Arta de dragul artistului: „Aurora” de Cristi Puiu
March 17, 2011, 12:37 pm
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Cel mai recent film al noului val este in acelasi timp si cel mai radical. E un radicalism care ii face mai mult rau decat bine: poate trece drept o capodopera cu aceeasi usurinta cu care ar putea fi catalogat ca o aberatie. De data aceasta, distinctia tine nu de calitatea celui care emite verdictul (de critic sau de simplu spectator), ci de criterii mult mai greu de determinat. Cea dintai conditie e rabdarea.

„Lucrurile cele mai importante nu se spun cu cuvintele”, declara cineastul intr-un interviu recent. In filmul acesta, Puiu nu le spune deloc. Doar le sugereaza si e de asteptat ca aceasta sugestie sa ajunga la un numar foarte restrans de privitori. Cand un film de autor strange mai putini spectatori decat membrii echipei care a lucrat sa-l faca, primul impuls al realizatorilor, dar si al unei parti a criticii, e sa dea vina pe public. Daca „Aurora” se va incadra in aceasta categorie, vina e a oricui, numai a publicului nu. Trei sferturi din timp, personajul lui Puiu se ascunde pe dupa camioane sau autobuze si traverseaza in fuga sinele de tren. In rest, ii omoara pe niste oameni (in cazul unuia, nu e foarte clar de ce) si cu altii doar vorbeste (nu e foarte clar cine sunt si in ce relatie se afla ei cu protagonistul). Pe scurt, cam putin, nu doar pentru un film care dureaza trei ore: pentru orice film.

GALCEAVA LUI PUIU CU DEX-UL

Succesul lui „Aurora” depinde de modul in care ne explicam aceste traversari, crime si taceri. In functie de reusita acestei operatiuni, „Aurora” poate spune o gramada de chestii si in acelasi timp nimic. O gramada de chestii, deoarece speculatii se pot face oricand si despre orice. Nimic, deoarece precum e personajul principal al filmului, asa e si filmul: mut. Oricata bunavointa am avea, nu ne e deloc clar ce ar trebui sa credem despre toate cate le vedem. La mijlocul distantei dintre opera deschisa si experiment, „Aurora” ni se dezvaluie. Rolul nostru e sa o descoperim. Daca avem rabdare (si numai atunci, intr-o ecuatie in care disponibilitatea noastra cantareste mai mult decat obiectul care o pune la incercare), experimentul reuseste.

In ceea ce ma priveste, cea mai articulata incercare de a formula ceva am vazut-o in investigarea raportului special pe care oamenii il au cu cuvintele. Protagonistul vorbeste rar. Atunci cand o face, e pentru a se apara sau pentru a se revolta. Asa cum o percepe el, e ceva fundamental in neregula cu ordinea lucrurilor, fapt care se vadeste in nedreptatile la care se vede supus. Cel dintai indicator al acestora este tocmai limbajul. „Adica ce vrei sa zici?”, intreaba el permanent. Ceilalti se apara, pentru ca aparent n-au vrut sa zica nimic. Si totusi ei chiar zic ceva, de fiecare data. Interogand sensul fiecarui cuvant, eroul le demasca fatarnicia. Atunci cand cere sa i se restituie o datorie, cand isi cauta fosta sotie la locul ei de munca sau cand isi ia fetita de la gradinita, lucrul care il scoate din pepeni e acelasi – cuvintele.

Fiecare noua scena e o explozie care se produce aparent din nimic, poate si pentru ca acele cuvinte si acele situatii sunt atat de raspandite incat doar lui i se mai par monstruoase, noi deja ne-am obisnuit cu ele. Tortura psihica la care le supune pe fostele colege ale fostei sale sotii e cu atat mai mare cu cat pare ca nu se mai termina. Cand ai zice ca urmeaza sa le lase in plata Domnului, Viorel se intoarce, din nou si din nou. Aproape ca te astepti sa le impuste si pe ele. Prin comparatie, crimele sale sunt infinit mai putin violente – se produc fara stirea victimelor iar savarsirea lor propriu-zisa dureaza o fractiune de secunda.

CATI SPECTATORI, ATATIA POLITISTI

In „Marfa si banii”, protagonistii erau victimele lumii interlope, un inamic doar pentru cei care fac parte din ea. In „Moartea domnului Lazarescu”, protagonistul cadea victima sistemului sanitar, un inamic doar pentru cei care se intampla sa se imbolnaveasca. In „Aurora”, eroul are ce are cu cuvintele si cu ceea ce se ascunde in spatele lor (badarania si un sistem bazat pe minciuna si compromis). Acestea sunt un inamic pentru absolut oricine (mai precis, pentru oricine nu e deja badaran sau integrat in acest sistem). La final, Viorel se preda si le vorbeste politistilor. „V-am zis ce s-a intamplat. Nu stiu daca ma intelegeti si mi se face teama”, le spune el atunci.

N-am putut sa nu ma gandesc ca e Puiu regizorul cel care se serveste de Puiu actorul pentru a li se adresa nu politistilor, ci noua, spectatorilor. El, si nu altcineva ne-a fost noua povestitor si lui ii e teama ca nu-l intelegem. Noi suntem politistii, iar filmul lui ne e prizonier.



Dragostea in vremea crizei: „Matinal cu scandal” de Roger Michell
March 10, 2011, 8:39 am
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Nu stiu cum li se va fi parut „Morning Glory” fanilor comediei romantice deoarece nu ma numar printre ei. Altfel spus, nu fac parte din publicul-tinta. Nu am ras la toate poantele, personajul principal nu mi-a devenit ca o sora, nu mi s-a frant inima cand a fost concediata si nu m-am bucurat ca si cum as fi castigat la loto atunci cand a reusit sa se reangajeze. Aceasta distantare pe care am resimtit-o comporta insa si o serie de avantaje. Doar astfel am putut remarca, de pilda, faptul ca eroina lui „Matinal cu scandal” sufera de pe urma unei duble inadecvari. Nu e vorba doar de faptul ca deschide gura atunci cand ar trebui sa taca si tace atunci cand ar trebui sa vorbeasca, asemeni unui copil dat la gradinita direct in grupa mare. Ci de felul in care aceasta se raporteaza la talentul ei profesional si de relatiile sale afective.

OGLINDA OPACA

Desi arata ca o combinatie dintre un fotomodel si ceea ce americanii numesc „the girl next door”, Becky Fuller (Rachel McAdams) se poarta, atunci cand merge la intalniri, ca si cum ea ar fi o slujnica saraca cu duhul din Evul Mediu rural, adusa in fata domnitorului sa-i dea socoteala. Desi se presupune ca este devotata trup si suflet meseriei sale si in ciuda faptului ca recomandarile sale sunt excelente, Becky se pierde cu firea si mai si cand e pusa in fata unui potential angajator. „Munca e totul pentru mine, ea ma reprezinta”, se confeseaza ea atunci viitorului ei sef, iar daca acest mod al ei de a se comporta si de a vorbi ne pare aberant, nu e din vina ei ca personaj, ci din vina noastra ca spectatori.

Printre cei carora „Morning Glory” le este destinat se numara si oameni pe care criza economica i-a scos de la coada din supermarket si i-a pus la coada de somaj. Pentru a le arata acestora ca nu sunt singuri pe lume, eroina este concediata. Printre membrii acestui public-tinta se numare si cei care nu au fost inca dati afara, dar care traiesc cu spaima ca si-ar putea pierde oricand locul de munca. Pentru a le arata acestora ca nu sunt singuri pe lume, eroina munceste si ea mai mult. In sfarsit, printre membrii publicului-tinta se numara si femei ale caror dimensiuni sunt departe de a fi ideale. Pentru acestia, Becky nu se ingrasa (asta a facut-o deja Bridget Jones), dar se comporta ca si cum ar fi obeza. Intamplator, aceste trei caracteristici nu se potrivesc deloc. Deloc intamplator, intregul nici nu prea conteaza, atata timp cat partile componente, adica dedicatiile astea speciale, facute si rasfacute, sunt la locul hor. Mai mult decat un film, „Matinal cu scandal” e o sedinta de terapie in grup, iar rostul terapiei nu e sa iti arate lucruri noi, ci sa te vindece.

DE DOUA ORI FEMEIE

Principalul avantaj al filmului ramane, drept urmare, propria sa eticheta, adica simpla calitate de comedie romantica – cui ii plac comediile romantice ii va placea si „Morning Glory”, in ciuda neajunsurilor mentionate mai sus. Cel de-al doilea e dat de numele de pe afis. Dintre acestea se remarca Harrison Ford, a carui prestatie e rezervata, in cel mai bun caz.

Vine un timp in cariera oricarui actor celebru de la Hollywood in care nu trebuie sa mai arate mare lucru. Ce avea de dovedit a dovedit deja, iar oamenii il stiu atat de bine din alte filme, incat in cele noi e suficient sa apara. In cazul de fata, e ca si cum cineva i-ar fi carat de colo-colo propria sa statuie de la muzeul de ceara, printre actori de data aceasta vii, dar din cu totul alta clasa. Scopul lui Ford in acest film e acelasi cu al veteranei Diane Keaton: sa faca PR pentru postul NBC, ridicat in slavi pe final si cu doi angajati de prim rang in distributie (regizorul de la „Saturday Night Live” si asistentul sau).

Interesant in acest film e de asemenea faptul ca eroina traieste o dubla poveste de dragoste, una personala si una profesionala. Talcul heirupist prevaleaza asupra clasicei povesti de dragoste, astfel incat filmul se incheie cu eterna scena a fugii catre persoana iubita (de data aceasta nu ploua, ce-i drept). Doar ca Becky fuge nu catre Adam, iubitul ei, ci catre Mike Pomeroy, modelul ei profesional, reporterul multipremiat care ii castiga inima facand omleta in direct pentru ea. Adus cu surle si trambite la emisiunea matinala de care Becky se ocupa, pentru ca nu-si poate face meseria cum vrea el, Mike nu o face deloc. Ceilalti se filmeaza cum se dau cu parasuta zicandu-si ca fac stiri, el tace si face pe morocanosul. Asta e jurnalismul postmodern, asta e romantismul feminist de tip nou si asta e dragostea pe timp de criza.



Karma police: „True Grit” de Joel si Ethan Coen
March 3, 2011, 10:04 am
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Daca in „A Serious Man”, precedentul lor film, fratii Coen vorbeau in esenta despre inertie (mai exact despre felul cum inteligenta, experienta si bunul simt inhiba actiunea, cu rezultate dezastruoase pentru eroul hamletian), de data aceasta, tema dezvoltata de cei doi este initiativa, avand drept motor principal tocmai inteligenta si experienta. Crezul protagonistei, expus in deschiderea filmului si respectat pe tot parcursul lui, e ca totul se plateste, intr-un fel sau altul. Acest respect pentru dreptate, mai degraba decat dragostea parinteasca, o mana pe Mattie Ross (Hailee Steinfeld) intr-o aventura avand drept pretext razbunarea tatalui. De-a lungul acestei calatorii, regula lui „totul se plateste” se va repeta de fiecare data cand o granita legala, morala sau cutumiara va fi incalcata. In unele cazuri, faptasii se aleg doar cu un avertisment (bratul pe care Mattie il pierde, la capatul calatoriei); de cele mai multe ori, pedeapsa e capitala, de o violenta proportionala cu transgresiunea care a impus-o.

PROTOMARKETING

In aceasta fabula cu subtext moral, caii se vand, apoi se cumpara inapoi, mortii se vand, apoi se cumpara si ei inapoi iar contractele se scriu, se rup si se refac ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Totul e o negociere care se termina cu o tranzactie, in ceea ce pare a fi o sageata la adresa a ceea ce America inca nu era, dar avea sa devina. Pe vremea cand doua saloons erau deja o corporatie, Mattie castiga de fiecare data aceste confruntari. Tanara de 14 ani cunoaste legea ca si cum ar fi doctor in drept si jongleaza cu tehnicile negocierii ca si cum ea insasi le-ar fi scris. Cei cu care negociaza sunt dezarmati in fata unui asemenea adversar, neputandu-l combate dintr-un motiv cat se poate de simplu: engleza pe care o vorbesc ei si engleza pe care o vorbeste ea sunt doua limbi diferite.

Aici e umorul lui „True Grit”. Nu doar in personajele episodice care parca sunt din alt film (calaretul imbracat intr-o piele de urs, de pilda), ci in inadecvarea generala a insusi personajului principal. In Vestul Salbatic, o tanara de 14 ani utilizeaza regulile negocierii moderne inainte ca acestea sa fi fost inventate. In acelasi Vest Salbatic, aceeasi tanara de 14 ani invoca legi si avocati pentru ca termenii unui contract sa fie respectati. Culmea, Mattie reuseste sa-i faca pe doi barbati in toata firea sa o urmeze, iar acestia ii stau alaturi pana cand scopul ei este atins.

Initial, aceste trei situatii paradoxale dau nastere la scene savuroase. Dupa o vreme, aceasta iesire permanenta din diegeza incepe sa deranjeze. Sigur ca trebuia sa pricepem ca totul se plateste, dar de ce s-or fi oprit fratii Coen doar la Vestul Salbatic? La fel de bine ar fi putut propune o intriga din timpul celei de-a Doua Republici Franceze sau una care se petrece in Roma Antica. Un senator roman care, in timp ce isi extrage un pumnal dintre coaste, mediteaza asupra propriei sale conditii in termenii comunicarii strategice moderne nu ar fi fost mai putin nepotrivit decat un criminal american de secol XIX care tocmai a fost impuscat si care constata ca „trebuie sa-si reevalueze situatia”.

WESTERN TERN

„The wicked flee when none pursueth”, „necredinciosul fuge cand nimeni nu-l goneste”, acest motto biblic care deschide filmul nu e deloc o alegere rea pentru „True Grit”­ – avem o gramada de wicked, a caror unica grija e sa se sustraga raspunderii legale sau morale, si o eroina care se incapataneaza, in ciuda oricarei evidente, sa mearga pe calea acestui pursuit. In acelasi timp, e un motto care se potriveste la fel de bine oricarui alt western. Sigur ca „True Grit” e un western cu o femeie. Sigur ca e un western in care eroul e o eroina si are 14 ani. Sigur ca e un western in care peroratiile depasesc numeric impuscaturile, iar temele acestora sunt dreptul si etica. Dar filmul ramane in esenta un western in care personajele (unele) si replicile (nu toate) au fost doar un pic schimbate.

Decorul e acelasi, indienii si serifii sunt aceiasi, dezvoltarea intrigii e aceeasi – un nelegiuit comite o crima, oamenii legii se sesizeaza (greu, dar se sesizeaza), ii dau de urma si il pedepsesc. Toate acestea dau un western atipic, dar care nu revolutioneaza genul, un action movie mediocru si un film de autor slab, toate trei lipsite de principalul ingredient de pe eticheta: grit-ul.