In transee: „Horrible Bosses” de Seth Gordon

Mai ales in comedie si din ce in ce mai abitir in ultimii ani, mai degraba decat logica uzuala, important e ca textul sa respecte logica lui proprie, cea care spune ca cel mai important e umorul, indiferent cum e obtinut. E mai putin relevant daca actiunile personajelor sunt verosimile, conteaza ca intriga si dezvoltarea ei sa prilejuiasca situatii comice; altfel spus, nu e treaba comediilor sa fie veridice. Prin aceasta, dubla contraperformanta a lui „Sefi de cosmar” e cu atat mai mare: filmul lui Seth Gordon e, dincolo de orice dubiu, tras de par, ceea ce nu e neaparat rau, si e amuzant ca o butelie terminata, ceea ce e dezastruos.

„Horrible Bosses” e istoria a trei prieteni care, aflati in situatii identice, iau o hotarare hazardata. Cel mai probabil, s-a considerat ca, spusa o singura data, povestea lor nu e de ajuns (ceea ce nu inseamna ca prin triplarea ei, nu avem un film de trei ori mai amuzant). In urma deciziei lor, cu o doza considerabila de noroc, acestia ajung intr-un punct final altul decat cel pe care si l-au propus, dar nu mai putin dezirabil.

Pe paliere si pe pozitii diferite, Nick, Kurt si Dale sufera de aceeasi boala: sefii lor ii persecuta. Bine, ii persecuta atat cat trebuie. Cu fiecare ocazie, Julia (Jennifer Aniston) il strange cu usa pe Dale (Charlie Day), dar ii da drumul exact atunci cand ar putea obtine ceea ce vrea. Daca n-ar face-o, datele problemei s-ar schimba fundamental, iar hotararea nu ar mai fi unanima. Julia incearca sa-l seduca pe Dale, in timp ce Dale se impotriveste cat poate. In „Sefi de cosmar”, obedienta se exprima mai ales in ceea ce priveste cariera (Nick face sluj in fata superiorului sau, acceptand cele mai mari umilinte), dar nu ocoleste nici viata de cuplu (Dale prefera s-o omoare pe sefa care il curteaza mai degraba decat sa-si insele iubita).

Daca isi elimina sefii, pe cei trei ii asteapta o viata mai buna. Daca nu, ajung ca fostul lor coleg Kenny Sommerfeld (P. J. Byrne). Rolul sau e presupus comic (un absolvent de Yale se prostitueaza prin baruri), dar in acelasi timp exemplul lui serveste drept avertisment. Declinul carierei lui Kenny se datoreaza falimentului Lehman Brothers, al caror angajat a fost si fata de care isi exprima dezgustul. Prin Kenny, regizorul Seth Gordon injura defuncta corporatie (si implicit criza pe care aceasta a generat-o), in speranta ca spectatorii o sa injure si ei. Tot prin Kenny, lasa sa inteleaga ca asta ii paste pe cei care isi schimba locul de munca pe timp de criza, in ceea ce constituie un indemn cat se poate de straveziu pentru publicul din sala: indiferent cat de mult iti displace meseria pe care o ai, bucura-te ca ai o slujba!

Desi e despre sefi, filmul insusi e angajat. In transeele din care se trage pentru salvarea moralului natiunii, „Horrible Bosses” lupta alaturi de „Up in the Air” si „Morning Glory”. Poate de aceea comediei lui Seth Gordon ii lipseste umorul: importanta acestuia e secundara, iar rolul sau, decorativ.

HITCH, CONSILIER IN CARIERA

Cainandu-se ca n-au de ales, cei trei trec la actiune. Pentru a-si ascunde urmele, nimeni nu isi omoara propriul sef, ci tustrei urmeaza strategia din „Strangers on a Train”, clasicul lui Hitchcock, insa desi aleg sa comita fiecare cate o crima, alta decat a lui, in recunoastere merg cu totii impreuna.

E doar una dintre multele inconsecvente ale filmului. Dintre acestea, face parte si vulgaritatea, din cand in cand, discursul pestrit domolindu-se. Un exemplu e dialogul dintre Julia si Dale, deosebit de porcos la inceput, infantil la final („O sa scuip pe mainile tale”, „o sa topai pe fundul tau” etc.). Precum in recentul „Hall Pass”, in care Jason Sudeikis face un rol la fel de putin memorabil, nu lipsesc consumul accidental de droguri, libidinosenia cvasipermanenta (a lui Kurt, personajul lui Sudeikis) sau poantele care au nevoie de cel putin un anus pentru a putea fi puse in practica (Bobby care petrece majoritatea timpului pe toaleta sau Kurt care se razbuna pe el necinstindu-i periuta de dinti).

Aceasta arma principala care e badarania e cel mai adesea verbalizata, dar si titrata, in debutul si la finalul filmului, cu caractere cat se poate de mari: TOTAL FUCKING ASSHOLE, EVIL CRAZY BITCH, DIPSHIT COKEHEAD SON, TWISTED OLD FUCK, asta apare in dreptul celor 3 sefi vechi si al unuia nou, atunci cand ii vedem intaia oara. Motorul din spatele acestor cadre de un umor nebun este frica, aceea ca exista o minima sansa ca cineva, undeva in lume, sa nu priceapa cum trebuie ceva ce oricum e clar ca lumina zilei, anume ca sefii protagonistilor sunt detestabili. Intr-un FILM CUMINTE SI MEDIOCRU facut cu, despre si pentru oameni care ii seamana, nici nu e de mirare.

Advertisements


Monsieur Sorowitsch: „Die Fälscher” de Stefan Ruzowitzky

Principalele doua atuuri ale castigatorului din 2008 al premiului Oscar pentru cel mai bun film strain, prezentat in premiera in Romania in cadrul Zilelor Filmului Austriac, sunt subiectul sau tabu, cu o incarcatura emotionala deosebit de puternica, respectiv faptul ca acest subiect este inspirat din intamplari reale. „Die Fälscher” nu numai ca se petrece in cea mai mare parte din timp intr-un lagar, dar personaje precum Salomon, Burger, Karloff sau Atze chiar au trait (iar unele dintre ele, au si murit), la Sachsenhausen, in Germania.

Spre lauda lui Ruzowitzky, aceasta relatare a unor evenimente istorice reale poarta amprenta sobrietatii, astfel incat asemanarile dintre „Falsificatorii de bani” (nici o legatura cu capodopera lui Gide) si un film de o lacrimogenie colosala precum recentul „La Rafle” (2010) sunt in numar mult mai mic decat deosebirile.

Rareori patetic, „Falsificatorii de bani” pacatuieste insa prin limbutie narativa. In debutul filmului, Sally Sorowitsch (Karl Markovics) isi aprinde o tigara pe o plaja despre care aflam mai tarziu ca se afla pe Coasta de Azur. De localizarea spatiala are grija panoul din dreptul plajei – suntem peste drum de hotelul Beau Rivage. Pentru a ne dumiri si in ce an se petrece actiunea, fara a fi nevoie sa o citim pe ecran (procedeu pe care Ruzowitzky oricum il va utiliza ulterior), la cativa metri de Sorowitsch zace ca din intamplare un ziar, a carui prima pagina anunta, cu caractere mari cat o zi de post, sfarsitul razboiului. Cotidianul abandonat pe plaja intra in cadru mai intai pe furis (camera il incadreaza in treacat, dar suficient cat sa citim titlul), dupa care e filmat frontal si de la distanta mica, sa fie cat se poate de clar pentru toata lumea: nu suntem nici pe linia Maginot la 1930, nici la Dunavatul de Jos in anul ultimei eclipse, suntem in Franta lui august 1945.

Daca panoul si ziarul indeplinesc rolul de repere spatio-temporale, muzica marcheaza, cu o frecventa care devine destul de curand sacaitoare, dispozitiile afective ale protagonistului. In secventele care se petrec inainte de razboi, fundalul sonor e asigurat de tango, gen pentru care Sorowitsch are o sensibilitate aparte. O data cu razboiul, cazinoul e inlocuit de lagar si tangoul de opera. Cat dureaza razboiul, atata tine si programul de culturalizare, cu scurte interludii in care protagonistul rememoreaza evenimente din trecut sau pur si simplu se simte un pic mai bine (cand sigur ca reintra in scena tangoul).

In sfarsit, cum vreunul dintre personaje spune sau face ceva ce se vrea a fi semnificativ, cum intra in prim-plan. Nu conteaza ca in urma cu cateva secunde il vedeam la 10 metri departare, a zis ceva cu talc, trebuie sa il vedem de indata cat se poate de bine, pana la ultimul rid de expresie. E un procedeu de care abuzau, cu ani in urma, adeptii mai vizibili ai gruparii Dogma ’95 si care face ca „Die Fälscher” sa fie imposibil de descoperit: el insusi ni se arata si tot ceea ce avem de facut e sa-l primim asa cum ni se da. Drept urmare, oricat de captivant ar fi, filmul are la fel de mult mister ca o dansatoare la bara.

OAIA GRI

O alta alegere mai putin curajoasa e insistenta de a-l face pe protagonist simpatic cu orice pret. Dupa toate standardele, Sally e un tip detestabil. In cadrul Operatiunii Bernhard, Germania nazista a produs peste 135 de milioane de lire sterline in bancnote falsificate, menite sa fie puse in circulatie in Marea Britanie pentru a provoca inflatie si pentru a destabiliza economia inamica. In acest scop, au fost folositi 142 de detinuti evrei. Inspirat din memoriile tipografului Adolf Burger, supravietuitor al Holocaustului si trecut prin experienta lagarului Sachsenhausen, Sally e cel mai priceput dintre toti, in consecinta, e cel mai vinovat. De fiecare data cand culpa morala a celor 142 e pusa in discutie, acesta se scuza: nu e colaborationism, e supravietuire. Asa ca accepta sa sprijine armata care il tine prizonier, pentru a ramane in viata. Peste tot in jurul lui, detinutii fara stiinta masluirii bancnotelor mor de epuizare sau sunt executati sumar. Sally isi vede de ale lui, iar povestea lui nu e cea din „Pianistul” lui Polanski, omul nu e o victima, ci privirea lui Ruzowitzky il dezvaluie ca avand aceeasi fibra morala cu ofiterii SS. Incapatanarea lui de a trai e aceea a unui pradator si e pusa permanent in balanta cu hotararea unui alt personaj de a sabota tiparnitele naziste.

Asa se face ca, la intervale regulate, Sally e reabilitat din punct de vedere moral. Desi picteaza tablouri in care opresorii sai apar ca olimpieni, Sorowitsch isi ajuta in repetate randuri un coleg de lagar, pe Kolya (nu ii fura supa atunci cand are ocazia, il acopera atunci cand afla ca e bolnav de tuberculoza, ba chiar ii face rost de medicamente). Desi nu face parte dintre complotisti, ii ia apararea celui care ii saboteaza eforturile, salvandu-i si acestuia, de mai multe ori, viata. Desi accepta orice de la nazisti, isi ia revansa cand armata germana se retrage, umilindu-l pe comandantul lagarului. Sunt mici trucuri activate de o frica altfel destul de intemeiata. Pentru cei mai multi platitori de bilet, un film bun inseamna in primul rand un protagonist simpatic. In consecinta, pentru orice vorba, actiune sau trasatura a eroului care l-ar putea indeparta pe acesta de spectatori, se gaseste o contrapondere.

Intre las si erou, intre pozitiv si negativ. E o pendulare care caracterizeaza protagonistul, dar in egala masura si filmul.

 



Dincolo de curcubeu: „Rabbit Hole” de John Cameron Mitchell

Pana la un punct, primul film al regizorului american John Cameron Mitchell coincide cu o aducere in prezent a clasicului cult „Rocky Horror Picture Show”, una mai putin satirica si cu un indemn la eliberare sexuala formulat mai explicit. Refrenul „Don’t dream it, be it” se aude la fel de tare in „Hedwig and the Angry Inch”, doar ca, de data aceasta, el se indreapta cu precadere catre publicul de orientare homosexuala, minoritate de la care Mitchell se revendica. Astfel, ceea ce in musicalul din 1975 era doar o aluzie, in cel din 2001 devine clar ca lumina zilei.

E o linie pe care Mitchell o urmeaza si in cel de-al doilea film al sau, „Shortbus”, din 2006. Personaje de toate varstele, sexele si rasele sunt combinate cu osardie matematica pentru a obtine un numar impresionant de acuplari, consemnate de fiecare data cu o remarcabila atentie pentru detaliu. In aceste conditii, performanta lui „Shortbus” e cu atat mai meritorie. Desi intr-una din scenele sale cele mai memorabile, doi barbati se satisfac oral unul pe celalalt, in timp ce un al treilea canta imnul american intr-un anus, filmul lui Mitchell e la fel de ocolit de vulgaritate precum sunt cantecele de leagan sau manualele de educatie civica.

In sfarsit, in ultimul sau lungmetraj, reprezentata sexual e doar perechea traditionala. In „Trezirea la realitate” (2010), nimeni nu isi schimba sexul, nimeni nu aduce imbunatatiri tablourilor din dormitor ejaculand pe ele, nimeni nu depinde de vibrator ca minerul de lampas. In ciuda acestui hiat, alegand o trama de o subversivitate mai putin manifesta, Mitchell semneaza cel mai curajos film al sau de pana acum.

TREZIRE FARA SOMN

Renuntand la plasa de siguranta a unei mase de admiratori care l-ar fi adulat indiferent de rezultat, atata timp cat le-ar fi vorbit pe limba lor, Mitchell abordeaza drama familiala intr-o cheie aparent conventionala. Howie (Aaron Eckhart) si Becca (Nicole Kidman) incearca sa treaca, impreuna, dar mai ales separat, peste moartea fiului lor. „Rabbit Hole” e povestea acestui proces dureros si de durata de coping.

Traducerea in romaneste a titlului ascunde o intelegere destul de limitata a filmului in particular si a naturii umane in general: nimeni nu e alienat, deci nimeni nu are cum sau de ce sa se trezeasca la realitate. Atat Howie, cat si Becca sunt cat se poate de intregi la minte. Pusi intr-o situatie extrema, incearca sa se descurce cum pot mai bine, iar aventura lor de regasire e descrisa cu intelegere si cu decenta.

Desi spiritul de fronda e tot acolo, Mitchell il exploateaza acum intr-o directie mai putin evidenta. Moartea unui copil e un tabu cinematografic redutabil, pe care „Rabbit Hole” il ataca frontal. Accidentul lui Danny nu e nici ocolit, nici tratat ca facand parte dintr-un tablou mai mare. Moartea lui Danny e insusi tabloul, ocupand toate din cele 91 de minute ale filmului. Howie si Becca incearca sa gaseasca o scapare, el in droguri si o relatie extraconjugala care in cele din urma nici nu mai are loc, ea intr-o relatie de tip matern cu soferul masinii care l-a ucis pe Danny. Nici una nu reprezinta cine stie ce solutie, asa ca, vreme de o ora si jumatate, ii vedem pe amandoi cum se flageleaza.

In cazul lui Becca, spectacolul e cu atat mai angoasant. Aceasta nu isi ofera nici o clipa de relaxare, astfel incat calmul ei este pe cat de calculat, pe atat de sinistru. Cu fiecare situatie noua cu care Becca se confrunta, ne asteptam la o izbucnire. Cateodata, acestea au loc, alteori, nu. Suspansul e asigurat, in „Rabbit Hole”, de raportul dintre crizele pe care Becca ne asteptam sa le faca si crizele insesi (sau amanarile lor), in timp ce originalitatea filmului e data de faptul ca acest suspans e cat se poate de continuu. Creatorul lui Hedwig nu numai ca alege o tema de care Hollywood-ul fuge ca dracul de tamaie, dar insista sa nu ii dea spectatorului nici un fel de satisfactie.

Prin aceasta, Mitchell isi continua cariera de spargator de tabuuri. Spre lauda lui, o face cu aceeasi delicatete. In acelasi timp, trebuie spus ca abandonul unei lumi colorate si la propriu, si la figurat da un altfel de film decat au fost „Hedwig” sau „Shortbus”. Unul nici mai bun, nici mai rau, dar cu siguranta mai putin spectaculos si mai solicitant. Se prea poate ca Mitchell sa fi vrut sa se distanteze de imaginea pe care el insusi si-a creat-o, aratand ca poate sa faca cinema mainstream cu aceeasi usurinta. E o alegere curajoasa, dar care izgoneste entertainment-ul clasic din ecuatie, si o renuntare la stindardul gay care afecteaza pe toata lumea, indiferent de orientare.



Ipocrizie si elan patriotic: „Friends with Benefits” de Will Gluck

Nu trec cinci minute din acest „Prietenie cu folos”, ca unul din personaje isi si expune revolta fata de genul comediei romantice, unul din care filmul lui Will Gluck face indubitabil parte. E o luare de pozitie care va fi repetata ulterior, integrarea acesteia in context fiind de fiecare data la fel de fortata. Trebuie, nu trebuie, cand Dylan (Justin Timberlake), cand Jamie (Mila Kunis) se lanseaza in ironii care mai de care mai acide fata de filmul siropos. Ce trebuie noi, spectatorii, sa intelegem e ca „Friends with Benefits” e orice, numai o comedie romantica obisnuita nu, si ca protagonistii sai nu au nimic in comun cu cupluri precum cel consacrat de Meg Ryan si Tom Hanks in filmele lui Nora Ephron (pe care personajul lui Kunis o ia in balon).

Ceva diferente cu siguranta exista. Prima si cea mai evidenta e ca Jamie, si nu numai ea, injura ca un birjar. Pe cat de aseptice din punct de vedere lingvistic sunt majoritatea comediilor romantice de la inceputuri pana in prezent, pe atat de incarcat imprecativ e filmul lui Will Gluck. Cel mai probabil, asa s-a si dorit, ca frecventa vocabulei „fuck” si a derivatelor sale sa furnizeze un zgomot suficient de mare pentru a dezlipi o eticheta pe care, de altfel, filmul o merita din plin. Argoul are rolul de a dinamita adevaratul mandat al filmului, mecanismul cel mai rudimentar prin care aceasta se realizeaza fiind simpla alaturare a injuraturii cu obiectul injurat („bullshit Hollywood cliché”).

O a doua diferenta majora e data de frecventa si durata scenelor de sex. Filmate de un operator care ar trebui sa primeasca Oscarul pentru pudoare, secventele care au loc intr-un pat si depind de doi ocupanti sunt destul de multe si dureaza mai mult decat scenele normale de sex din filmele care nu sunt porno. Bine, ele nu sunt niciodata foarte serioase, nimic nu e vreodata serios pana la capat in sitcom sau in comedia romantica. Poate sa crape pamantul, fara o poanta care sa marcheze momentul nu prea se poate. Asa si in filmul lui Will Gluck, Dylan si Jamie fac sex mai des decat se spala pe cap, dar e un sex cu accente de stand up, adica mai mult se rade decat se presteaza. Is it possible to laugh while fucking? Iata o intrebare atribuita muzicianului Frank Zappa careia filmul ii furnizeaza un raspuns.

Impreuna, ocarile si sexul sunt doua erezii necesare, dar nu suficiente pentru ca „Prietenie cu folos” sa poata fi pozitionat ca o comedie romantica total atipica. Dat fiind ca filmul e asa cum e, iar termenul de referinta real al spectatorului mediu nu poate fi modificat, solutia pe care Gluck a gasit-o a fost de a crea un termen de referinta secund, unul imaginar, de data aceasta. Din cand in cand, Dylan si Jamie se uita la un DVD. E un film in film si un spoof in care ridiculizat e un intreg gen. Fata de aceasta parodie, „Friends with Benefits” e mai destept decat teorema lui Fermat. Ingenioasa, potlogaria consta in coborarea stachetei pentru a pune in valoare atletul. 

BRANDINGUL DE TARA LA APOGEU

Ea e headhunter, el e art director si totodata tinta ei. Ea il convinge pe el sa accepte slujba propusa, el o persuadeaza pe ea sa-i devina iubita, in urma unei discutii care decurge dupa principiile clasice ale unei sedinte de vanzari. Pentru a o convinge pe Jamie, Dylan ii prezinta acesteia toate avantajele pe care sexul le presupune (si numai avantajele). Inainte de a incheia contractul, vanzatorul si cumparatorul isi expun, din nou, raspicat, conditiile. De indata ce cad de acord, se semneaza (adica cei doi pun mainile deasupra unei Biblii electronice si spun „Jur”), astfel ca, dupa minute bune de negociere, contractul poate intra, in sfarsit, in vigoare.

In cadrul acestei activitati recreative, doua culturi se confrunta. El e din Los Angeles, vazut aici ca fiind un centru al mioritismului american (mai mult verde, spatii largi, oameni mai cumsecade care nu se grabesc niciodata), ea e din New York, unde toata lumea injura, se grabeste sau si una, si alta. Ea ii arata lui Rockefeller Plaza, Brooklyn Bridge si Times Square, unde se intampla sa aiba loc un flash mob (fenomen de care el, autor al unui blog cu milioane de vizitatori pe luna, stia doar din auzite pana atunci), el ii arata ei plaja si literele gigantice de pe dealul Hollywood. Trebuie sa fii nebun sa nu vrei sa te muti in New York, ii explica la un moment dat Jamie lui Dylan, si cam asta ar trebui sa credem si noi, judecand dupa cum arata New York-ul in filmul lui Gluck. Toate imaginile in care apar orasele de bastina ale celor doi arata ca si cum ar fi fost platite de primariile aferente sau de Ministerul american al turismului. E un PR mai mult sau mai putin interesat, caruia i se adauga proslavirea marilor companii americane (ce e valabil pentru New York, e valabil si pentru revista GQ – n-ai cum s-o refuzi, daca esti intreg la cap), discutiile despre ce inseamna sa fii american, respectiv simbolul suprem al americanismului, adica steagul national, aninat in cazul de fata de o barca americana din anii ’30.

Ideea e ca America e grozava, oriunde te-ai duce, ca poti gasi o slujba chiar si pe timp de criza, ca odata cu slujba, poti gasi si Dragostea Adevarata si ca toate astea impreuna dau cu totul altceva decat o comedie romantica sau, Doamne fereste, un bullshit.