Show sters: „Tournee” de Mathieu Amalric

Desi trateaza lumea spectacolului, acest al patrulea lungmetraj regizat de Mathieu Amalric e departe de a fi spectaculos, in sensul strict al termenului. In cadrul acestei consemnari de turneu imaginar al unor artiste de cabaret reale, minute bune sunt ocupate de reprezentatiile pe care acestea le ofera. Doar ca spectacolul se vede intotdeauna din culise, daca nu chiar de undeva din spatele scenei, ca niste instantanee in care, nestiutor, modelul s-a intors cu spatele tocmai cand nu trebuia. In mod normal, genul asta de poze ajunge pe fundul cosului de gunoi. Asa e si cu filmul lui Amalric. Daca ceea ce vrem e un road movie clasic, cu momente-cheie si cu un final plin de invataminte, „Tournee” e departe de a ne satisface. De fapt, nici nu incearca.

CUSATURI TANGENTE CU RANA

Joachim Zand (Amalric) incepe si sfarseste ca un marginal, desi intre genericul de inceput si cel de final sunt o gramada de incercari ale lui de a-si schimba norocul. La prima vedere, isi apara sansele cu toate puterile – urla la telefon, urla fata in fata, sare la bataie etc. In realitate, nici el nu pare sa creada ca are vreo sansa. E pagubosul care, indiferent cat ar fi de antipatic, ne atrage simpatia, ca o echipa de fotbal care porneste intotdeauna cu sansa a doua. La urma urmei, in film nu se intampla mare lucru – Zand e umilit din nou si din nou, difera doar modul in care aceasta se intampla, iar carligele prefigureaza, dar nu livreaza – Ulysse (Ulysse Klotz) nu este sedus de vreuna dintre membrele trupei New Burlesque, iar Evie Lovelle (Angela de Lorenzo) tot cu hainele pe ea ramane in fiecare spectacol, asa ca de nostimadele aferente primei dezgoliri suntem vaduviti. Toate sunt asemeni acelor instantanee ratate, acoperite de muzica de fond, pe care Zand incearca de fiecare data sa o opreasca (dar e un soundtrack al ratarii pe care rareori reuseste sa-l infranga) si vazute prin tot felul de geamuri (al intrariii de hotel, al cafenelei, al ghiseului de la benzinarie).

Exceptie fac cateva scene. Daca acestea nu trec pe langa noi (chestie care nu e foarte greu sa se intample, nimic nu e evident in filmul lui Amalric), sensul tuturor banalitatilor pe care filmul se sprijina este deturnat (sau mai bine zis, nimicurile capata sens si devin niste ceva-uri care, puse impreuna, duc la un ceva mai mare). Unul din momentele mai semnificative ale filmului este cel in care Roky Roulette (Alexander Craven) vorbeste despre discutia telefonica avuta cu fiica sa, aflata de partea cealalta a oceanului. „Tata, toate bune si frumoase, casa, scoala si vacantele sunt grozave, dar ce mi-ar placea mie mai mult si mai mult e sa traiesc.”

TOTUL SAU NIMIC

Kitten on the Keys (Suzanne Ramsey) citeste cu aviditate despre unul dintre porturile in care are un spectacol, sunt nume de regi si cardinali care n-au cum sa-i zica mare lucru, dar asta nu-i scade prea mult apetitul turistic. Ar vrea sa vada Franta, si totusi ii e si dor de casa. Tuturor membrilor trupei le e dor de America, in timp ce Zand a visat sa se intorca acasa, dar casa il respinge cu o indiferenta inversunare. Nimeni nu e unde ar vrea sa fie, inadecvarea si incomunicabilitatea revenind cu o obstinatie egalata doar de propria lor discretie. Copiii lui Zand isi iubesc tatal, si totusi nu scapa nicio ocazie sa-l jigneasca. Zand isi iubeste copiii, dar abia asteapta sa scape de ei. Singurul mod in care e capabil sa-si manifeste interesul fata de Mimi La Meaux (Miranda Colclasure) e insultand-o. Singurul mod in care poate sa-si exprime sentimentele fata de trupa pe care o impresariaza e prin intermediul unui microfon, de la distanta. Cand vorbeste cu fetele, o face mai mult in franceza, astfel incat cateodata e incert cat de mult inteleg ele din ceea ce el le zice (sau cat de mult le pasa). Una din putinele dati cand face ce vrea, iar dorintele lui nu au legatura cu spectacolul care il obsedeaza, e atunci cand flirteaza cu vanzatoarea de la benzinarie (care e ascunsa dupa un geam de sticla si vorbeste la microfon).

O aiureala postmoderna in care un protagonist antipatic se fataie fara sens dintr-un hotel intr-altul, comportandu-se sinucigas sau aberant. O meditatie inegala si formulata deloc explicit despre dificultatile omului modern de a gasi echilibrul perfect intre a face bani pentru a trai si traitul propriu-zis. Filmul e geamul, Amalric e geamgiul, iar cei care ar trebui sa-l tina curat suntem noi.



In burta lupului: „Hanna” de Joe Wright

Excelent film de actiune, cu lupte coregrafiate impecabil, desi ocazional neverosimile, avand in vedere statura protagonistei, „Hanna” satisface mai ales ca experienta pur senzoriala. Din acest punct de vedere, cele mai reusite nu sunt nici confruntarile fizice sau executiile, nici urmaririle (cele mai multe din ele pe jos, singura urmarire cu masini respectand viteza legala si incheindu-se cu o parcare efectuata regulamentar). Ci impresioneaza aproape tot restul scenelor in care Hanna (Saoirse Ronan) sau Erik (Eric Bana) doar apar – fara sa alerge, fara sa lupte, fara sa ucida.

Ultimii 14 ani, cei doi si i-au petrecut intr-un soi de hruba inconjurata de zapezi. In ceea ce o priveste pe Hanna, asta inseamna aproape o viata intreaga. Pentru a-si razbuna mama, e nevoita sa dea banchizele si renii pe asfalt si noxe, in timp ce Erik leapada blana de urs si invata din nou cum se poarta un costum.

Aceste experiente noi sau demult uitate exercita cu atat mai multa fascinatie asupra noastra cu cat nu depasesc limitele paradigmei in care noi insine traim. De la „Hercule la New York” la „City of Angels” sau la recentul „Thor”, asemenea interactiuni improbabile erau prilejuite de incursiunea in lumea noastra a unor eroi veniti din alte timpuri sau din alte dimensiuni. Fiecare dintre acestia descoperea cu stupefactie masinile, electricitatea sau televizorul, iar fiecare din aceste momente in parte fiind exploatat invariabil in cheie umoristica. Hanna nu e semizeu, sfant sau extraterestru; mai mult, e contemporana cu noi. De aceea, stie dinainte ca masina, curentul si televizorul exista, dar o stie din carti. Calatoria ei e una a confruntarii unor definitii cu obiectul pe care ele il determina.

Spectacolul filmului e dat de aceasta acomodare permanenta, de faptul ca, dupa anii de antrenamente si de singuratate, orice nou peisaj si orice noua situatie, indiferent cat de aparent anoste, pentru Hanna reprezinta un adevarat parc de distractii. Adevarata aventura e in traseul ei din Maroc in Spania, iar apoi in Germania. Pentru a se distra, pe sine, dar si pe noi, singurul lucru pe care Hanna trebuie sa il faca e sa nu stea pe loc.

CONTINUT EXPLICIT

Ca in „Essential Killing” al lui Jerzy Skolimowski, protagonistul e eliberat intr-un mediu strain si ostil. Scopul sau principal (singurul, in cazul personajului interpretat de Vincent Gallo) este supravietuirea. Talentul lui Skolimowski, ca si al lui Wright, e in reconfigurarea realitatii, asa cum o stim noi, potrivit imperativelor situatiei in care eroii se afla. Pe scurt, obiectele sunt impartite in trei categorii mari si late: resurse de hrana, inamici si aliati.

Despre Hanna si Erik stim foarte putine sau nimic, poate de aici provine, cel putin in parte, atractia pe care o exercita. Stim ca trebuie sa supravietuiasca, si asta e mai mult decat de ajuns. Dimpotriva, despre Marissa (Cate Blanchett) stim prea multe. Cand bunica lui Hanna face imprudenta de a o intreba daca are copii, cu un ochi tinteste si cu celalalt plange. E o supradezvoltare a unui personaj care, in economia filmului, nu ar trebui sa conteze mai mult decat ca simplu adversar al protagonistei. Ar fi ajuns sa stim despre ea ca reprezinta autoritatea si ca sistemul din care face parte urmareste lichidarea fizica a lui Hanna si a tatalui sau. Puseele ei de omenie intereseaza prea putin, cu atat mai mult cu cat, mai degraba decat despre umanitate, filmul lui Wright vorbeste despre lipsa ei. Marissa reuseste astfel performanta sa fie concomitent cel mai detestabil si totusi cel mai umanizat personaj al filmului.

Cu ajutorul unei mici armate de subalterni, al carei efectiv scade dupa fiecare confruntare cu Hanna si Erik, Marissa reuseste sa stranga din ce in ce mai mult latul in jurul celor doi. Dintre colaboratorii sai, Isaacs (Tom Hollander) ne ofera doua certitudini: sexualitatea incerta si executiile elaborate. Fiecare crima pe care acesta o comite e un spectacol in sine. Isaacs isi regizeaza cu inventivitate executiile si joaca rolul calaului cu aplomb, savurand fiecare moment si acordand publicului respectul cuvenit, fie ca este vorba de colegii sai ori de noi insine, cei din sala. Ca un dansator profesionist care nu se uita niciodata la propriile-i picioare, Isaacs nu dezamageste nici macar atunci cand moare: Hanna nu stie ce e mila, asa ca nimeni nu ii scapa, iar printre victimele sale ne numaram si noi.



Oda pentru o para malaiata: „Dincolo de limite” de Neil Burger
June 2, 2011, 1:40 pm
Filed under: Articole publicate in revista Cultura | Tags: , , , ,

Ce am face daca, fara nici un efort sau sacrificiu, am deveni deodata geniali, cum am folosi atunci noile noastre aptitudini? E o intrebare la care, in limitele genului, incerca sa ne dea un raspuns „Phenomenon” din 1996. Personajul principal, interpretat, in acel film de familie, de John Travolta, alegea sa isi puna neobisnuita capacitate cognitiva in slujba comunitatii. Daca acelasi lucru s-ar fi intamplat intr-un film porno, probabil ca si-ar fi investit energiile in ticluirea de noi artefacte copulative; daca ar fi fost un rapper de culoare, ar fi construit cea mai inalta masina cu cele mai performante suspensii sau tinichelele de atarnat la gat care nu ruginesc s.a.m.d. „Limitless” al lui Neil Burger nu e nici de familie, nici pentru adulti. E la mijlocul distantei, adica un fel de porno intelectual care nu se adreseaza in mod special vreunei categorii etnice sau de varsta, dar care le va merge cu siguranta la inima lenesilor.

Scriitor fara opera dotat cu o inteligenta in cel mai bun caz medie, Eddie Morra (Bradley Cooper) devine un astfel de personaj exceptional. Ridica intrebari doua aspecte: cum ajunge sa fie un geniu si ce face el cu aceasta genialitate. Precum in „Phenomenon”, meritele sale in multiplicarea propriului IQ sunt nule. Tipul pur si simplu inghite o pastila. E pestisorul de aur, echivalentul adult al fanteziilor din primii ani de scoala, cand vlastarele tinere viseaza la metode de invatat instantanee (si bineinteles pasive). E o golanie, iar modul in care eroul se serveste de ea e in egala masura golanesc.

Primul lucru pe care il face e sa-si termine cartea, dupa care se pune pe facut bani. Mai intai in cazinouri, prin vechea metoda Rainman, apoi pe Wall Street. Dupa ce face suficient de multi bani (nu se stie de ce, pentru ca de ei nu prea pare sa se bucure), trece mai departe: la politica. Morra se pregateste sa devine senator de New York si apoi presedintele Americii. In tot acest rastimp, nu are nici un fel de remuscare si nimeni nu ii reproseaza nimic, asa ca poate sa se bucure de noile sale talente si de viitorul sau luminos dupa pofta inimii.

Inteligenta lui Eddie e vazuta ca fiind cel mai marfa lucru posibil, un fel de upgrade pe care toata lumea l-ar cumpara, daca ar putea. Cand isi ia pastila, primul lucru care se intampla e ca i se largeste campul vizual. Dintr-o privire, tipul vede pur si simplu mai mult, ca si cum ar lipi mental mai multe perspective. La ce foloseste asta? Lui, la nimic, dar fara triserii precum aceasta nu se poate: Cooper nu e un actor suficient de versatil pentru a juca inteligenta, si chiar daca ar reusi, Burger nu e un regizor suficient de versatil sa-l filmeze.

FRATELE CEL MARE SI REGIZORUL CEL MIC

In consecinta, nu il vedem doar pe Morra cum se dopeaza, s-a considerat probabil ca nu e de ajuns. Ci il vedem la raze X, urmarim efectiv pastila cum se duce pe gat si trece prin tractul digestiv. Sunt trucuri de tip „CSI”, care satisfac apetitul pentru savantlacuri hi-tech si reafirma, concomitent, faptul ca filmul e cat se poate de nou; oameni care iau pastile si atat puteam vedea si pe vremea lui Bogart si Gary Cooper.

Largirea perspectivei sau imaginea-radiografie sunt doar cateva dintre artificiile vizuale ale filmului. Burger ineaca in culoare cadrele in care eroul e sub efectul pastilei, de parca ochii lui Eddie ar fi un televizor caruia drogul ii regleaza saturatia. Cand isi scrie cartea, in camera protagonistului ploua cu litere stralucitoare. N-om fi toti destepti ca el, dar tind totusi sa cred ca am fi priceput de unde provine creativitatea si fara slovele care cad din cer, si fara omniprezentul voice over, care explica de-a fir a par ce se intampla si cand cineva respira. In sfarsit, din cand in cand, protagonistul se dedubleaza. Ca sa intelegem cat de rapid gandeste sau cat de eficient e, vedem exact atatea versiuni ale lui cate a considerat Burger ca incap in cadru fara sa-l inghesuie prea mult.

Camera trece prin tot felul de lucruri prin care in mod normal n-ar avea cum sa treaca si ajunge acolo unde in mod normal nu ar avea unde sa ajunga. E ca si cum un adolescent s-ar fi jucat cu un aparat cu un zoom puternic precum Fat-Frumos cu buzduganul: dintr-un punct fix (punctul 1), zoom-ul este utilizat la maxim, dupa care acel punct 2 devine punctul 1, punctul 3 devine punctul 2 si asa mai departe. In generic, trecem din masina in masina, prin zeci de lunete si parbrizuri, mai departe si mai departe, pana nicaieri. Filmul lui Burger arata o gramada de chestii, dar nu spune absolut nimic.