Transylrahat

Vara, imaginea pe care marile institutii media o au despre publicul lor tinta trece printr-o remarcabila metamorfoza. An de an, IQ-ul prezumat al spectatorilor scade dramatic. In consecinta, majoritatea produselor media care li se livreaza nu cer din partea acestora mai mult discernamant decat ii trebuie mustii sa caute, sa gaseasca si sa consume rahat. La atacul acesta concertat asupra gandirii critice participa cu forte egale televiziunea si cinema-ul, ambele in scadere de popularitate. Pe masura ce plajele isi gasesc musterii, numarul platitorilor de bilet descreste. In principiu, cumva, sistemul s-ar cuveni sa-i rasplateasca pe putinii temerari care se impotrivesc tendintei majoritare. In realitate, se intampla fenomenul invers. Daca preferi filmul porumbului fiert si pozelor la minut cu lighioane semidomesticite, esti recompensat cu rateurile pe care altcandva nu se mai incumeta nimeni sa le lanseze ori cu pariurile gata pierdute, a caror premiera a avut loc cu ani buni in urma in tara de bastina, dar care, distribuite acum, reprezinta un risc minim – oricum nu se asteapta nimeni sa rupa gura targului.

Un apogeu recent al acestui fenomen este „Transylmania” al lui David si Scott Hillenbrand, comedie cu vampiri lansata in Statele Unite in urma cu doi ani si totodata un neverosimil de mare rahat.

HAZ DE HAZNA

Un grup de studenti tipici pentru ceea ce se poate vedea in comediile cu adolescenti, adica un soi de personaje la fel de raspandite in realitatea americana precum sanzienele si inorogii, ia calea Romaniei pentru a profita de o bursa de un semestru. Dintre acestia fac parte Pete (Patrick Cavanaugh) si Wang (Paul H. Kim), care de fiecare data cand intra in cadru, sunt insotiti de cantitati mai mari sau mai mici de marijuana. Nestiind daca isi vor putea procura droguri in Romania, Pete si Wang decid sa treaca granita cu provizii cat pentru intregul semestru. Locul cel mai potrivit pentru a disimula bagajul clandestin nu poate fi altul decat propriul anus. Wang il cadoriseste pe Pete cu un pachetel in forma de penis, in timp ce Pete se cazneste sa introduca in dosul lui Wang o punga de marimea unui pepene. Printre icnete si schimonoseli, misiunea e indeplinita cu succes.

Episodul cu pretentii ilariante ne e povestit de protagonistul Rusty (Oren Skoog, care interpreteaza de asemenea rolul vampirului Radu). In mijlocul primei sale conversatii online cu Draguta Floca (Irena A. Hoffman), prietena lui din Romania, acesta gaseste de cuviinta sa-si dezgoleasca partile moi. Cand in camera lui intra pe nepusa masa o profesoara, sa vezi si sa nu crezi! Rusty inchide disperat laptopul, prinzandu-si in el membrul viril (pe care il vedem stalcit in prim-plan). O idee despre calitatea umorului lui „Transylmania” va puteti face si din faptul ca Draguta ascunde in spate o cocoasa cat piramida lui Keops, sau din aceea ca tatal ei e un pitic criminal in serie, care vrea sa o vindece scurtand de cap o donatoare cu trup frumos. Elocvente sunt si flatulatiile bubuitoare ale cailor cu care tinerii merg la facultate, sau facultatea care se cheama Razvan University, sau romancele care cad pe spate de fiecare data cand cineva le povesteste despre vanatoarea de vampiri.

Poantele proaste despre o cultura exotica sunt o reeditare a insolentei aduse la perfectiune in „Borat”, doar ca acum se intampla sa fie despre romani. Eficienta lor se bazeaza pe indolenta spectatorului, care trebuie sa stie cat mai putine despre cultura in cauza. Daca nu era Romania, era alta tara din Europa de Est. Mecanismul comic se reduce la o perpetua luare la misto a unei victime reale, dar greu de definit, si la indemnul adiacent, adresat spectatorului, de a-l persifla si el pe Celalalt, fie el roman, cocosat sau pitic. Acestei nesimtiri i se adauga qui pro quo-urile provocate de relatiile sexuale cu partener neasteptat (a lui Rusty cu cocosata Draguta, a lui Newmar cu Lynne/Stefania, a lui Brady cu Wang/Lia sau ale lui Mike cu diversi travestiti), precum si glumele prefabricate mentionate anterior despre ceea ce intra sau iese dintr-un fund.

Episodul capului separat de corp care supravietuieste pe o farfurie e un imprumut vinovat din „The Brain That Wouldn’t Die” din 1962, un exploitation morbid care nu iesea prea mult din tiparele vremii. Intr-un fel, originalul functioneaza ca avertisment: posesorii de creier care nu vrea sa moara ar face mai bine sa evite copia.



Fum fara foc: „Incendies” de Denis Villeneuve

Datorita mai cu seama vocii sale tanguitoare, fie ca intelegi sau nu cuvintele solistului Thom Yorke, muzica trupei Radiohead se caracterizeaza printr-o ineluctabila tristete. Chiar daca, prin absurd, Yorke ar vorbi despre pace, iubire, nori pufosi si mielusei naravasi, melodiile lui nu ar fi cu nimic mai putin vestitoare de jelanii: oricata engleza ai sti, cu greu pricepi mai mult de cateva cuvinte legate. Dar auzindu-l cum se caineaza, te simti obligat sa te intristezi si tu.

Probabil acesta e motivul pentru care Denis Villeneuve a folosit piesele trupei britanice in soundtrack-ul unui film despre razboiul civil din Liban. Prima dintre acestea, „You and Whose Army?”, beneficiaza de un adevarat videoclip, avand in centru un baietel cu pielea inchisa la culoare, tuns in cap, privind cu repros fix in camera. Vinovati nu suntem noi, nici de prezentul in care e tuns chilug, nici de trecutul care l-a adus in pozitia de refugiat orfan, nici de viitorul care il va face sa ajunga tatal propriilor sai frati. Dar un pic vinovati ne simtim. Sau asa ar trebui, cel putin.

Noi stam si ne lafaim in sali de cinema dotate cu tot confortul in timp ce altii sufera zi de zi de tot felul de lipsuri si mor pe capete, cam acesta e mecanismul logic pe care Villeneuve il vrea declansat. Complexele de vina ale vesticului devin, in cadrul acestui rationament, criteriu estetic si motor al induiosarii fara motiv. Nu e un mecanism pe care trebuie sa il intelegem, desigur. Nu trebuie sa intelegem nici ce zice Yorke. Dar daca o facem, muzica trupei Radiohead capata noi intelesuri, se imbogateste, angoasele lui Yorke capata cat de cat contur intr-un tablou invariabil sumbru al unei realitati corporatist-consumiste sufocante. Daca il intelegem pe Villeneuve, intelegem totodata si faptul ca ecranizarea unei piese de Wajdi Mouawad are acelasi mandat pe care il are telenovela clasica, doar ca aceste intentii sunt bine camuflate de un angrenaj in care intra naratiunea non-liniara, povestile intretaiate, slow motion-ul si celelalte triserii bine cunoscute prin care tehnicile de filmare si montaj transforma banalul in extraordinar si extraordinarul in arta cu „a” mare.

LA LIMAN IN LIBAN

O drama (moartea mamei si felul in care evenimentul ii afecteaza pe cei doi fii ai sai) se transforma in policier in momentul in care copiii sunt chemati post-mortem sa isi descopere tatal si fratele. Despre primul stiau pana atunci ca era mort, despre al doilea nici nu stiau ca exista. Demersul detectivistic presupune o dubla calatorie, cea de acum, a fiicei pe urmele mamei, si cea initiala, a viitoarei mame. Acest road movie etnic devine, in cele din urma, melodrama, cand tatal si fiul se dovedesc a fi una si aceeasi persoana.

Protagonista este Jeanne Marwan (Mélissa Désormeaux-Poulin), asistenta la catedra de matematica a unei facultati canadiene. Pusa in fata acestui mister (cum sa-si regaseasca un tata despre care nu stie nimic), Jeanne e indemnata de catre profesorul titular al cursului sa trateze chestiunea ca pe o problema de matematica. Ceea ce stie sunt datele problemei, iar faptul ca isi credea tatal mort e denumit „variabila necunoscuta” si decretat cea mai putin indicata cale catre aflarea solutiei. Nefiind matematician, Simon Marwan (Maxim Gaudette), fratele lui Jeanne, are o abordare mai putin rationala a acestui impas. Mai precis, refuza sa indeplineasca ultimele dorinte ale mamei sale. Cand totusi o face, ii comunica lui Jeanne ce a aflat pe limba ei. Nu e matematica pura, e algebra de clasa I: in loc sa spuna, ca toti oamenii, ca fratele si tatal sunt unul si acelasi, Simon isi intreaba sora, cu vocea taiata, daca unu plus unu pot sa dea tot unu. Tropi gata mestecati precum aceasta vin dintr-un fel de purgatoriu al cinema-ului, in care un intreg limbaj e redus la o serie de automatisme. Fenomenul nu este limitat doar la sfera filmului. In teatru, de pilda, incremenirile cu rol de semn de carte sau scandarile in cor, repetate cu subinteles dupa ce unul dintre personaje a rostit o replica ce se vrea memorabila, nu vin dintr-o prea mare cunoastere a artei teatrale, dupa cum, in cazul filmului, excesul de artificii tehnice nu da masura unui bun operator de imagine. Dimpotriva, sunt tot atatea simptome de lene intelectuala. Impotriva lor exista o singura arma, iar aceea este receptarea activa.

Ea ne dezvaluie paradoxul matematic al filmului lui Villeneuve: poti sa aduni cat vrei, daca nu aduni cum trebuie, suma tot zero e.



Pana la capat: „Never let me go” de Mark Romanek

Independent de calitatile sale propriu-zise, succesul acestei ecranizari dupa un roman de Kazuo Ishiguro depinde de puterea de adaptare a fiecarui spectator la cel putin doua modificari majore de pozitionare ale filmului insusi. Admitand ca intram in sala de cinema fara sa fi citit romanul lui Ishiguro si fara sa stim nimic despre filmul lui Romanek, suntem confruntati pe rand cu o drama, cu o distopie, apoi cu un film de dragoste. In cel putin doua din aceste ipostaze (de science fiction si de film de dragoste), „Never let me go” e la fel de bine integrat precum un calugar budist intr-un bar de strip-tease. In primul caz, trecerea de la un filon la altul se face printr-o serie de aluzii atat de fine incat necesita un efort considerabil pentru a le putea interpreta ca atare; finalul, pe de alta parte, e atat de evident, incat pare ca ne vorbeste nu protagonista, ci firma de PR careia i-a fost incredintata promovarea filmului. Ceea ce Kathy (Carey Mulligan) ne spune nu sunt cuvintele ei, ci o pastila care se cere inghitita, o colectie de slogane, morala, cum ar numi-o unii, adica ceea ce ar fi trebuit sa putem pricepe si singuri, dar mai sigur e sa ni se spuna. Impreuna, toate aceste contradictii fac un film pe cat de inegal, pe atat de captivant, condamnandu-l si salvandu-l in acelasi timp.

ELEVI MODEL

Kathy, Tommy si Ruth sunt elevi la o scoala englezeasca privata cu totul aparte. Atat in timpul cursurilor, cat si in afara lor, copiii de la Hailsham sunt tratati cu respectul rezervat indeobste sfintelor moaste. Nici vorba de severitate excesiva, de reguli absurde sau de pedepse demente, asa cum am vazut, bunaoara, in „If…” al lui Lindsay Anderson. Si totusi, cu cat grija cu care sunt tratati e mai mare, cu atat ne pare internatul mai sinistru. Intr-adevar, dupa ceva timp, cladirea si sistemul mai mare din care ea face parte isi releva adevaratul caracter: toti copiii sunt clone menite sa satisfaca cererea de organe vitale. Ceea ce, de indata ce devin adulti, incep sa si faca.

Exceptand aceasta extravaganta SF, lumea in care ei traiesc e una si aceeasi cu lumea noastra. Distopiile clasice au drept decor domuri suprasecurizate, orase subterane, ferite de aerul toxic sau de razele soarelui, planete straine, pe scurt, o realitate cu totul alta decat cea in care traim. In cel mai rau caz, o distanta temporala linistitoare ne despartea pe noi, cei din sala, de ei, cei de pe ecran. De data aceasta, apocalipsa morala are loc acum (sau in urma cu nu prea mult timp, povestea fiind plasata in anii ’70 si ’80), iar calaii sunt cu nimic diferiti de noi insine.

DESCHIS / INCHIS

Interesant in filmul lui Romanek e ca, desi sunt la randul lor oameni ca toti oamenii, Kathy, Tommy si Ruth isi asuma statutul de unelte si actioneaza ca atare. De la „Logan’s Run” sau „Soylent Green” la ecranizari precum „Fahrenheit 451” sau „1984”, odata ce descoperea, treptat sau brutal, monstruozitatea sistemului caruia i se supunea, protagonistul incerca din rasputeri, cu grade variabile de siretenie si succes, sa-l submineze. In fiecare dintre cazurile citate, reusita sau moartea erau singurele variante pe care le avea la dispozitie. Cateodata, rezistenta eroului ii aparea acestuia (dar si noua) ca o alegere care se impunea de la sine. Alteori, impotrivirea lui la rigorile unui status quo abrutizant era de fapt cea a eroului american tipic, care, oriunde ar fi (in timpul Razboiului Civil, in mall, la cumparaturi sau departe, in spatiu), tot un serif ramane.

Pentru Kathy, Tommy si Ruth, supravietuirea nu exista nici macar ca notiune. Impotrivirea lor in fata sistemului care ii condamna e zero, desi scaparea e cum nu se poate mai aproape: ajunge pur si simplu sa fuga, caci nimeni nu-i pazeste. Numai ca aceasta salvare ne pare la indemana doar noua, nu si lor. Regulile lumii in care ei traiesc elimina aceasta optiune, iar curajul romanului si al filmului e ca duc aceasta conventie pana la capat. In ceea ce constituie unica lor incercare de a-si schimba soarta, Kathy si Tommy dau ascultare unor zvonuri care ii indeamna nu sa puna la indoiala sau sa infrunte, ci doar sa fenteze establishment-ul, si asta pentru o scurta perioada de timp.

Aducand pe ecran acest sistem dintr-un trecut imaginar si veghind ca regulile sa-i fie respectate, Romanek infrange un sistem cat se poate real: pe cel de acum.



Anotimpurile: „Another Year” de Mike Leigh

Daca asupra lui „Another Year” al lui Mike Leigh s-ar fi abatut un dezastru si cea mai mare parte a materialului filmat s-ar fi pierdut, salvandu-se numai primele zece minute, cel mai fericit ar fi trebuit sa fie Leigh insusi. In aceste prime zece minute, avem un scurt metraj perfect. In restul de 120, emotia lasa loc plictiselii, pentru ca acelasi scenariu se repeta la nesfarsit, cu aceeasi protagonista, dar cu alta victima.

„Pe o scara de la unu la zece, cat esti de fericita?”, o intreaba Gerri (Ruth Sheen) pe Janet (Imelda Staunton); „unu”, i se raspunde prompt. Scena, de o tristete teribila, e cu atat mai intristatoare cu cat devine clar destul de repede ca intrebarile lui Gerri sunt puse degeaba, ca la fel de bine ar putea sa iscodeasca o planta intr-un ghiveci sau un scaun de la metrou despre cea mai fericita zi din viata lor. Pentru Janet, notiunea de fericire nu exista. Nu exista fericire, nu exista speranta, nu exista schimbare (nu pentru ea, cel putin); colac peste pupaza, nu exista nici somn, si in loc sa fie ajutata sa scape de insomnie, e sacaita cu tot felul de intrebari, al caror rost nu il intelege, despre sot, copii sau cea mai draga amintire. Asaltul asta metodic asupra intimitatii ei vine dintr-o dintr-o realitate paralela. Indiferent in ce context extrafamilial s-ar afla, Gerri pare a fi detinatoarea unui adevar superior, iar asta vom vedea de-a lungul a patru anotimpuri.

INTRE FERPAR SI FABULA

Ceea ce Leigh ar fi vrut probabil sa fie un epitaf pentru prietenul si colaboratorul sau, producatorul Simon Channing Williams, implicit o meditatie amara despre batranete si renuntarile la care ea obliga, ajunge sa fie mai degraba un eseu despre fericire si absenta ei, despre noroc si predestinare. Cele patru secvente alese de Leigh pentru a corespunde anotimpurilor sunt de fapt patru mese si evenimentele (putine) care le preceda. La aceste mese, doar trei dintre meseni nu lipsesc niciodata: gazdele, adica Gerri cu sotul sau Tom (Jim Broadbent), si Mary (Lesley Manville), colega lui Gerri. Gerri si Tom au o casnicie fericita, o casa frumoasa cu o gradina pe care o ingrijesc din primavara pana in iarna si un fiu al carui unic cusur e ca inca nu si-a pus pirostriile (e o scapare pe care, pe final, da semne ca urmeaza s-o corecteze). Spre deosebire de ei, Mary e divortata, nefericita si sta cu chirie iar singura sa tentativa de a-si schimba viata in bine e sortita unui esec de proportii: isi cumpara o masina pe care mai mult o repara decat o conduce si care ajunge in cele din urma la fier vechi.

Gerri si Tom au avut noroc din plin, Mary nu are deloc. Gerri si Tom au intotdeauna un discurs prevenitor si cumpatat, Mary turuie ca o moara stricata si jigneste pe toata lumea fara prea mare efort. Filmul este povestea confruntarii dintre aceasta idila ideala cu lumea exterioara. E o intalnire din care Gerri si Tom ies neatinsi, ba, mai mult, cu fiecare nou ospat pe care il organizeaza, multumirea lor de sine pare a creste, indiferent ca invitati sunt Mary, Ken (Peter Wight) sau Ronnie (David Bradley), fratele lui Tom. Nefericiti, neintegrati sau traumatizati, cei trei oaspeti pun si mai mult in lumina eterna perfectiune a gazdelor. Cei doi spun si fac intotdeauna ce trebuie, desi acest „ce trebuie” ascunde cateodata ironie, daca nu chiar condescendenta. Servindu-se mereu de intrebari disjunctive (question tags), la fel de utile in schimbul de amabilitati precum sunt in aluzii si persiflari, Tom si Gerri isi reafirma superioritatea asupra mesenilor de rand, pastrand in acelasi timp aparentele. Marea calitate a unui film plin de ocheade adresate spectatorilor e aceasta ambivalenta, niciodata pe deplin spulberata: micile rautati ale celor doi sunt de fiecare data atat de interpretabile, incat se prea poate sa nu le observam deloc.

In calitatea sa de geolog, Tom sondeaza solul pentru diferite studii de fezabilitate, in timp ce Gerri e psiholog (altfel spus, tot sondari face, dar de alta natura). Si unul, si celalalt isi pun permanent intrebari (despre ei insisi, despre natura relatiei lor, despre ceilalti). Mary, Ken sau Ronnie nu au niciodata asemenea reflectii. Ca in fabula greierelui si a furnicii, la sfarsitul anului, cu totii culeg roadele. Tom si Gerri au totul, ceilalti nu au nimic, Leigh are ceva.

Un alt an, un alt film. In niciun caz acel film, nu-i asa?, in niciun caz Filmul.