New York Film Festival Quickies 2

Celluloid Man

Metafora din titlu e interpretata, in documentarul lui Shivendra Singh Dungarpur, in sens propriu: arhivarul P. K. Nair vorbeste, dar noi il vedem doar pe jumatate. Cealalta jumatate e in umbra, iar in locul ei, vedem scene dintr-un film indian clasic. Catre final, Nair e pus sa recite replici din „Citizen Kane”, in timp ce filmul lui Welles ruleaza in fundal. Cand unul din personaje vorbeste despre peliculele deteriorate, pelicula lui „Celluloid Man” devine la randul ei imperfecta, iar Dungarpur e nevoit sa recurga la genul asta de artificii pentru ca documentarul lui dureaza doua ore si jumatate si exploreaza o singura tema: contributia lui Nair la construirea arhivei indiene de film. Eforturile sale de salvare a istoriei cinematografice nationale sunt relevante pentru un public extrem de restrans, insa Dungarpur face foarte putine pentru a schimba asta.

Bwakaw

Daca punem in oglinda candidatul filipinez din acest an la Oscarul pentru cel mai bun film strain si „Yesterday Today Tomorrow” sau „My Neighbor’s Wife”, regizate de acelasi Jun Lana, e destul de clar ca avem de-a face cu un caz de privare de libertate. Cineva l-a rapit pe adevaratul Jun Lana si autoritatile nu fac nimic in legatura cu asta, ceea ce nu e rau deloc.

Lines of Wellington

Intre film si razboiul pe care il descrie nu e mare diferenta: principalul inamic e Celalalt, in care e musai sa se traga cu toate armele si din toate directiile. Portughezii din filmul lui Valeria Sarmiento sunt painea lui Dumnezeu, tarfele lor au sufletul de aur, soldatii portughezi asculta mai intai de constiinta lor si abia apoi de regulamentele militare. Francezii si englezii, pe de alta parte, sunt josnicia intruchipata. Ca in „Hyde Park On Hudson”, echipa care joaca acasa castiga. Principala distractie de care avem parte e aceea ca Michel Piccoli, Isabelle Huppert, Catherine Deneuve, Chiara Mastroianni, Marisa Paredes, John Malkovich sau omniprezentul Mathieu Amalric au acceptat, in acest „Atac al violatorilor de tara”, sa duca tava.

Cesare deve morire

Mai apropiat de docudrama decat de fictiune, „Cesare deve morire” este povestea unei reprezentatii („Iulius Cezar” al lui Shakespeare), in interpretarea detinutilor din aripa de maxima securitate de la inchisoarea de la Rebibbia. Emotia cea mai puternica pe care o transmite filmul e dorinta de a vedea piesele companiei cu pricina, una care activeaza deja de cativa ani si care a fost pusa in picioare cu mult timp inainte de interventia duo-ului regizoral italian. Asta inseamna fie ca filmul ca atare nu are suficienta forta, fie ca povestea in cadru prevaleaza asupra ansamblului, ceea ce, pentru fratii Taviani, e la fel de rau.

Life of Pi

Judecand dupa cum arata acest film de aventuri in 3D, decizia de a ecraniza romanul lui Yann Martel se datoreaza probabil calitatii acestuia de a putea fi tradus in imagini avand frumusetea chicios-conventionala a ilustratelor cu teme din natura, precum si faptului ca elementele care dau aceasta frumusete chicioasa pot iesi, la nevoie, din ecran. Licentele cinematografice (memoria prodigioasa a protagonistului, povestea de dragoste adolescentina si epilogul cu maritis si copii) nu fac decat sa intregeasca tablouasul.

Ji Yi Wang Zhe Wo / Memories Look at Me

Regizoarea Song Fang se intoarce in orasul natal, unde are o serie de discutii cu membrii familiei ei. In cadrul acestor discutii, contributia ei e minima, atat ca participanta la conversatie (ea asculta sau pune intrebari, ceilalti ii raspund), cit si ca cineast – cu o singura exceptie, toate scenele sunt filmate cu o singura camera, dintr-un singur unghi, cu lumina naturala si cu sunet in priza directa. Succesul experimentului se datoreaza in primul rand faptului ca parintii si fratele regizoarei sunt niste oameni cumsecade si care se pricep sa spuna o poveste la fel de bine cum se pricep sa taca, ceea ce e departe de a fi meritul lui Song.

Leviathan

Primele 20 de minute de masochism au fost si singurele, asa ca, desi nu am niciun motiv sa cred ca ceea ce a urmat ar putea sa ma contrazica, ma voi referi doar la inceputul lui Leviathan. Daca aceasta filmare extrem de aproximativa a activitatii nocturne de pe ceea ce mi-am dat seama foarte tarziu ca e un pescador se poate numi documentar, atunci documentarist e orice cameraman amator care a uitat sa apese butonul Off si a filmat minute in sir trotuarul.



Impaiat
September 27, 2012, 12:32 pm
Filed under: Bursa Alex Leo Serban | Tags: , , , , , ,

Regizorul lui „Taxidermia” revine cu un colaj ale carui ambitii postmoderne sunt sabotate de propriile sale dimensiuni. Fragmente din filme din diferite epoci si zone geografice sunt puse impreuna pentru a forma o poveste noua (sau mai bine zis, aceeasi poveste, dar de data aceasta formulata altfel). Cateodata, secventele indeplinesc in filmul lui Gyorgy Palfi acelasi rol cu cel pe care l-au avut initial (scena de dragoste ramane scena de dragoste, bataia ramane bataie etc.); alteori, sensul lor e deturnat – „Povestirile din Canterbury” ale lui Pasolini nu sunt din cale afara de romantice, replica „it’s nice to be married” spusa de Connery in „ The Untouchables” nu are nimic ironic in ea, Bond nu isi urmareste sotia infidela in „Dr. No” si Sarah Connor nu se duce la nicio intalnire amoroasa in „Terminator 2”. De cele mai multe ori, in cadru intra doua personaje, din care numai unuia ii putem vedea chipul. Umorul e dat de utilizarea tehnicii plan – contraplan, atunci cand personajul care da replica, cel filmat initial in amorsa, vine dintr-un gen sau dintr-o epoca paradoxale (ne asteptam la Tom Cruise si ne alegem cu unul din fratii Marx, sa zicem).

Efectul nu dureaza mult, si asta nu a inteles Palfi. Efortul sau se apropie mai degraba de cel al unor autori de clipuri pe YouTube. Celebritatea acestora e efemera, iar faptul „Final Cut” dureaza nu un minut, nici doua, ci 86 nu ajuta deloc.



In cautarea lui Richard
September 27, 2012, 12:27 pm
Filed under: Bursa Alex Leo Serban | Tags: , ,

Filmul experimental al lui Richard Foreman a fost, la aceasta editie a New York Film Festival, de doua ori experimental: din cauza unei defectiuni tehnice, inceputul l-am vazut o data mut, o data cu sunet. In mod curios, nici macar in aceasta a doua varianta, filmul nu capata cine stie ce sens.

Din punct de vedere formal, Foreman practica un cinema constient de sine in cel mai inalt grad. Soundtrack-ul e acolo doar pentru a fi intrerupt brusc, imaginea e acolo doar pentru a se da peste cap (de altfel, nu lipseste nici piuitul strident care urma pe vremuri „intreruperii programului”), actorii exista in cadru doar pentru a-si etala corpurile – in afara de a poza, nu fac absolut nimic. Inserturile abunda, la fel si efectele vizuale, care fac parte din categoria celor care se pot obtine direct din camera (dintr-o camera pentru amatori, mai exact). In sens strict, Foreman cam asta este, un regizor de teatru care, asemeni unui cameraman de nunti, crede ca daca „baga efecte”, face arta.

In „Once Every Day”, repetitiile nu numai ca sunt aratate, ci constituie, ele insele si nimic altceva, filmul. E un making of in care Foreman da indicatii, iar actorii se executa. Pozitiile in care acestia sunt pusi sunt dintre cele mai nastrusnice: mai multe femei se asaza pe o masa, un barbat ii pune altui barbat mana in cap, actorii sunt fotografiati cu tot felul de tablouri in maini s.a.m.d. Se poate argumenta ca filmul propune o meditatie asupra imaginii in diferitele sale ipostaze, sau o epurare a cinematografului de tot ceea ce nu reprezinta adevarata lui esenta (greu de zis daca mai ramane ceva). Insa mult mai la indemana e sa vedem in „Once Every Day” o harababura teribila si sa constatam ca, pentru Foreman, fiecare alegere pare sa insemne ceva, si inca ceva adanc, ceea ce e, avand in vedere rezultatul, destul de trist.



New York Film Festival Quickies 1

„Barbara” de Christian Petzold

Fuga lui Barbara din Germania de Est e dublata si in cele din urma ocultata de o a doua fuga, de data aceasta simbolica. Personajul interpretat de Nina Hoss nu reuseste, in cele din urma, sa defecteze, dar renunta sa se mai ascunda de ceilalti sau de sine. Alegand sa ramana, isi redescopera umanitatea, intr-un nou joc de-a soarecele si pisica a la Petzold in care capturarea soarecelui e o victorie pentru acesta din urma.

Roman Polanski: Odd Man Out

Documentarul lui Marina Zenovich e o trecere in revista foarte constiincioasa unor evenimente pe care toata lumea le stia deja. Informatii noi am aflat din intrebarile care i-au fost adresate realizatoarei la conferinta de presa, mai degraba decat din acest conspect filmat al arestarii in Elvetia a lui Polanski. De altfel, acesta e al doilea documentar al lui Zenovich despre cineastul polonez. Rezultatul primului documentar („Roman Polanski: Wanted And Desired”) a fost arestarea cineastului. Daca autorul lui Tess nu va fi asasinat ca urmare a acestui „Odd Man Out”, il asteptam si pe al treilea.

Araf

Daca fetusul din „4, 3, 2” a starnit atata valva, nefericitul bebelus care isi gaseste sfarsitul pe gresia toaletei de spital din ultimul film al lui Yesim Ustaoglu ar trebui sa porneasca un nou razboi mondial.

„Hyde Park On Hudson” de Roger Michell

In acest bromance cu sefi de stat, „Moonlight Serenade” face ca un handjob facut de  o tanara varului ei alcoolic si decrepit sa para cel mai romantic lucru pe care l-a vazut pelicula. Intre presedintele fustangiu si regele Angliei, ridicol ne apare cel din urma, in primul rand pentru ca Roosevelt ii ignora problemele de vorbire, dar Roger Michell nu. Lui si scenaristului Richard Nelson le place atat de mult poanta care exploateaza sensul lingvistic al preparatului culinar hot dog, incat o pun in gura personajelor lui de cate ori pot – si pot de cel putin cinci ori. Pofta buna!

Vous n’avez encore rien vu

Nu e pentru prima data cand veteranul Alain Resnais pune semnul egalitatii intre cinema si teatru filmat. Doar ca de data asta, filmeaza nu una, ci trei piese de teatru, sau mai bine zis, aceeasi piesa de teatru in trei variante diferite, si ne invita sa le vizionam, pe rand, pe fiecare in parte.

Daca Resnais, la cei 80 de ani ai sai, se bucura de o sanatate de fier, cinema-ul pe care il practica in acest „Vous n’avez encore rien vu” e complet sclerozat.

Frances Ha

Jules si Jim se muta la New York, ii imprumuta nevrozele lui Woody Allen si se se convertesc la hipsterism in acest nou film al lui Noah Baumbach in care, din fericire, nimeni nu mai psihanalizeaza pe nimeni. Prin calitatile sale de bromance feminin, acest „Manhattan 2” are toate sansele sa devina film cult si sa lanseze o moda, aceea in prietenilor le spui „Te iubesc” mai des decat „Buna ziua”.



Rosu si negru

Daca Brian De Palma ar fi ajuns la interviul programat dupa proiectia de presa din cadrul New York Film Festival a lui „Passion”, ultimul sau film, moderatoarea lasata fara obiectul muncii a marturisit ca prima ei intrebare s-ar fi legat de necesitatea de a face un remake dupa un film („Crime d’amour” al lui Alain Corneau) lansat in urma cu numai doi ani. E o nedumerire care, in ceea ce ma priveste, precede vizionarea si care in timpul ei n-a facut decat sa sporeasca.

Pasiunile care dau titlul filmului se fac simtite mai ales in prima parte, cea in care Christine (Rachel McAdams), Isabelle (Noomi Rapace) si colegul lor interpretat de Paul Anderson seduc sau se lasa sedusi. Pana aici, nimic nou sub soare: cand Isabelle afla o veste proasta, momentul e marcat de un crescendo; cand aceasta plange, viorile sunt la datorie s.a.m.d. Inainte de a fi poor man’s Hitchcock, noul De Palma e rich mans „Young and the Restless”, cu o scena a dusului si ceva mai multa atentie acordata vestimentatiei.

In acest prim segment, Christine e imbracata sistematic in rosu, in timp ce lui Isabelle i se atribuie negrul. Cand Christine incearca sa o cucereasca pe Isabelle, primul teren pe care se poarta lupta este cel al culorii, iar dupa contaminarea simbolica a acesteia, urmeaza plasarea ei in patul personajului lui Anderson, prefigurat prin infasurarea fularului acestuia din urma de gatul lui Isabelle.

In partea a doua, intra in scena albastrul, semn al unui psihic zdruncinat (cel al lui Isabelle), si cadrele sui, care ne avertizeaza ca ceea ce vedem s-ar putea sa nu fie tocmai „pe bune”. E ca si cum s-a considerat ca thriller-ul e cu atat mai thriller cu cat are mai multe plot twist-uri. Asa ca, dupa epuizarea fiecarui fir narativ in parte, Isabelle se trezeste din cosmar, la fel de descumpanita ca si noi. Totul e permis, pentru ca totul e gandit nu pentru a pune in scena un spectacol, ci pentru a pune in valoare virtutile unui telefon. Acest telefon marca Panasonic face ca actiunea sa se desfasoare asa cum se desfasoara; prin facilitatile sale de inregistrare video, el e adevaratul detectiv, nu Dani (Karoline Herfurth), ceea ce trasforma acest thriller tricolor intr-o reclama fara packshot.