Monsieur Sorowitsch: „Die Fälscher” de Stefan Ruzowitzky

Principalele doua atuuri ale castigatorului din 2008 al premiului Oscar pentru cel mai bun film strain, prezentat in premiera in Romania in cadrul Zilelor Filmului Austriac, sunt subiectul sau tabu, cu o incarcatura emotionala deosebit de puternica, respectiv faptul ca acest subiect este inspirat din intamplari reale. „Die Fälscher” nu numai ca se petrece in cea mai mare parte din timp intr-un lagar, dar personaje precum Salomon, Burger, Karloff sau Atze chiar au trait (iar unele dintre ele, au si murit), la Sachsenhausen, in Germania.

Spre lauda lui Ruzowitzky, aceasta relatare a unor evenimente istorice reale poarta amprenta sobrietatii, astfel incat asemanarile dintre „Falsificatorii de bani” (nici o legatura cu capodopera lui Gide) si un film de o lacrimogenie colosala precum recentul „La Rafle” (2010) sunt in numar mult mai mic decat deosebirile.

Rareori patetic, „Falsificatorii de bani” pacatuieste insa prin limbutie narativa. In debutul filmului, Sally Sorowitsch (Karl Markovics) isi aprinde o tigara pe o plaja despre care aflam mai tarziu ca se afla pe Coasta de Azur. De localizarea spatiala are grija panoul din dreptul plajei – suntem peste drum de hotelul Beau Rivage. Pentru a ne dumiri si in ce an se petrece actiunea, fara a fi nevoie sa o citim pe ecran (procedeu pe care Ruzowitzky oricum il va utiliza ulterior), la cativa metri de Sorowitsch zace ca din intamplare un ziar, a carui prima pagina anunta, cu caractere mari cat o zi de post, sfarsitul razboiului. Cotidianul abandonat pe plaja intra in cadru mai intai pe furis (camera il incadreaza in treacat, dar suficient cat sa citim titlul), dupa care e filmat frontal si de la distanta mica, sa fie cat se poate de clar pentru toata lumea: nu suntem nici pe linia Maginot la 1930, nici la Dunavatul de Jos in anul ultimei eclipse, suntem in Franta lui august 1945.

Daca panoul si ziarul indeplinesc rolul de repere spatio-temporale, muzica marcheaza, cu o frecventa care devine destul de curand sacaitoare, dispozitiile afective ale protagonistului. In secventele care se petrec inainte de razboi, fundalul sonor e asigurat de tango, gen pentru care Sorowitsch are o sensibilitate aparte. O data cu razboiul, cazinoul e inlocuit de lagar si tangoul de opera. Cat dureaza razboiul, atata tine si programul de culturalizare, cu scurte interludii in care protagonistul rememoreaza evenimente din trecut sau pur si simplu se simte un pic mai bine (cand sigur ca reintra in scena tangoul).

In sfarsit, cum vreunul dintre personaje spune sau face ceva ce se vrea a fi semnificativ, cum intra in prim-plan. Nu conteaza ca in urma cu cateva secunde il vedeam la 10 metri departare, a zis ceva cu talc, trebuie sa il vedem de indata cat se poate de bine, pana la ultimul rid de expresie. E un procedeu de care abuzau, cu ani in urma, adeptii mai vizibili ai gruparii Dogma ’95 si care face ca „Die Fälscher” sa fie imposibil de descoperit: el insusi ni se arata si tot ceea ce avem de facut e sa-l primim asa cum ni se da. Drept urmare, oricat de captivant ar fi, filmul are la fel de mult mister ca o dansatoare la bara.

OAIA GRI

O alta alegere mai putin curajoasa e insistenta de a-l face pe protagonist simpatic cu orice pret. Dupa toate standardele, Sally e un tip detestabil. In cadrul Operatiunii Bernhard, Germania nazista a produs peste 135 de milioane de lire sterline in bancnote falsificate, menite sa fie puse in circulatie in Marea Britanie pentru a provoca inflatie si pentru a destabiliza economia inamica. In acest scop, au fost folositi 142 de detinuti evrei. Inspirat din memoriile tipografului Adolf Burger, supravietuitor al Holocaustului si trecut prin experienta lagarului Sachsenhausen, Sally e cel mai priceput dintre toti, in consecinta, e cel mai vinovat. De fiecare data cand culpa morala a celor 142 e pusa in discutie, acesta se scuza: nu e colaborationism, e supravietuire. Asa ca accepta sa sprijine armata care il tine prizonier, pentru a ramane in viata. Peste tot in jurul lui, detinutii fara stiinta masluirii bancnotelor mor de epuizare sau sunt executati sumar. Sally isi vede de ale lui, iar povestea lui nu e cea din „Pianistul” lui Polanski, omul nu e o victima, ci privirea lui Ruzowitzky il dezvaluie ca avand aceeasi fibra morala cu ofiterii SS. Incapatanarea lui de a trai e aceea a unui pradator si e pusa permanent in balanta cu hotararea unui alt personaj de a sabota tiparnitele naziste.

Asa se face ca, la intervale regulate, Sally e reabilitat din punct de vedere moral. Desi picteaza tablouri in care opresorii sai apar ca olimpieni, Sorowitsch isi ajuta in repetate randuri un coleg de lagar, pe Kolya (nu ii fura supa atunci cand are ocazia, il acopera atunci cand afla ca e bolnav de tuberculoza, ba chiar ii face rost de medicamente). Desi nu face parte dintre complotisti, ii ia apararea celui care ii saboteaza eforturile, salvandu-i si acestuia, de mai multe ori, viata. Desi accepta orice de la nazisti, isi ia revansa cand armata germana se retrage, umilindu-l pe comandantul lagarului. Sunt mici trucuri activate de o frica altfel destul de intemeiata. Pentru cei mai multi platitori de bilet, un film bun inseamna in primul rand un protagonist simpatic. In consecinta, pentru orice vorba, actiune sau trasatura a eroului care l-ar putea indeparta pe acesta de spectatori, se gaseste o contrapondere.

Intre las si erou, intre pozitiv si negativ. E o pendulare care caracterizeaza protagonistul, dar in egala masura si filmul.

 

Advertisements

Leave a Comment so far
Leave a comment



Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s



%d bloggers like this: