Nopţile morţilor vii: povestea lui 1574

Sinistraţi căutând hrană pe străzile din Făurei.

În filmele-catastrofă, taman când vine tsumami-ul, când e incendiul mai în toi sau când sunt pe cale să se scufunde şi ultimii centrimetri pătraţi de vapor, atunci când fiecare secundă contează pentru supravieţuirea proprie sau colectivă, eroul găseşte aproape întotdeauna de cuviinţă să-şi prindă partenera de mijloc şi s-o sărute cu foc; în funcţie de decenţa scenaristului şi de publicul prezumat al filmului, intenţiile copulative sunt duse sau nu mai departe. Nici în ceea ce priveşte trenul IR 1574, plecat luni, 6 februarie 2012, din Galaţi, şi ajuns miercuri, 8 februarie 2012, tot în Galaţi, lucrurile n-au stat altfel.

În liliputanul hol de la capătul vagonului, printre ceilalţi fumători care îşi consumă în tăcere viciul, câţiva colegi de suferinţă prind curaj. De partea cealaltă a intervalului dintre vagoane, trei prezenţe feminine cu farmece incerte le înfierbântă imaginaţia. Primele lupte în războiul seducţiei se poartă pe teren nonverbal, ei într-un hol, ele în celălalt, însă rezultatul nu satisface. Cei trei merg mai departe: deschid uşile dintre vagoane şi se uită fix în ochii victimelor. Nici asta nu pare să le impresioneze. A treia încercare e şi ultima: după ce stă un pic pe gânduri, celui mai curajos dintre Don Juani îi vine ideea salvatoare. „Ce ochi ai!”, se miră el, însoţindu-şi cuvintele de o mişcare hotarâtă a capului pe axă verticală. Adică ce fel de ochi am, pare să se întrebe destinatara aprecierii, frumoşi sau urâţi, rotunzi sau oblici, verzi sau albaştri? Nereuşind să-şi răspundă la întrebare, Dulcineea fără nume decide să curme idila incipientă şi se întoarce în vagon.

În seara zilei de marţi, devine evident că ne vom petrece şi o a doua noapte tot înzăpeziţi. Nu mai e de glumă, aşa că telefoanele încep să sune, care încotro. Ministerul Transporturilor, CFR Infrastructură, CFR Călători, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă, Prefectura Galaţi, Prefectura Brăila, nimeni nu scapă. Nici măcar Preşedinţia. „Bine-bine, dar cum pot lua legătura cu domnul Preşedinte?”, insistă unul dintre telefonişti. Păi uite că nu puteţi, i se răspunde. „Deci n-am cum să vorbesc cu domnul Preşedinte?!”, insistă cetăţeanul, incredul. I se închide în nas. Nici tătucii naţiunii nu mai sunt ce-au fost…

Noroc cu TVR Info, Realitatea TV, Antena 1, Antena 3 şi Pro TV, care par mai dispuşi să ne împărtăşească amarul. Noroc cu membrii echipei Oţelul Galaţi, care fac ca ştirea să intre şi pe televiziunile de sport şi îi cresc relevanţa, într-o zi cum nu se poate mai nepotrivită din punct de vedere mediatic. Cel mai mare duşman al nostru nu e atât zăpada, cât lipsa Guvernului. Dacă n-ar fi criza guvernamentală, am fi cea mai importantă ştire a zilei. Nici măcar acum, în al doisprezecelea ceas, Emil Boc nu se opreşte din gafe: din toate momentele în care să-şi dea demisia, şi l-a ales pe cel mai prost.

„Sunaţi la Dan Diaconescu, domnule, că el e singurul care spune adevărul!”, opinează un sinistrat. Colegul cu laptop se apucă să caute numărul Televiziunii Poporului. Îl găseşte într-un material video în care o tânără se căzneşte să dea din şolduri pe ritmuri de manele. „Să dea toată lumea SMS!”, decretează scurt activistul PP-DD. Culmea, deşi doar el spune adevărul, nu prea se înghesuie nimeni să-i verse 44 de cenţi în cont domnului Dan. Salvarea poate să mai aştepte.

Într-un fel sau altul, naufragiul hibernal ne-a prins pe toţi nepregătiţi: unii n-au avut suficientă mâncare, altora le-a lipsit apa, în timp ce eu am avut la mine o singură carte, şi aceea proastă. Pe măsură ce perspectiva de a ajunge la destinaţie (sau, cum aveam să aflăm, la plecare), se îndepărta, citeam cu o mereu sporită parcimonie: câteva pagini pe oră, să-mi ajungă. În această lectură cu viteză de personal, mă ajutau istericalele unei doamne între două vârste, care, fără nici un preambul, se lansa în efemere monoloage piţigăiate, îndreptate nu se ştie către cine, precum şi laptopul vecinului meu din drepta. M-am putut, astfel, delecta cu variantele radiofonice ale lui „Wolfman”, „Melancholia” şi a unui al treilea film sau serial neidentificat, dar nu mai puţin incitant. Văicărelile literare ale autorului italian Malaparte erau, astfel, brutal întrerupte de răgetele actorului Benicio del Toro, metamorfozat în vârcolac, şi de răzvrătirile periodice ale doamnei care, din când în când, ne amintea ceea ce ştiam deja: că ne aflăm într-o situaţie strigătoare la cer şi că suntem în România anului 2012. Prins între trei rele, am naufragiat între profeţiile doamnei, cataclismele lui Curzio şi apocalipsa lui Trier până când posesorul de laptop a căzut răpus de oboseală.

La scurt timp, ştafeta a fost preluată de un domn cu mai mult aur pe degete decât e în rezerva Băncii Naţionale, care ne-a delectat cu un frumos program muzical cu iz oriental. Nu ne-a prisosit mâncarea în trenul IR 1574, dar măcar Salam am avut din belşug.

La Barboşi, exponenţii mai inventivi ai presei locale şi naţionale se urcă în tren cu noi şi ne asaltează cu întrebări. Culme a eficienţei, fotoreporterul „Vieţii libere” are deja articolul scris: nu numai întrebările sunt gata formulate, ci şi răspunsurile. „Cum aţi reacţionat atunci când jucătorii Oţelului au coborât din tren? Aţi simţit că sunteţi călători de mâna a doua?”, dă el tonul. Interlocutorul de ocazie ezită, nu pare să priceapă sugestia. „Mă înţelegeţi ce vreau să spun…”, insistă jurnalistul. „Da, vă daţi şi dumneavoastră seama…”, consimte într-un târziu victima. La aşa reporter, aşa călător.

Mărturisesc spăşit că sunt şi am fost dintodeauna un consumator avid de filme cu zombie. Cu minime excepţii, genericul final al celor mai multe filme de acest gen mă găseşte pe cât de satisfăcut, pe atât de ruşinat (satisfăcut pentru că am primit ceea ce am vrut, ruşinat de ceea ce am văzut). Intrând înapoi în Galaţi, am încercat aceeaşi senzaţie. În sfârşit, eram în siguranţă. Dar eram în siguranţă după două zile în care am auzit mai multe înjurături din tribunele trenului decât scandează o galerie de fotbal într-un sezon întreg. În care, atunci când soseau, ajutoarele erau înşfăcate şi ascunse de ocupanţii primelor locuri sub scaune, în bagaje, oriunde se putea, cu o promptitudine care trădează un îndelungat exerciţiu, astfel încât în spate nu mai ajungea aproape nimic. În care oamenii sunau la 112, se plângeau că mor de foame, închideau râzând şi o tăiau la buticul din gară să cumpere vin şi coniac. Eram în siguranţă după două zile în care zvonurile (sub forma „Zic în celălalt vagon că”, urmată de o enormitate oarecare), au fost întrecute în număr doar de prognozele defetiste (dintre acestea, „Aici rămânem!” era de departe cea mai frecventă). În care printre soluţiile găsite de colegii mei de drum s-au numărat administrarea unei bătăi zdravene controlorilor sau incendierea unui vagon. În care aproape nimeni nu făcea nimic pentru a ieşi din situaţia în care ne aflam, dar aproape toţi ştiau cu maximă certitudine cine-i vinovatul (mecanicul, ministrul transporturilor, prefectul de Galaţi, prefectul de Brăila, Filimon de la CFR Galaţi, puterea, opoziţia, şi unii, şi ceilalţi, Băsescu, Satana, şi unul, şi celălalt pentru că Băsescu e Satana ş.a.m.d.).

În gara din Galaţi, eram nu numai în siguranţă, ci şi proaspăt vindecat de predilecţia mea ruşinoasă pentru filmele horror. Cine mai are nevoie de filme? Zombie-ii sunt printre noi.

Advertisements