, pun la cale o afacere iar rusul insistă să toarne pahar după pahar de vodcă am văzut-o ultima dată într-o telenovelă autohtonă de pe Acasă TV, iar asta spune multe.

Diferenţa majoră dintre „Greu de pensionat” şi producţiile de duzină cu urmăriri, sateliţi şi dueluri e dată de actori. Într-un rol-caricatură, în care maximul artei interpretării e arătatul degetului mijlociu, apare John Malkovich. Alături de el vin la pachet Morgan Freeman, Helen Mirren, Richard Dreyfuss, Ernest Borgnine şi Brian Cox. Din acest punct de vedere, paralela dintre „Red” şi „The Expendables”, cu care filmul a fost comparat, nu se susţine. În „Expendables”, apar exclusiv actori de acţiune iar filmul funcţionează pentru că aceştia sunt printre cei mai buni şi mai cunoscuţi din categoria lor. „Red” îi are pe afiş pe cei mai buni actori şi atât.

E ca şi cum responsabilul cu castingul ar fi sperat că poate să aducă la cinema atât fanii „Die Hard”, cât şi pe cei care au admirat-o pe Helen Mirren în spectacolele Royal Shakespeare Company sau îl cunosc pe Brian Cox din producţiile de epocă BBC. Drept urmare, singura asemănare dintre „Red” şi „The Expendables” ţine de vârsta actorilor, una la care ambele filme fac în mod repetat referire.

„They don’t make them like that anymore”, nu mai sunt acum agenţii de pe vremuri, îl asigură arhivarul interpretat de venerabilul Borgnine pe Frank/Bruce Willis. Un al doilea nivel de interpretare al replicii lui Borgnine e că nici filmele de acţiune nu mai sunt ce-au fost (ceea ce e adevărat) şi că „Red” e un astfel de exemplu, un film „ca pe vremuri” (fals). „Expendables” e ca pe vremuri, cu aceleaşi explozii, dar produse cu efecte speciale mai avansate cu vreo 30 de ani şi cu aceeaşi distribuţie, dar cu 30 de ani mai în vârstă. Prin comparaţie, „Red” nu repetă reţeta, ci o adaptează astfel încât în compoziţie să încapă şi ceva marketing modern.

Acel marketing a impus ca în ecuaţia lui „Red” să intre o casnică, în timp ce lipsa de pricepere a scenariştilor Jon şi Erich Hoeber a făcut ca filmul să arate ca un poem dada cinematografic, unul cu surse pe cât de multe, pe atât de prost alese. Sarah e introdusă cu lopata în intrigă, adică se ataşează de Frank fără să-l cunoască şi ştiind despre el doar că e pensionar şi pisălog. În sfârşit, lipsa de originalitate a filmului e acoperită de faptul că toate secvenţele astea vechi sunt interpretate acum de actori noi.

 



Soare cu smog: British Documentary 2010
October 22, 2010, 12:12 pm
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Cele trei documentare văzute până acum în seria „British Documentary”, iniţiată de British Council România şi găzduită de Muzeul Ţăranului Român, sunt pe cât de similare în intenţii, pe atât de divergente când vine vorba de situarea documentaristului faţă de problema pe care o tratează. Reducând cele trei pelicule la ceea ce le defineşte, avem de-a face cu trei abordări fundamental diferite: consemnarea sau observarea nonparticipativă a unei situaţii conflictuale, reconstituirea unui eveniment insuficient consemnat în epocă sau considerat suficient de relevant pentru a fi rediscutat acum, respectiv crearea evenimentelor de către aceiaşi oameni care le relatează.

Din această ultimă categorie face parte „The Yes Men Fix the World”, producţie HBO din 2009. Fără implicarea lui Andy Bichlbaum şi Mike Bonanno în poveştile cărora li se dedică, adică fără dezvoltările pe care ei înşişi le provoacă, acest documentar n-ar fi existat. Altfel spus, „The World” cade pe planul secund; subiectul propoziţiei e „The Yes Men”.

Cei doi entuziaşti îşi aleg cauze neîndoielnic nobile: o catastrofă ecologică din India, schimbările climatice cauzate de poluare şi acordarea după criterii arbitrare a contractelor de reconstrucţie în New Orleans-ul post-Katrina. Greşesc crezând că au găsit marii vinovaţi (sau mai degrabă încercând să-i găsească), dar şi în modul în care îşi susţin cauzele. Dacă ar fi să le dăm ascultare, nu doar companiile implicate, ci capitalismul în general şi economistul Milton Friedman în particular ar fi de condamnat. Cum combat ei capitalismul şi pe Friedman? Dându-se drept reprezentanţi ai companiilor pe care le arată cu degetul şi declarând „oficial” ceea ce le-ar plăcea lor să audă. O perioadă, probabil nu mai mare de o zi, realizarea lor e prima ştire de pe fluxul agenţiilor iar firmele înfierate primesc o lovitură de imagine. Problema de fond a lui Andy şi Mike ca activişti e că, în afară de speranţe deşarte, nu obţin absolut nimic în numele celor pe care îi apără. Deghizaţi în reprezentanţi de relaţii publice, anunţă despăgubiri uriaşe pentru victimele dezastrului din Bhopal. Previzibil, compensaţiile imaginare nu obligă la acţiune reală.

Cea mai notabilă realizare a lor rămâne, în consecinţă, aceea că ajung să fie daţi la televizor. Plăcerea lor e similară cu cea a streaker-ului, fetişistul care aleargă dezbrăcat pe terenurile de fotbal şi nu numai. Nu marchează vreun gol, nu îşi ajută echipa favorită, de altfel se prea poate să nu ţină nici cu o echipă, nici cu cealaltă. Ceea ce vrea el e să-l vadă un stadion întreg şi, dacă se poate, o ţară sau o lume întreagă, dezbrăcat. E o acţiune narcisiacă, dar care măcar nu pretinde că ar fi altceva decât e de fapt.

Prin comparaţie, Yes Men au o părere mult mai bună despre ei înşişi. O spun chiar din titlu, ei fac lumea mai bună, „o repară”. Provocând toată această gălăgie mediatică, aş zice că mai degrabă o strică.

DESPRE UN CIRCAR, FĂRĂ CIRC

La 7 august 1974, francezul Philipppe Petit reuşea în încercarea clandestină de a întinde un cablu, cântărind aproximativ 200 de kilograme, între cele două turnuri ale World Trade Center din New York, pentru a petrece apoi în jur de 45 de minute suspendat deasupra oraşului înainte de a fi arestat. Documentarul „Man On Wire” al regizorului britanic James Marsh ne dezvăluie, pas cu pas, fiecare etapă a planului care a stat la baza acestei reuşite. Laureat cu marele premiu al juriului la Sundance 2008, filmul impresionează mulţumită naratorilor, dar mai ales tehnicii narative alese. Povestea o deapănă înşişi actorii evenimentelor (adică Petit în persoană şi asociaţii săi) iar modul în care o fac nu e diferit de cel în care sunt dramatizate spargerile de bănci în filmele de acţiune. De altfel, Petit însuşi se referă la episodul Turnurilor ca fiind „le coup”. În consecinţă, avem povestea unei infracţiuni lipsite de victime şi toate ingredientele unui thriller, mai puţin tensiunea. Îl vedem cu ochii noştri pe protagonist explicându-şi acţiunile, drept urmare e clar de la bun început că fie a reuşit să meargă pe sârmă între cele două turnuri şi a scăpat cu viaţă, fie nu a reuşit să meargă pe sârmă între cele două turnuri şi a scăpat cu viaţă, ceea ce tot un fel de happy end e.

Petit e un Edmund Hilary al funambulilor iar World Trade Center e Everestul său. Ingenios povestită („Man On Wire” include spre final o trimitere destul de evidentă la „Portocala mecanică”), aventura lui o primim cu sufletul la gură, deşi îi ştim finalul.

SOBRU ŞI STRĂLUCITOR

O poveste anostă făcută interesantă de locul şi de timpul în care ea se desfăşoară ne oferă „Afghan Star” din 2009. Documentarul lui Havana Marking consemnează, cu suficientă distanţare, derularea unei emisiuni-concurs de interpretare muzicală adresate amatorilor. Din această relatare nu lipsesc momentele amuzante de la preselecţie, în care unii dintre aspiranţii la glorie îşi supraestimează chemarea, sau controversele, legate de modul în care concurenţii primesc vestea eliminării. Pe scurt, nimic nou; în orice alte condiţii, acest documentar nu ar fi putut exista decât ca material de PR produs de televiziunea care difuzează concursul.

Doar că acest concurs se desfăşoară 1. în Afganistan, ceea ce îl face relevant din punct de vedere cultural, şi 2. în Afganistanul anului 2008, ceea ce îl face relevant din punct de vedere politic. Drept urmare, nu numai că intrăm în contact cu o cultură cum nu se poate mai diferită decât a noastră, una care, tocmai când credem că am înţeles-o cât de cât, ne demonstrează contrariul. Ci putem judeca noi înşine impactul pe care un conflict de proporţii, pe care îl percepem îndeobşte în termeni statistici, l-a avut asupra oamenilor de rând.

Aceşti oameni de rând oferă un spectacol aparte mulţumită mai întâi dezinvolturii lor şi abia apoi talentului pe care îl dovedesc. Concurenţii lui Afghan Star sunt cu totul lipsiţi de afectare sau de vedetism, aşa cum apar ele la cinema sau în programele televiziunilor. Motivul e simplu: până nu demult, noţiunile de vedetă sau de televizor erau în Afganistan ca şi inexistente. În consecinţă, speranţa, bucuria, mândria sau dezamăgirea lor sunt cât se poate de veritabile, de aceea sunt ei fascinanţi şi de aceea merită văzuţi.

Nu pentru cum cântă, ci pentru ceea ce sunt.




6 zile cu Anim’est 5
October 15, 2010, 8:43 am
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

„Iluzionistul”, pelicula aleasă pentru a deschide Anim’est 2010, entuziasmează şi frustrează din aceleaşi două motive. Primul motiv (şi cel mai important, judecând prin prisma genului în care se încadrează) e regia semnată de Sylvain Chomet. Al doilea e că scenariul îi aparţine lui Jacques Tati, care voia să joace rolul principal alături de fiica lui cea mare, Helga Marie-Jeanne Schiel. Aceste două nume ridică şi trag filmul în jos în egală măsură. Separat, au o greutate considerabilă. Împreună, se anulează reciproc.

Deşi e făcut de Chomet, filmul vădeşte un respect exagerat faţă de moştenirea lui Tati – felul cum arată şi se mişcă protagonistul, hainele şi numele lui, stângăciile care vin în cascadă, toate amintesc de marele comic francez. Fără el, „Iluzionistul” ar fi de neconceput – la un moment dat vedem chiar şi un fragment din „Mon oncle” proiectat într-o sală în care personajul principal intră din greşeală. Pe de altă parte, ceea ce filmul reţine din personalitatea lui Tati e doar o mică parte din persona cinematografică pe care acesta a făurit-o, şi nu e neapărat cea mai bună. La fel cum melonul şi bastonul nu îl defineau pe Charlot, ci doar îl făceau recognoscibil, şi Tati înseamnă mai mult decât haine, mers şi mimică. Asemănările dintre filmul lui Chomet şi opera lui Tati se opresc la personajul lor principal: un încurcă-lume caraghios. Situaţiile cu potenţial comic pe care acest încurcă-lume comun le creează şi rezolvările lor diferă însă fundamental. Filmul lui Chomet e alcătuit din episoade multe şi gaguri puţine, aceeaşi coordonată întâlnindu-se în mai toate. Oricât de mare ar fi buclucurile în care iluzionistul se bagă, salvarea e întotdeauna aproape: una-două, acesta scoate ceva de pe mânecă, de fiecare dată exact ce trebuie, şi gata, pericolul a trecut.

Chomet, spre deosebire de personajul lui, are un singur lucru ascuns în mânecă, iar acel ceva e scenariul lui Tati. Prima lui greşeală e că se bazează doar pe el, ferindu-se să-l dezvolte şi în alte direcţii decât cele demult consacrate, iar a doua şi cea mai gravă e că îi lipsesc resursele de a-l urma până la capăt.

GOLĂNIE ŞI FREUDISM

Dilema lungmetrajului argentinian „Boogie el Aceitoso” e aceeaşi cu a oricărui alt produs pulp cu buget mare. Nu poate să se lipsească de o serie de ingrediente obligatorii, cele mai evidente fiind sexul şi violenţa, umorul gros şi urmăririle cu maşini. În acelaşi timp, ar vrea să se şi delimiteze de ele. În cazul lui „Boogie”, delimitarea se face prin autoreferinţă. Partenera lui Boogie încearcă să îi justifice acţiunile, să găsească un alibi brutalităţii şi bădărăniei lui. „Eşti violent din cauza societăţii. Violenţa e personajul principal al epocii în care trăim”, îl psihanalizează ea. E violent pentru că e egoist, îi răspunde el mai târziu. E bădăran pentru că aşa îi place să fie. Aşa şi acest film bazat pe o bandă desenată, iar trimiterile la seria „Naşul”, la trilogia dolarilor sau la „Apocalypse Now” nu fac decât să evidenţieze şi mai tare diferenţa de clasă dintre citat şi rezultat.

Regizorul Gustavo Cova a pornit de la credinţa că ecranizarea cu actori a benzii desenate create de Roberto Fontanarrosa ar fi fost grotescă. Se prea poate. În tot cazul, e grotescă şi ca desen animat.

La polul opus se situează „Kerity, la maison des contes”. Dacă „Boogie” poate fi văzut doar de adulţi (doar de unii adulţi, mai exact), filmul lui Dominique Monfery e destinat aproape în exclusivitate copiilor. La acest film, adulţii nu au ce căuta altfel decât însoţiţi de un copil. Altminteri, e prea târziu pentru ca învăţămintele pe care filmul le conţine să mai găsească teren fertil şi, asemeni seminţei aruncate pe piatră din pilda biblică, sunt irosite. Deşi nu ştie încă să citească, micuţului Natanaël îi este încredinţată soarta unei biblioteci. Nu prea înţelege el la ce sunt bune toate cărţile alea, dar treptat e convins să le apere. În cadrul acestei pledoarii pentru carte şi citit, eroul nostru trece prin tot felul de aventuri, alături de Alice, Peter Pan şi o grămadă de alte personaje de poveste pe care nu le-am putut recunoaşte, semn că n-ar fi stricat poate dacă filmul ar fi fost făcut mai devreme.

JOCUL MINŢII DEPINDE DE MINTE

Deşi pare să fie despre un adolescent, un moş pe jumătate senil şi două fete care ajung tuspatru în stomacul unei balene, „Mind Game” depinde într-o măsură apreciabilă de sânii supradimensionaţi ai lui Myon, una dintre cele două naufragiate. În acest anime a cărui noutate e că desenele 2D sunt alternate cu fotografii reale animate, sânii ţin loc de o grămadă de chestii. Asta e interesant la desenele animate, dacă ţi se pare că un cadru e prea gol, îl poţi umple cu absolut orice îţi trece prin cap. În lipsă de altceva, lui Masaaki Yuasa îi trec prin cap nişte sâni.

S-A RĂZBOIT NUMAI O VARĂ

Fără să o vrea, tânărul Kenji Koiso blochează o reţea de socializare formată din miliarde de utilizatori, cu urmări nebănuite. Imperfectă, lumea virtuală o dă peste cap pe cea reală, intriga moralizatoare a lui „Summer Wars” fiind ofertantă mai cu seamă prin aceea că prilejuieşte îmbinarea dintre trei genuri altfel ireconciliabile: shonen, anime cu arte marţiale şi mecha. În sfârşit, „Panique Au Village” al lui Stéphane Aubier şi Vincent Patar ilustrează un paradox. Realizat cu ajutorul unor jucărioare prin tehnica stop-motion, curat, adică nepervertit de ceea ce Bergman numea într-unul din ultimele sale filme „murdăria lumii”, deşi pare a fi rezultatul unui joc de copii sau poate tocmai din acest motiv, filmul lui e o distracţie cât se poate de serioasă pentru adulţi.



Decojind Evul Mediu: „The Countess” de Julie Delpy
October 8, 2010, 7:20 am
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Dacă al treilea film regizat de Julie Delpy îi va contraria pe mulţi, aceasta se va întâmpla şi datorită unei ipoteze din start greşite pe care filmul însuşi o face posibilă şi o întreţine. Încă din primele imagini, aflăm despre „The Countess” că „se bazează pe viaţa lui Erzsébet Báthory”. Acest „se bazează” e suficient de vag încât să poată fi interpretat ca fiind o etichetă (obişnuitul „Inspirat de fapte reale”), dar poate constitui în acelaşi timp şi un disclaimer – se bazează pe viaţa contesei, ceea ce nu e totuna cu „o descrie” sau „o relatează”. „Contesa însângerată” e prea puţin un film biografic, sau e biografic în măsura în care include informaţii despre personajul istoric la care se referă, dar din surse diverse şi cu grade diferite de credibilitate. Altfel spus, amănuntele biografice pe care le aflăm despre personajul principal şi despre scandalul pe care acesta l-a provocat în epocă respectă prea puţin adevărul istoric, atât cât îl ştim. Cea mai mare parte din intriga filmului se bazează pe o legendă populară care a început să circule cu mai multe secole după ce evenimentele în cauză s-au întâmplat – Erzsébet Báthory a murit în anul 1614, în timp ce zvonurile pe care ultimii ei ani de viaţă le-au generat s-au răspândit mai cu seamă în secolele XVIII şi XIX. Ca multe alte legende, acestea „se bazează” într-o foarte mare măsură pe speculaţii şi resentimente şi foarte puţin (sau deloc) pe adevăr.

„Istoria e o poveste spusă de învingători”, motivul pentru care Istvan Thurzo (Daniel Brühl) o spune şi o repetă e pentru a întreţine ambiguitatea asupra a ceea ce s-a întâmpat într-adevăr – Erzsébet Báthory nu se numără printre acei învingători, drept urmare adevărul nu s-a putut afla atunci şi cu atât mai puţin poate fi el aflat acum. În acelaşi timp, acesta e şi un mod de a contrazice aproape întreaga derulare a evenimentelor. Toate câte le-am văzut, aflăm la final, se prea poate să nu se fi întâmplat, ceea ce poate confuza, după cum la fel de bine poate frustra. E un truc a cărui eficienţă, dată de faptul că facilitează dezvoltări ale intrigii altfel imposibile, se poate întoarce împotriva sieşi.

„TIMPUL NE VA ÎNGROPA PE TOŢI” (DAR ÎNCĂ NU A ÎNGROPAT POSTMODERNISMUL)

Povestea pe care o vedem, continuă Thurzo, nu e o relatare a modului cum istoria consemnează faptele lui Báthory, ci o descriere personală care îi aparţine („Nu aşa cum e amintită în istorie, ci aşa cum mi-o amintesc eu”). E un exerciţiu în egală măsură imposibil. Idila lui Thurzo cu Báthory se prea poate să nu fi avut loc niciodată. Chiar dacă aceasta va fi avut loc, ar fi imposibil acum să ştim ce gândea Thurzo atunci. Tinerii de viţă nobilă nu obişnuiau să ţină jurnale în Evul Mediu; dacă ar fi făcut-o, nu le-ar fi umplut cu consideraţii despre marile sentimente. În sfârşit, la fel cum contesa nu are cum să ştie, atunci când îşi aşteaptă sfârşitul, întemniţată în propriul ei castel, că „a devenit un mit” (de altfel, nici nu devenise un mit atunci, avea să devină unul mult mai târziu), nici Thurzo nu are cum vorbi despre „modul cum îşi aminteşte istoria” de Erzsébet Báthory pentru că pur şi simplu acea istorie depre care vorbeşte el nu apucase încă să se scrie.

E un du-te vino temporal cu care Delpy se joacă, poate şi pentru a face evident faptul că istoria şi filmul său sunt la fel de îndepărtate precum bogatul din pilda biblică de porţile Raiului. În ceea ce poate fi o concesie făcută publicului contemporan, contesa Báthory e departe de a fi prototipul femeii (fie ea şi de viţă nobilă) din Evul Mediu. În multe privinţe, ea nu numai că e înaintea timpului ei, ci credinţele ei sunt perfect sincronizate cu cele ale timpului în care trăim noi acum. Nu se lasă sedusă, ci îl seduce ea pe Thurzo, sărutându-l în văzul lumii în mijlocul unui bal. Are o relaţie homosexuală (cu slujnica Darvulia, interpretată de Anamaria Marinca), dar şi una sadomasochistă. Îl repede şi îl ridiculizează pe ditamai episcopul, ba chiar, întemniţată, descoperă ateismul şi găseşte şi explicaţii istorice ale apariţiei tuturor religiilor, nu doar a celei creştine. Gesturile şi gândurile ei sunt adesea anacronice pentru că „The Countess” nu e nici biografic, nici de epocă, în consecinţă nu ar trebui tratat ca atare. E o meditaţie despre trecerea timpului şi un studiu despre efectele devastatoare pe care fie şi o jumătate de gest le poate avea atunci când doi oameni se iubesc.

Văzut ca dramă istorică, filmul e un talmeş balmeş. Ca eseu, e cel mai bun cadou pe care Delpy regizoarea i l-a făcut lui Delpy actriţa şi l-am primit noi.