The Good, the Bad and the B’est: Bucharest International Film Festival 2011 (2)
April 28, 2011, 12:01 pm
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

NU E PENTRU CINE SE PREGATESTE: „EXIT THROUGH THE GIFT SHOP”

Acest debut in film al lui Banksy e un documentar cum mie unuia rareori mi-a fost dat sa vad. Cel mai important, nu exista reconstituiri. Povestea o vedem exact asa cum a fost, ca pe un fel de reality show neregizat. Intregul material a fost filmat de protagonistul Thierry Guetta, potrivit conceptiilor lui absolut originale despre cum trebuie sa arate un documentar. Mai precis, operatorul amator nu avea nici cea mai mica intentie sa devina cineast, ci folosind camera precum o extensie naturala a corpului sau, filma toate cate i se intamplau. Desi se prezenta drept documentarist oricui ii trecea prin gand sa-l intrebe, tipul era pur si simplu un imortalizator in serie, un fel de colectionar. Cum colectioneaza altii timbre sau capace de bere, asa colectiona el casete.

In chip firesc, se strang kilometri de pelicula, pe care Guetta, care intre timp se viseaza deja artist, consimte sa ii predea maestrului Banksy. In filmul rezultat, legenda street art da cu admiratorul sau de pamant.

Filmul ridica o intrebare care pune pe ganduri (unde incepe si unde se termina arta moderna?) si induce doua concluzii: pasiunile prietenilor se pot dovedi contagioase si orice inregistrare poate fi deturnata de la scopul ei initial.

Cam asa a facut si Andrei Ujica cu Nicolae Ceausescu, un alt megaloman care se pricepea la arta. Din fericire pentru el, pe Guetta l-au crutat detractorii, cel putin deocamdata.

GUANTANAWOOD: „FOUR LIONS”

Cei patru lei ai lui Christopher Morris fac pentru musulmani ceea ce Borat facea, cu cativa ani in urma, pentru Kazahstan. Din ratiuni evidente, poanta este destinata oricui, numai musulmanilor nu. Pentru ei, filmul probabil ca are la fel de mult haz precum „Birth of a Nation” al lui D. W. Griffith pentru negri. Principala resursa de umor a filmului rezida in aceea ca Omar, Waj, Barry si Faisal lupta cu civilizatia McDonalds si fac parte din ea in acelasi timp, criticand imperialismul britanic intr-o engleza de strada intotdeauna impecabila. Netoti in cel mai inalt grad, devin martiri mai mult din intamplare decat din convingere, aruncandu-se in aer cand ei insisi se asteapta mai putin.

Alegerea de a trata in aceasta cheie un asemenea subiect are delicatetea publicarii caricaturilor cu profetul Mahomed in ziarul danez „Jyllands-Posten” si subtilitatea videoclipului „Without Me” al lui Eminem, in care bardul cu parul balai din Missouri il maimutareste pe Osama bin Laden. Desenele umoristice ale caricaturistilor danezi au declansat in septembrie 2005 o dezbatere aprinsa privind dreptul la libera exprimare. Disputa s-a transat cu incendierea mai multor ambasade, cu marsuri de protest si cu victime umane. Ceea ce s-a zis mai putin e ca a ironiza, sau mai bine zis a face misto de o religie nu e un lucru care nu se face pentru ca celalalt te poate contrazice cu mitraliera; a lua in tabarca o credinta e inainte de toate de prost gust.

Din acest motiv, „Four Lions” e asemeni unui banc care ar fi putut fi amuzant, dar care e atat de porcos, incat poanta trece pe langa tine.

COLOSALUL GEPARDIEU: „MAMMUTH”

Filmul lui Benoit Delépine si Gustave de Kevern incepe ca un tablou sumbru al unei realitati sociale pe masura, continua cu ceva elemente de realism magic, devine road movie in toata regula si se termina ca delir hippie.

In tot acest talmes-balmes, unele piste nu sunt duse pana la capat, in timp ce altele nu sunt explicate deloc. Protagonistul se transforma tam-nisam din bruta in poet, desi ar putea la fel de bine ca in aceasta ultima ipostaza sa fie un impostor (sau dimpotriva, se poate sa nu fi fost niciodata o bruta, ci doar asa sa ne fi parut noua, datorita staturii impunatoare si a faptului ca foarte locvace nu este). Misterul lui Isabelle Adjani, care apare din cand in cand manjita toata de sange, ni se dezvaluie intr-un tarziu intr-o rezolvare departe de a fi originala. Motivul asta al miresei moarte (sau al aproape miresei, in cazul de fata) l-am mai intalnit de Dumnezeu stie cate ori. De fiecare data, tot kitsch a fost.

Exista in terminologia americana un termen care descrie cel mai bine ce vrea sa fie si ce este „Mammuth”. Mai mult decat road movie, critica sociala sau eseu, acest film mic care ii ofera lui Depardieu un rol mare e ceea ce se cheama un feel good movie. Unul care isi face treaba atat de bine incat toate exagerarile, toate tusele nesigure si toate inconsecventele nu dispar, dar nici nu mai conteaza.



Normalitati paralele: Bucharest International Film Festival (1)
April 21, 2011, 9:18 am
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

De multe ducem lipsa, dar de festivaluri de film, nu. Festivalurile astea sunt ca o excursie peste hotare planificata in cele mai mici aspecte. Te duci „afara” ca intr-un muzeu pe care vrei sa-l vezi de la un colt la altul. Angajatii acestui muzeu sunt demult imuni la exponatele printre care isi duc zilele. Tu, insa, vrei sa-i cercetezi fiecare cotlon, si inca de mai multe ori, daca se poate, pentru ca cel de acasa e, daca nu mai sarac, cu siguranta diferit. Cand te intorci, e momentul comparatiilor iar ele rareori avantajeaza cotidianul. Altfel spus, cand ai de ales intre ecranizari de benzi desenate, sequel-uri cu vrajitori sau vampiri si remake-uri dupa remake-uri ale unor comedii care din capul locului nu aveau cine stie ce haz, sansa de a vedea la cinema ceva mai acatarii nu se cuvine sa fie ratata, pe Dumnezeu de picior prea des n-ajungi sa-l prinzi. Doar ca aceste filme de festival mai si dezamagesc, asemeni multora dintre obiectivele pe care agentii turistici le vand la fiecare colt de strada. Cateodata, filmele de festival ale marilor maestri sunt „Laguna albastra” a cinematografiei – la fiecare mare, lac sau garla, gasesti cate una si toate arata cam la fel.

Altfel au stat lucrurile la Bucharest International Film Festival, cel putin in ceea ce ma priveste. Anul acesta, m-a ferit pronia cereasca de capodopere. Am vazut insa filme normale, mai degraba decat de gen decat de autor si care, judecate ca atare, m-au facut sa ma gandesc ca ar transforma salile noastre de cinema in spatii frecventabile daca ar reprezenta regula, iar nu exceptia. Din pacate pentru noi si din fericire pentru organizatorii de festivaluri, nu e cazul.

STILUL LUI STILLER

Unul din principalele merite ale lui „Greenberg” (2010) e ca ni-l arata pe actorul american de comedie Ben Stiller ca pe altceva decat o masina de spalat cu un singur program. In rolul unui inadaptat intre doua varste proaspat iesit din balamuc, starul din „O noapte la muzeu” lasa cu succes scalambaielile deoparte, ba chiar, asemeni lui Jim Carrey sau Adam Sandler, convinge mai mult ca actor serios decat in rolurile sale presupus comice. De fapt, filmul aminteste atat de mult de „Punch-Drunk Love” (2002), in care eroul principal era interpretat de Sandler, incat asemanarile dintre cele doua sunt mai multe decat deosebirile. Aceasta e principala slabiciune a filmului si, dat fiind ca filmul lui Paul Thomas Anderson ofera o experienta mai mult decat agreabila, marele sau atu. Asteptam pusee de mandrie si din partea altor actori de comedii debile (slava Domnului, sunt destui): comedii romantice in care amorezul e un fel de Rainman inca se mai pot face.

CRIMINAL

„Tamara Drewe” e o pasare atat de rara incat pana mai ieri, specia de la care se revendica mai putea fi gasita doar in enciclopedii. Multumita lui Stephen Frears, comedia romantica inteligenta isi face revenirea, cu o forta pe care o credeam imposibila. In linii mari, filmul e destul de previzibil (ca de obicei, stim finalul inca din primele cadre, ceea ce nu stim e cum o sa se ajunga la el, in acest traseu sta reusita oricarei comedii romantice). Pe alocuri, e chiar patetic („are nevoie de un barbat, nu de un scriitor”, astfel il indeamna Andy pe Glen sa-si incerce norocul cu stapana casei), dar asta conteaza mai putin. Filmul ofera un umor curat, care amuza fara sa rusineze. Altfel spus, pleasure fara guilt.

Personal, poate din cauza peisajului rural britanic parca scos din albume, „Tamara Drewe” mi-a amintit de serialul politist „Midsomer Murders”. Din fericire pentru potentialul sau umoristic, e mai putin sangeros.

CEI 7+5 SAMURAI

Originalul din 1963 nu l-am vazut, dar ceea ce nu prea am inteles eu e ce aduce nou acest film al lui Takashi Miike („13 asasini”)  fata de „Cei sapte samurai” al lui Kurosawa. Poate modul in care protagonistul face tot felul de analogii stupide cu lumea jocurilor de noroc si cu actul de a paria, dat fiind ca nepotul lui are acest microb. Din acest motiv, discursurile lui ii mobilizeaza pe membrii armatei sale de buzunar, care se lupta cu fratele shogunului, si ii enerveaza pe chibiti, adica pe noi, care stam pe margine si ne uitam. Altfel, critica sociala e tot acolo, desi parca mai apasata aici: ca sa intelegem nedreptatea, ni se arata o taranca mutilata ingrozitor, goala pusca. Una peste alta, ca sunt 7 ca la Kurosawa sau 12 ca la Miike (cel de-al treisprezecelea e un nesperat ajutor plebeu), ei tot samurai sunt. Oamenii lui Miike hacuiesc suficient de temeinic pentru amatorii de fantani de sange, dar si suficient de artistic (cu vorbe de duh si tot tacamul) pentru amatorii de sange de cinemateca, nu de mall. In consecinta, toata lumea e multumita, chiar si fratele shogunului, pe care faptul ca e scurtat de cap pare sa-l incante. Ultima si cea mai distractiva zi din viata lui coincid, ceea ce, sa recunoastem, nu se intampla prea des.