Porno pansiv: „Enter the Void” de Gaspar Noe

Paradoxal, o buna parte din atractia pe care unele jocuri video o exercita asupra pasionatilor deriva nu atat din caracterul exceptional al actiunilor protagonistului, altfel spus, nu din ceea ce il consacra, prin raport cu gamer-ul, ca fiind altfel, cat din masura in care avatarul si cel care il dirijeaza se aseamana. Sariturile improbabile, rezistenta crescuta la lovituri si gloante, puterea de a zbura sau de a se face nevazut, toate au farmecul lor, dar ceea ce ii face sa jubileze pe unii fani e abilitatea eroului de a indeplini o serie de comenzi care, din perspectiva strict utilitara, nu se justifica (Duke Nukem care merge la toaleta sau sa isi ia un suc de la un automat, de pilda). Astfel de diversiuni au aparut pentru a provoca admiratia (cu cat un joc e mai avansat din punct de vedere tehnic, cu atat e mai mare libertatea eroului, care trage din orice pozitie, dar poate sa si mute o caldare de pe marginea drumului), si au menirea de a oferi cateva momente de respiro intre o repriza si alta de pac-pac cinstit si, de regula, intens.

„Enter the Void” (2009), cel mai recent film al lui Gaspar Noe, e filmat ca un shooter (cand first person, cand third person), respectabilitatea lui depinde aproape in totalitate de astfel de momente de respiro, iar pac-pac-ul pe care il ofera, cel putin la fel de agresiv ca cel al unui joc video cu impuscaturi, e de natura pur pornografica.

Intreaga actiune e filmata din perspectiva lui Oscar (Nathaniel Brown), pe care ajungem sa il vedem, din cele 2 ore si 41 de minute cat dureaza filmul, doar cateva secunde: cand se uita in oglinda, cand consumul de droguri ii provoaca o experienta extrasenzoriala si cand moare. In consecinta, un rol usor pentru Brown si un erou pe care l-am recunoaste mai degraba dupa umeri si ceafa, decat vazut din fata.

Altfel, alegerea tehnicii de filmare point of view presupune perioade mai mari sau mai mici de intuneric total (cand eroul clipeste sau cand trece prin ziduri), un traseu al camerei intotdeauna sinuos, precum si un episod psihedelic care nu vadeste cine stie ce imaginatie din partea lui Noe – ceea ce Oscar vede dupa ce consuma un halucinogen nu e foarte diferit de ce se formeaza de obicei intr-un caleidoscop oarecare. O consecinta secundara a acestei optiuni sunt culorile tipatoare, facute si mai frapante de starile alterate prin care trece protagonistul si date de neoanele omniprezente in Tokio, de stroboscoapele cluburilor unde Oscar cumpara ori vinde droguri sau puse in cadru de Noe, pentru ca asa a vrut el. Pe scurt, filmului ii lipseste orice, mai putin culoarea.

CONSECVENTA

Cu cateva minute inainte de a muri, lui Oscar i se face un rezumat al „Cartii tibetane a mortilor”. Dupa moarte, spiritul raposatului zaboveste o perioada pe pamant, pentru ca apoi sa se reincarneze, ii explica Alex (Cyril Roy), prietenul sau. Dupa ce e impuscat in timpul unei tranzactii cu droguri, lui Oscar i se intampla exact aceleasi lucruri: incepe sa bantuie de colo-colo, undeva la cativa metri deasupra pamantului, urmareste ce li se mai intampla cunoscutilor sai, apoi se reincarneaza. Intamplator, acest „ce li se mai intampla” presupune in principal sex si nuditate. De cele mai multe ori, unul dintre participanti este Linda (Paz de la Huerta), sora lui Alex, pe care protagonistul o urmareste pe indelete, inclusiv in timpul unei acuplari cu o colega de bransa sau atunci cand i se face un chiuretaj. Incestul e prefatat de nenumarate ori (de altfel, in debutul filmului, suntem lasati sa credem ca Linda este amanta lui Oscar), dar in cele din urma nu mai are loc. E inlocuit de voyeurism si de faptul ca Oscar o alege pe Linda drept mama in viitoarea lui viata. In drumul sau catre reincarnare, protagonistul contempla minute in sir mai multe cupluri facand dragoste, fiecare in propria sa camera de hotel. Ultimul dintre acestea e format de Linda si Alex, iar finalul scenei de dragoste are in centru un penis intr-un du-te vino hotarat, care in cele din urma elibereaza un furtunos jet de sperma catre camera.

Astfel se justifica naratiunea nonlineara, stilul vizual al filmului sau invocarea mitologiei tibetane, toate sunt acolo pentru a acoperi adevarata natura a lui Noe, si anume aceea de pornograf. Ele creeaza un cadru ideal pentru apetenta acestuia de a filma cat multe copulatii in acelasi film (si de a le vinde drept arta). „Enter the Void” e departe de a fi opera frusta a unui creator eliberat, al carui talent transcende conventiile – gustul indoielnic caracterizeaza atat scenele fara perdea, cat si interludiile intelectualo-lacrimogene. Intr-un cadru, Linda cea de acum plange pe canapea; in celalalt, Linda pe cand avea trei ani plange pe canapea, iar din aceeasi categorie fac parte parintii celor doi, care revin obsesiv. Acestia apar cand dezbracati (in familia lui Oscar ori se alapteaza, ori se face baie sau sex), cand tumefiati si plini de sange, pe cale de a muri.

Halucinatii anoste, citate freudiene si un penis care ne ejaculeaza in fata, iata un exemplu rar in care pornografia propriu-zisa si pornografia intelectuala se regasesc intr-unul si acelasi produs.

Advertisements


Determinismul pe intelesul tuturor: „Mr. Nobody” de Jaco Van Dormael

Daca serialul de televiziune „Seinfeld” introducea, in lumea sitcom-ului american, notiunea ca poti face umor despre nimic, acest film cu Jared Leto in rolul principal incearca sa faca exact contrariul. Tot ceea ce regizorul si scenaristul Jaco Van Dormael crede ca merita spus despre viata, predestinare, dragoste si moarte, omul incearca sa ne spuna. Ii ia mai bine de doua ore, dar reuseste. Problema e ca ceea ce gandeste el despre viata, predestinare, dragoste si moarte e de o platitudine pe masura propriei sale ambitii.

Un om poate avea o sumedenie de vieti, in functie de alegerile pe care le face. Oricine are in fata un numar infinit de posibilitati. In viata, nu exista alegeri bune si alegeri rele. Pur si simplu, fiecare alegere deschide drumul unei vieti diferite”. Asta a declarat Van Dormael despre filmul sau, si tot asa si arata acest „Domnul Nimeni”, ca si cum vine din universul interior al unui om in al carui vocabular intra sintagme precum „in viata e asa si pe dincolo”. Aceste panseuri ale sale despre alegeri si ce presupun ele sunt reprezentate prin metafore precum calea ferata care se bifurca, intersectiile, indicatoarele stradale sau datul cu banul, si sunt filmate in toate modurile posibile si imposibile.

Imaginea sepia, slowmotion-ul, tehnicile moderne ale documentarului (ajutat de simulari 3D, personajul lui Leto se apuca sa ne spuna, din cand in cand, cum sta treaba cu Universul), pe repede inainte clasic (toate elementele din cadru inainteaza accelerat si cu aceeasi viteza), pe repede inainte atipic (in timp real, indragostitii se imbratiseaza patimas, in timp ce tot restul lumii se misca in jurul lor cu o viteza ametitoare), pe repede inapoi, urmarirea peste mari si tari a unui obiect anodin (frunza si picatura de ploaie, rude bune cu fulgul din Forrest Gump), toate se succed cu sargul cu care un elev mediocru insira, cu liniuta de la capat, ce-si mai aminteste din ce a tocit in ajun.

MICUL GANDITOR

Aceasta cea mai scumpa productie belgiana din toate timpurile se bazeaza pe trei filoane narative, toate avandu-l in centru pe acelasi Nemo Nobody (Leto). In debutul filmului, vedem in galop cele trei finaluri adiacente, precum si cateva variatii. Cu o singura exceptie, Nemo moare de fiecare data. Singurul Nemo care supravietuieste ajunge la varsta venerabila de 118 ani; printr-un artificiu (o sedinta de hipnoza, respectiv un interviu), el e cel care deapana povestea. O poveste inchipuita, nu intamplata, aflam in final. In ciuda faptului ca toate dezvoltarile au la baza obsesiile amoroase ale protagonistului si sunt punctate de dese meditatii despre spatiu, timp si materie, toate s-au petrecut in mintea unui baietel de numai noua ani si timp de numai cateva secunde.

Nevoit sa aleaga intre tatal si mama sa, baietelul isi trece in revista posibilitatile. In acele cateva secunde, in functie de parintele ales, se deruleaza trei povesti de dragoste, doua dintre ele cu finaluri multiple. Pe fundalul acestora, avem parte de ceva SF cat se poate de conventional (un viitor populat de autostrazi suspendate, in care Marte devine destinatie turistica si metroul circula ceva mai repede), de sageti trimise in directia industriei media, mai precis a reality show-urilor, la fel de vulgare in viitor precum sunt acum, ba chiar si de o tentativa de critica a societatii de consum (zgarcenia eroului determina relocarea unei fabrici intr-o tara unde mana de lucru e mai ieftina). Puseul stangist prepuber se explica prin aceea ca, mai degraba decat altceva (romance, SF, bildungsroman cinematografic), filmul e de fapt un monument pe care Van Dormael si-l ridica siesi. Propriile lui conceptii (ale lui ca om, nu ca cineast) sunt atat de importante, incat meritau sa li se dedice un film. Aceste idei sunt legitimate, printre altele, de recursul la teze stiintifice intens popularizate (teoria haosului si Big Bang-ul sunt exemplele cele mai evidente), respectiv de citatul din spiritualitati exotice. „Un singur fulg poate fi de ajuns sa incline frunza de bambus”, chestia asta o auzim, dar o si vedem – fulgul cade pe frunza, frunza se scutura. Aproape toate comparatiile, ipotezele sau reveriile protagonistului ni se impartasesc prin voice over, dar le vedem si exemplificate. „Poate parintii tai nu s-au intalnit niciodata. Poate tatal tau a murit intr-un accident la sanius. Poate spermatozoidul din care provii nu si-a facut treaba”, ii spune Nemo cel batran unui Nemo ceva mai tanar, si de indata tatal si mama trec nepasatori unul pe langa celalalt, un baiat se izbeste de un copac si un spermatozoid isi da duhul.

Totul e ca noi sa intelegem fiecare particica din pretiosul bagaj de cunostinte pe care Van Dormael il asterne la picioarele noastre. Aceasta intelegere trebuie sa aiba loc acum, in lumea reala, filmele se vad de obicei o singura data si cum le vezi atunci, asa ti le amintesti. Mortul de la groapa nu se mai intoarce, asta e valabil si in ceea ce-l priveste si pe Van Dormael, care a avut o sumedenie de optiuni si a ales. Asa cum el insusi ne invata, in viata nu exista alegeri bune si alegeri rele.

Filmul, pe de alta parte, e cu totul alta mancare de peste.

 



Ghidul arianului milostiv. „Captain America: The First Avenger” de Joe Johnston

Unul dintre aspectele mai interesante ale acestei ultime ecranizari dupa o banda desenata Marvel este faptul ca reuseste sa fie subversiva si submisiva in acelasi timp.

Relatia protagonistului cu propaganda oficiala e una sinuoasa. Inainte de a deveni Captain America, Steve Rogers (Chris Evans) incaseaza o bataie zdravana fiindca insista ca toti spectatorii unui cinematograf sa acorde respectul cuvenit unui buletin de actualitati. In materialul cu pricina, e prezentat cazul unui baietel care, in focul celui de-al Doilea Razboi Mondial, strange fier vechi pe care il preda autoritatilor. Desi sufera de o sumedenie de boli care il fac ineligibil pentru inrolare, visul lui Steve e sa lupte pe front. Cand in sfarsit isi depaseste propriile limite si capata superputeri, e folosit ca simplu instrument de PR pentru armata americana, abilitatile sale deosebite nefiind niciodata exploatate. Desi acum mai mult ca niciodata ar putea sa lupte, Steve ajunge sa joace un rol, unul la fel de secundar precum acela al baietelului care ajuta si el cum poate. Mai mult, ajunge sa dispretuiasca propaganda pe care odinioara o apara.

Tranzitia lui Rogers de la un baietel pipernicit la supererou se face prin mijlocirea unui proiect strict secret al armatei americane. Scopul acestui proiect este crearea soldatului perfect, initiativa a carei justete nu este pusa la indoiala niciodata in film. Dimpotriva, atunci cand germanii fac pe dracul in patru sa creeze proprii lor mutanti, dorinta lor de a castiga razboiul intr-un mod mai lesnicios ne pare monstruoasa.

Misiunea regizorului Joe Johnston este, altfel, usurata – monstrul interpretat de Hugo Weaving ar putea avea nasucul frematand si ochii umezi ai lui Bambi: stiind ca e nazist, vedem in el intruchiparea cruzimii si a parsiveniei. In acelasi timp, faptul ca americanii apeleaza la o triserie genetica pentru a-si infrange inamicii e scuzat din punct de vedere etic si de tipul de cobai de care se servesc pentru a duce la capat experimentul. In ciuda fizicului sau, e preferat Rogers pentru ca e un baiat cumsecade, altruist si inimos, adica exact imaginea americanului tipic intruchipat odinioara de James Stewart. Asa ca fiecare tabara are acum supereroul ei, eroismul supereroului american fiind pus in lumina de rautatea absoluta a inamicului sau si de cea a structurii pe care acesta o conduce.

Cand Johann Schmidt/Red Skull rosteste formula „Heil Hydra!”, membrii organizatiei oculte executa un salut nazist adaptat, cu ambele maini ridicate. Efectul scontat e ca tot omul sa inteleaga un lucru simplu: daca Hitler, negativ absolut si personaj istoric cat se poate de real, a fost rau, acesti negativi imaginari sunt de cel putin doua ori mai rai.

Avantajul salvatorului de peste ocean este tocmai propria sa ambivalenta. Cele doua infatisari ale sale, de sfrijit, respectiv de culturist, fac ca, din punct de vedere al spectatorului, proiectia si identificarea sa fie concomitent posibile. Vedem in Captain America acele calitati exceptionale pe care oricui i-ar placea sa le aiba, dar in acelasi timp ne identificam cu Steve Rogers, tanarul cu inima mare si care nu are nimic de supererou in el. Normalitatea absoluta si eroismul extrem convietuiesc in acelasi personaj fara ca una sa o eclipseze vreodata pe cealalta – chiar si cand ajunge Captain America, Rogers ramane acelasi baiat de treaba.

Schizofrenia lui Captain America – personajul e dubla. Pe de o parte, avem un supererou bland, un om dotat cu puteri remarcabile pe care nu prea le foloseste, pentru ca nu se cade. In al doilea rand, il avem pe cel mai mare inamic al nazistilor, care e totodata rezultatul unui experiment de eugenie pura. In cadrul acestui experiment, un tanar scund, slab si bolnavicios e transformat intr-un übermensch care i-ar fi mers si Führerului la inima.

E o inadecvare care ar fi poate mai evidenta daca protagonistul si negativul nu ar purta permanent uniforme. Cea a lui Red Skull e de inspiratie militara, la loc de cinste tronand insemnele organizatiei pe care o conduce, in timp ce eroul Aliatilor poarta permanent, pe costum si pe scut, steagul patriei-mama (daca ar aparea in lenjerie intima, drapelul SUA ar fi probabil prezent si acolo). Steagul fiind sacrosanct, tot ceea ce eroul reprezinta devine scuzabil.

Una peste alta, aceasta ecranizare a unei benzi desenate care aduce monstri SF si arme ale viitorului intr-un trecut inca dureros e neasteptat de antrenanta. Una dintre cele mai indraznete scene de actiune ale filmului are loc intr-un avion care intra in picaj. Captain America si Red Skull se lupta mai intai in conditii normale de gravitatie, apoi in imponderabilitate, apoi din nou pe teren sigur. Pentru siguranta, filmul reia unele dintre cele mai eficiente scene de actiune din „Intoarcerea cavalerului Jedi” (urmarirea prin padure si asaltul final asupra bazei), in timp ce goana dementa a unui ofiter nazist catre un secret ocult datator de invincibilitate e o reverenta destul de evidenta catre „Indiana Jones si cautatorii arcei pierdute”. In sfarsit, e laudabil ca in acest blockbuster isi gasesc loc cateva minute de satira, cele in care Captain America e exploatat in campanii publicitare sau in spectacole ca de balci.

Astfel, schizofrenia e completa: un produs tipic pentru societatea de consum persifleaza insesi conditiile care l-au facut posibil.



Supererou din intamplare: „Green Lantern” de Martin Campbell

“Brightest day, blackest night, no evil shall escape my sight.

Let those who worship evil’s might

Beware my power, green lantern’s light!”

In peisajul ecranizarilor de benzi desenate cu supereroi, „Green Lantern” face nota aparte din doua motive: protagonistul are propria sa poezioara, pe care o recita cand e lupta mai apriga, iar ca erou, e doar unul din cei foarte multi asemeni lui.

Exista 3600 de inele cu proprietati magice si 3600 de alesi, care fac parte din 2,3 milioane de specii. Dintre acestia, doar unul e om (Hal Jordan, interpretat de Ryan Reynolds). Si totusi, toate celelalte Lanterne verzi pe care le vedem au doua picioare pe care stau, doua maini cu care gesticuleaza si apuca, ochi cu care vad, un nas cu care respira si o gura cu care vorbesc. Cei care au creat aceasta oranduiala si vegheaza ca ea sa fie respectata sunt si ei umanoizi, doar ca au teasta mai mare, semn al unei inteligente active, si pielea zbarcita, ca pentru a-si arata varsta. In sfarsit, corpul personajului negativ e ca de insecta la inceput si creste intr-un ce indefinibil pe masura ce numarul victimelor sale sporeste. Capul ramane, insa, la fel: ca de mumie, adica ceva care a fost odata uman.

Cat despre modul in care cohorta asta de extraterestri actioneaza sau gandeste, si acesta ne este cat se poate de familiar. Cu cat am vazut mai multe filme americane pana acum, cu atat il stim mai bine.

Preocuparea ei principala este sa duca pana la ultima lor suflare lupta dintre bine si rau. Ce inseamna exact victoria binelui si cum se intampla ca fiinte din alte galaxii sa aiba exact aceleasi notiuni ca noi despre ce inseamna binele si raul, asta nu ni se mai explica.

Nu intelegem de ce, dar pricepem destul de bine cum. In limitele rescrierii etice pe care „Lanterna” o opereaza, raul inseamna frica, iar binele, vointa sau curajul. Precum tricourile la un meci de fotbal, rolul de diferentiator il joaca culorile. Drept urmare, frica e reprezentata prin culoarea galbena (deloc intamplator, „yellow” in limba engleza are si sensul de „las”), in timp ce curajul e verde. Cele 3600 de inele ale lanternelor sunt verzi, lanternele insesi au uniforme verzi, emanatia misterioasa cu care se apara sau ataca e la randul ei verde. Cand se vad nevoiti sa infrunte raul cu armele sale, ajunge sa inlocuiasca inelele verzi pe care le poarta cu unele galbene, si gata!, lupta e ca si castigata.

PRODUSUL VERDE

Piloti de avioane de lupta pentru care zborul pare o activitate secundara (important e sa spuna ei chestii smechere in timp ce isi doboara inamicii), protagonisti pe care ii apuca blocajele psihice in cel mai prost moment cu putinta, instructii militare tinute de un comandant sadic, discursuri mobilizatoare recitate de un conducator de osti, intampinate cu entuziasm unanim de o armata care porneste cu sansa a doua, pizma pe care i-o poarta tocilarul tanarului chipes, bine facut si cu lipici la fete sau negativul care devine rau pentru ca nu a fost iubit destul de tatal sau, toate sunt colportate acum intr-un peisaj inedit: in spatiu, si asta ar trebui sa fie de ajuns. Supereroul e capitanul echipei de fotbal american, inamicul sau e nerd-ul, miza e cea mai frumoasa fata din liceu, ce daca in schema intra prima intalnire cu o civilizatie extraterestra sau destinul insusi al omenirii?

Oricat de in toi ar fi lupta si oricat de mare miza, totul atarna de existenta unei femei. Mai devreme sau mai tarziu, protagonistul trebuie sa aleaga intre cea care i-a picat cu tronc si intregul cosmos. In cele din urma, si femeia, si lumea sunt salvate, dar, cumva, aceasta prima alegere, a femeii in detrimentul universului, pare de fiecare data alegerea de bun simt, ceva absolut normal.

Daca universul e salvat, aceasta se intampla deoarece negativul e energie pura, adica un concept nebulos rasarit din imaginarul new age, dar o energie sensibila la rachete si la alte lovituri fizice. Tot energie e si materia verde, doar ca ea e generata de puterea vointei din fiecare fiinta. Aceasta energie se duce in bateria centrala care alimenteaza lanterna, care alimenteaza inelul, care ii da eroului superputeri. Cand inelul nu isi mai face treaba, e pus la reincarcat, intocmai ca un telefon mobil.

In ciuda abundentei de verde, rezultatul e un 3D care nu prea e 3D si un film cat se poate de galben.