Descalecarea lui Oslei: „7 secunde” de Simon Fellows
May 26, 2011, 7:22 am
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Pentru spectatorii romani (si numai pentru ei), personajul principal al acestei productii lansate direct pe DVD este chiar Bucurestiul. Filmul depinde de Casa Poporului precum un diabetic de insulina. Spre surpriza bucurestenilor, mult hulita ctitorie comunista apare in cadru cand te astepti mai putin. Trase la indigo, cele doua urmariri ale filmului sfideaza fizica (masinile adversarilor lui Tuliver, fie ei politisti sau mafioti, explodeaza la cea mai mica adiere de vant) si ignora geografia. Ca intr-un puzzle rearanjat, masinile gonesc pe o strada, se fac pierdute prin pasaje din cu totul alt cartier si apar exact in locul de unde au plecat. Din cand in cand, hop si Casa Poporului in retrovizoare. E ca si cum ar filma un roman la New York si ar muta Statuia Libertatii dupa fiecare colt de bloc. Una peste alta, logica asta conform careia daca iti place un loc sau un monument, il iei dupa tine ca pe un breloc, destul de suparatoare pentru publicul familiarizat cu peisajul si traficul bucurestean, e unul dintre cele mai mici neajunsuri ale filmului.

Intelegerea fenomenului cinematografic pe care Fellows o vadeste e in cel mai bun caz modesta. Omul a vazut cateva filme de actiune, nu neaparat pe cele mai bune, si face si el ce a vazut acolo. Asa apar in film adversarii intrezariti in luciul altor obiecte (clestele, in cazul de fata) si asa apar elementele de legatura dintre scene. „Always leave them hanging”, cugeta Kelly (Tamzin Outhwaite), partenera lui Tuliver (Wesley Snipes), dupa ce ii inchide acestuia telefonul in nas. In cadrul urmator, actiunea se muta intr-o galerie de arta. Pe unul dintre birouri, un ziar, iar in ziar, o caricatura cu un nefericit aninat de cravata. Cam asa e si „7 seconds”, o integrama care vrea sa treaca drept joc de bridge, al carei cel mai memorabil moment e de fapt refrenul Corneliei Catanga cantat la ziua lui Snipes. „Ale le le, romanii mei, sa-l petrecem pe Oslei”. Oslei, asa ar fi trebuit sa apara starul american si pe generic, rugandu-se ca n-o sa-l recunoasca nimeni.

Advertisements


Stropitorul stropit: „The Rite” de Mikael Håfström
May 26, 2011, 7:13 am
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Mai degraba decat in anvergura protagonistului sau, secretul unui thriller de succes sta cateodata in enormitatea raului care se cere combatut. In acest „The Rite”, eroul negativ e insusi diavolul, asa ca munca realizatorilor e deja pe jumatate facuta. Cealalta jumatate o termina departamentul de casting, care l-a distribuit in rolul exorcistului posedat pe Sir Anthony Hopkins. Restul sunt doar detalii.

Usi care se inchid singure, urlete supraomenesti, unghii care zgarie sinistru lemn, faianta sau alte suprafete, gaturi care se sucesc nefiresc, fara ele nu prea se poate intr-un thriller supranatural. Cand exorcizarea parintelui Lucas ajunge la punctul culminant, acesta se inverzeste, gatul i se umfla si preotul posedat se transforma in monstru. E un artificiu inutil, Hopkins poate fi extrem de inspaimantator de unul singur, fara machiaj si fara efecte speciale. Vocea lui normala, neprelucrata, e destul lucru pentru a baga frica in noi.

Mai mult, eficienta acestui thriller e data si de faptul ca partea de supranatural se subscrie unei paradigme pe care o buna parte din populatia globului o considera realitate. Nu trebuie sa acceptam ca exista varcolaci, vampiri, troli sau spiridusi, nu e nevoie sa ii luam de buni pentru ca apoi sa ne temem de ei. Trebuie doar sa acceptam ca exista Dumnezeu si Satana, ca primul e bun si al doilea rau, ca primul trebuie ascultat si slavit iar de al doilea trebuie sa ne temem. Pentru cei mai multi, e o ipoteza care nu se mai cere demonstrata.

Håfström ne invita sa dormim intr-un pat de altii asternut, dar asta nu inseamna ca somnul e mai putin dulce.



Cimitirul de elefanti
May 26, 2011, 7:09 am
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Cel mai bun drum e cel pe care il stii. Asa isi va fi zis si regizorul Francis Lawrence atunci cand a desenat trei carari temeinic batatorite, dar care nu se intalnesc in niciun punct, pe aceeasi harta.

In „Water for Elephants”, Christoph Waltz isi reia rolul care i-a adus consacrarea, cel din „Inglorious Basterds”. Nimic de zis, il ajuta si scenariul: personajul sau aplica si animalelor indaratnice, si angajatilor care nu mai sunt buni de munca acelasi tratament – le face de petrecanie. Ca e nazist sau director de circ, mai interesant decat aceasta lipsa de scrupule e modul in care reuseste sa fie cum nu se poate mai amenintator tocmai prin permanenta sa mierosenie. Farmecul colonelului Landa din „Ticalosi fara glorie” si al lui August din „Apa pentru elefanti” e in aceasta jovialitate dementa. Si in cazul de fata, oricat ar fi ea de benigna in primele cadre, bonomia pe care el o emana ne pare subversiva. Desi pericolul se concretizeaza mult mai tarziu, noi stim ca e acolo, dar nu multumita lui Lawrence, ci pentru ca ne-a spus-o Tarantino.

A doua poveste pe care am mai auzit-o deja e cea a lui Reese Witherspoon, care isi reia rolul de toanta. Nu mai e studenta la drept, e sotia unui proprietar de circ, dar personajul ei tot decorativ ramane. In sfarsit, Robert Pattinson face ce stie el mai bine, adica alterneaza cele trei combinatii gura-nas-sprancene pe care le-a exersat pe indelete pe platourile lui „Twilight” si care pentru admiratoarele sale trec drept joc actoricesc. Boticul de smecher care l-a facut mare pe Bruce Willis, privirea de om lovit cu leuca-n cap, rezervata momentelor de indragostire si romantism, respectiv mina de caine batut, semn al unui considerabil tumult sufletesc, se succed neintrerupt si fara alte variatii. Cand e botos, cand spera sau cand sufera, Pattinson e un fel de var de la tara al lui James Dean si o varianta emo a lui Di Caprio cel din tinerete.

Lipsit de o cultura cinefila solida, elefantul Rosie il simpatizeaza. Multumita acestei simpatii, dar si faptului ca gatul lui Witherspoon ramane neperforat, happy end-ul e asigurat.



Concediu neuronal: „Hall Pass” de Bobby si Peter Farrelly
May 19, 2011, 11:11 am
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

Inainte de orice consideratii legate de intentiile, calitatile si semnificatiile, ascunse sau manifeste, ale lui „Concediu de la casnicie” (2011), se cuvine sa raspundem mai intai la doua intrebari: in ce gen se incadreaza filmul si cui ii este de fapt adresat. Acelasi lucru e valabil pentru orice alt film – niciunul nu e bun doar pentru ca ne place noua (sau prost pentru ca ne-a plictisit cand voiam sa fim amuzati, emotionat cand voiam sa fim speriati etc.). Un film isi face treaba atunci cand le place celor carora le e destinat, ceea ce face ca o comedie sa poata fi in acelasi timp cu desavarsire debila si totusi onesta. In cea dintai categorie, „Hall Pass” se simte precum pestele in apa. A stabili, insa, daca se incadreaza si in cea de-a doua reprezinta o operatiune considerabil ingreunata de caracterul atipic si amorf al publicul sau tinta. Pornind de la criterii de varsta si gender, vom analiza pe rand fiecare ipoteza.

COPIII

Oricat ar fi filmul de infantil, cu minime exceptii pe care nu e cazul sa le luam in discutie acum, copiii cu siguranta nu sunt vizati de Bobby si Peter Farrely, regizorii lui „Hall Pass”. In sprijinul acestei afirmatii, ajunge sa invocam cadrele al caror prim plan este disputat de actorul Owen Wilson si de un penis de dimensiuni apreciabile (nu e si singurul organ viril al filmului).

ADOLESCENTII

Aparent, faptul ca Rick (Owen Wilson) si Fred (Jason Sudeikis) sunt casatoriti si ca unul dintre ei are si copii e o bariera in calea acceptarii lor ca modele de catre tineri. In realitate, e o diferenta de forma: prezenta in scenariu a sotiilor si a copiilor altcumva decat ca simplu pretext nu prea se justifica – nici Rick, nici Fred nu par sa fi fost vreodata capabili sa seduca o femeie sau sa creasca un copil. Sunt departe de ceea ce adolescentii viseaza sa devina, dar nu sunt deloc diferiti de ceea ce ei sunt. Cei doi au in cap doua lucruri mari si late: sexul si alcoolul. Cand vine vorba de a trece la fapte, insa, intre pretentiile si rata lor de succes e o diferenta substantiala.

Fred si Rick aleg sa mearga la agatat in cele mai improbabile locuri, adica prin tot felul de restaurante, fast food-uri si terenuri de golf. Primele perspective de a-si pune planul in aplicare apar sub consilierea prietenului lor Coakley, un golan amurgit cu tot felul de teorii despre femei in general si despre tehnicile moderne de obtinere a sexului in particular. Desi aceste teorii sunt exemplificate in stilul consacrat de serialul „CSI”, cu planuri detaliu precipitate si cu camere care razbat prin genti pentru a ne divulga continutul lor, cei doi tot cu buza umflata raman.

Intr-un fel, Fred si Rick sunt doi adolescenti peste care 20 de ani au trecut ca si cand n-ar fi fost, diferenta dintre ce era atunci si ce e acum fiind una singura: nu mai sunt obsedati, ci libidinosi.

BARBATII

Targetul cel mai evident al filmului pare sa se inscrie in aceleasi date demografice cu eroii sai. Si totusi, barbatii in toata firea ar putea sa fie destul de iritati de acest „Concediu de la casnicie”. Atractia provine, pentru acestia, din faptul ca filmul promite sa furnizeze o serie de satisfactii reparatorii. Daca nu-ti poti insela tu insuti sotia, macar sa-l vezi pe altul cum o face.

Promovarea peliculei in aceasta cheie e o manevra prin excelenta necinstita: in primul rand, aventurile pe care numele, afisul si trailerul filmului le promit nu sunt din cale afara de picante. O reverie machista de acest gen, simplista si mecanica, dar eficienta reusea sa furnizeze „The Hangover” („Marea mahmureala”). Eroii lui „Hall Pass” trag de timp ca fotbalistii cu obrazul gros, asa ca excesele mult asteptate nu se mai petrec deloc. E ca si cum cei doi ar  avea ocazia de a petrece un concediu gratuit intr-o insula tropicala, dar ar alege sa stea acasa in fata televizorului, ceea ce e la fel de frustrant de urmarit precum e de facut.

FEMEILE SI FAMILIA

Intr-o masura considerabila, filmul e mai mult pentru femeile din sala decat despre femeile de pe ecran. De fapt, nu sotiile din film banuiesc despre barbatii lor ca doar gura e de ei si ca nici unul, nici celalalt nu e in stare sa le insele. Ci cu povata asta trebuie sa mearga acasa cat mai multe dintre platitoarele de bilet. Urmand logica infailibila a manualelor de dezvoltare personala, transgresiunile sotului sunt improbabile, iar ale sotiei, aspru pedepsite. Ceea ce ar fi trebuit sa fie o versiune a idealului masculin la 40 de ani devine fantezia improbabila a unui predicator, iar ceea ce trebuia sa fie o comedie porcoasa pentru barbati devine un film de familie cu un comic cu totul aparte.

Una dintre principalele resurse de umor ale filmului e trucul ala de sitcom in care personajele isi lasa capul intr-o parte si privesc gales, dupa care imaginea se valureste, semn ca urmeaza fie o aducere aminte, fie un scenariu probabil. De fiecare data, perspectivele sunt sumbre. In primul caz, visatorul fuge mancand pamantul. In cel de-al doilea, ridica din umeri si merge senin mai departe, chestie care ar trebui sa fie de un haz nebun (si probabil e, prin comparatie cu discutiile despre fecale, cu defecarea voita in terenul de golf sau cu defecarea involuntara pe pereti, in baie).

Una peste alta, Bobby si Peter Farrely nu se dezmint: vulgaritatea groasa si impenitenta din filme precum „There’s Something About Mary” sau „Dumb & Dumber” nu s-a diluat defel.



Lumina de la capatul unui tunel inchis: Festivalul filmului european 2011
May 12, 2011, 11:39 am
Filed under: Articole publicate in revista Cultura

In „Piese estice”, debutul din 2009 al regizorului bulgar Kamen Kalev, trei povesti se intretaie; rezultatul e tezist iar procesul pe alocuri fortat. Apelul la toleranta pe care filmul il lanseaza e formulat raspicat si pe intelesul tuturor: actul de agresiune interrasiala e urmat de discutia dintre frati, in care protagonistul explica savant ca doar politicienii au de castigat de pe urma xenofobiei. Nu trece mult si un politician chiar le plateste ultrasilor pentru bataia administrata galeriei adverse. Astfel, tabloul e complet iar profetia se implineste.

In centrul filmului e personajul lui Itso (Christo Christov). Acesta alterneaza jemanfisismul (afisat aproape fara intrerupere) cu furia (subiacenta). Mania asta care il defineste se vadeste nu in iesiri violente, ci in gesturi mici – in felul in care pufneste aproape la fiecare cuvant sau in bataitul picioarelor. Itso e frustrat de tara in care traieste, de lipsa de perspective cu care se confrunta, de faptul ca e pictor, dar lucreaza intr-o vopsitorie, de prietena pe care n-o iubeste si care il sufoca. Salvarea vine din afara. Mai precis, din Turcia, prin mijlocirea lui Isil (Saadet Aksoy).

Una peste alta, „Iztochni piesi” nu e foarte diferit de productiile incadrate in ceea ce a fost numit Noul val romanesc. Acelasi mediu, aceeasi lipsa de orizonturi, aceeasi nervozitate permanenta. Doar ca filmul lui Kalev nu da senzatia ca lumea se termina maine. Ceva speranta exista. Asa se face ca „Piese estice” e inteligent, e captivant, dar e si luminos.

METEORITI

Se da urmatoarea situatie: primarul interpretat de Dorel Visan arvuneste o formatie sa cante in piata. Ansamblul, ai carui membri par teleportati din „Vremea tiganilor”, se pune pe cantat. Un fel de jazz. Instantaneu, publicul pestrit se pune pe dansat, mame cu copii, scuipatori de seminte cu printese de cartier, mosi cu babe; ordonat, doi cate doi. „Dansezi?”, intreaba cu voce de student la arte personajul lui Florin Piersic Jr, golan posesor de caruta si cu palarie de paie convertita in accesoriu hipster. Protagonista consimte, ce sa faca. Dansul incepe pasional si pe uscat si se termina cu o bataie generala, cu toata lumea uda pana la piele. Sub o ploaie buna, toate arata mai bine.

Aparitiile actorilor romani in acest „Bibliothèque Pascal” sunt atat de fulgurante, incat, daca nu suntem foarte atenti, le ratam. Din acest punct de vedere, filmul nu e foarte diferit de acele jocuri din copilarie in care trebuia sa descoperim elementele ascunse din ilustratii. Prin tot felul de almanahuri sau reviste, totul era pitit, iepurii din gradina de varza, ursii din padure sau mai stiu eu ce. Asa trebuie acum sa-i dibuim pe Visan, Mihai Calin sau Marius Manole. Prin film se perinda zeci de actori romani. Cu putine exceptii, apar in cadru cam cat sta trenul in halta. Filmul se revendica de la opera lui Fellini si aduce aminte de „The Fall” al lui Tarsem Singh (sau de romanul „Viata lui Pi” al lui Yann Martel); rezultatul e o dezordine inimaginabila si ascunde un adevar trist: n-o fi grozav acest film al lui Szabolcs Hajdu, dar macar apare toata lumea in el.

In ciuda acestei vanzoleli, morala lui „Bibliothèque Pascal”, asa cum a fost ea enuntata in mission statement-ul regizorului Szabolcs Hajdu, trece pe langa noi. Realismul magic al filmului e mai mult realism decat magie, asa ca pana spre final, in loc de povestea trista si plina de povete a unei prostituate din Europa de Est, vedem o odisee dezlanata si trasa de par. Asta nu inseamna ca suntem scutiti de numere de circ, balciuri si pitici. Ci doar ca ele sunt asezonate cu faimoasele „realitati romanesti”, adica un melanj de aici si de nicaieri à la Kusturica, si cu un umor pe masura. Din arsenalul comic al filmului fac parte personajele care vorbesc despre sine la persoana a treia („Cu Viorel nu-i de joaca, da?”) sau replici precum: „Am batut mar un poponar.” „De ce?” „Ca era homosexual!”

Alte poante ne sunt servite mura-n gura. „Cu sanatatea sunt in pom ca am tensiune, n-am voie sa beau cafea”, se caineaza personajul Oanei Pellea. Doua secunde mai tarziu, ceasca e deja goala.

Un umor cu degete lungi bagate adanc in ochii nostri, un realism magic care nu face dovada unei imaginatii excesiv de fertile si atat zgomot, incat unele dintre cele mai reusite momente ale filmului sunt cele in care se tace sau in care personajele vorbesc, dar nu le putem auzi.

ELEGANTA ESCHIVEI

Marea calitate a lui „Eynayim Pkuhot” („Cu ochii larg deschisi”) e in eleganta cu care evita capcanele pe care le presupune povestea de la care porneste. Cea mai mare e transformarea sa intr-un produs destinat comunitatii gay sau acceptarii acesteia. In ceea ce ma priveste, n-am avut niciodata sentimentul ca filmul e menit sa fie un manifest. E despre doi oameni a caror principala problema e mediul in care traiesc, abia a doua e homosexualitatea. Nu doar dragostea dintre doi barbati e un tabu, ci emotia insasi pare a fi vazuta ca un pacat capital in Ierusalimul ultraortodox al lui Haim Tabakman.

Daca interpretam insa filmul prin prisma relatiei pe care Aaron si Ezri o dezvolta, acesta devine o poveste de dragoste cum nu s-a mai vazut. Marile povesti de dragoste sunt imposibile, iar poveste mai imposibila ca asta cu greu s-ar putea. Intre datoria fata de societate si slujirea lui Dumnezeu, lui Aaron nu ii mai ramane aproape deloc timp pentru el. Precum ar spune Isil din „Piese estice”, traieste ca un robot (sau deloc, cum i se confeseaza el insusi rabinului). Cu ajutorul lui Ezri, invata sa se dezrobotizeze si incepe sa traiasca.

Ezri faciliteaza aceasta transformare, dar nu ia prim-planul, iar aceasta e a doua capcana pe care Tabakman o evita. Minte sau nu Ezri atunci cand spune ca vrea sa studieze textele talmudice? E sau nu constient de faptul ca dorintele lui de moment ii nenorocesc pe ceilalti?

Sunt intrebari care raman fara raspuns. Precum Aaron in debutul filmului, Tabakman da tarcoale acestor zone gri, dar se infraneaza. In ciuda acestei infranari, sau mai bine zis datorita ei, filmul sau traieste.