New York Film Festival Quickies 4

El muerto y ser feliz

Al treilea lung metraj al regizorului madrilen Javier Rebollo, care debuteaza cu un omagiu adus „Conversatiei” lui Coppola, e un road movie absurd al carui principal scop e sa ne faca fericiti pe noi. Calitatea sa de feelgood movie e manifesta, dar asta nu agreseaza, ceea ce se intampla multumita unui factor mai degraba non-cinematografic, si anume incontestabilele calitati literare ale voice over-ului.

Holy Motors

Cei 13 ani de pauza nu i-au purtat noroc regizorului francez Leos Carax, care, in acest candidat la Palme d’Or, incearca sa spuna totul si nu reuseste sa transmita nimic. Traseul actorului Oscar (Denis Lavant), angajat nu se stie de cine sa joace o suita de roluri pe strazile si in cladirile Parisului, ofera un pretext ideal pentru o suita de imagini-soc de inspiratie suprarealista, unele reusite, altele mai putin. Finalul, care surprinde flecareala unei flote de limuzine intr-un garaj, aduce coerenta sau starneste rasul, dupa caz. Cel mai reusit segment e si cel care se ia cel mai putin in serios, si anume antractul.

Ginger si Rosa

La fel ca un alt film prezentat la New York Film Festival, si anume „Apres mai” al lui Olivier Assayas, ultimul film al regizoarei britanice Sally Potter exploreaza conflictele care rezulta din aderarea la o ideologie radicala si transpunerea preceptelor doctrinare in realitate. Diferenta e ca filmul lui Assayas se aseamana intr-un fel tinerilor carora le este dedicat, adica leviteaza undeva deasupra a o sumedenie de situatii si personaje pe care abia daca le atinge, in timp ce „Ginger si Rosa” trece cu o foarte mare seriozitate din punctul A (Roland, tatal protagonistei, predica libertatea ideologica, religioasa si morala aboluta) in punctul B (intreaga familie afla despre idila lui Roland cu Ginger, cea mai buna prietena a lui Rosa), fara ambiguitati, fara divagatii, dar si fara haz.

No

Succesul acestui film, care ar fi putut la fel de bine trata un meci de fotbal in care o echipa prapadita infrange, prin spirit de echipa si ingeniozitate, un adversar de calibru superior, se datoreaza in mare parte faptului ca se bazeaza pe un fapt real, si anume campania pentru referendumul de demitere a generalului Pinochet. In timpul proiectiei, spectatoarea din dreapta mea a plans intruna, dar ma indoiesc ca a impresionat-o jocul lui Gael Garcia Bernal, care teleporteaza figura hipsterului in secolul trecut, sau ca a cedat din cauza suspansului, pentru ca nu prea avea cum. In cazul celor care n-au trait pe pielea lor evenimentele din Chile din 1988, centrul de interes se muta pe imaginile de arhiva, care ocupa 30% din intreg filmul, ceea ce face ca „No” sa fie cel mai palpitant film previzibil din intreg festivalul.

Flight

Principala realizare a acestui post-disaster movie e ca, pana la un punct, nesocoteste doua din normele esentiale ale blockbuster-ului hollywoodian modern, si anume valorile crestine si ale familiei. Nimic nu e lasat la voia intamplarii in filmul lui Zemeckis. William (Denzel Washington) nu deschide niciun televizor si nu intra in niciun bar fara sa dea de stiri privind catastrofa aviatica pe care a evitat-o. Dupa ce prizeaza cocaina, refrenul pe care il auzim in lift e cel de la „With a Little Help from My Friends”, in varianta muzak (doar ca el coboara, ceea ce prefigureaza finalul). Totul trebuie sa serveasca unui scop, nu e nimic neobisnuit in asta. Ce e neobisnuit e ca alcoolismul protagonistului e glamorizat intr-o asemenea masura incat spre final, prin happy end intelegem ca el sa scape basma curata si sa-si vada mai departe de viata, nu sa se lase de bautura, sa isi accepte pedeapsa, pentru ca apoi sa traiasca fericit pana la adanci batraneti cu Nicole (ceea ce pana la urma se si intampla, William plateste pentru greselile lui, dar isi recapata familia si il regaseste pe Dumnezeu). Din pricina acestei glamorizari, morala din final ii va fi linistit pe sefii de la Paramount, dar nu prea are cum sa mai sperie pe nimeni.



Bricolaj

O data cu „A Ultima Vez Que Vi Macau”, Joao Pedro Rodriguez renunta la ambitia de a deveni un al doilea Pedro Almodovar, semnand, alaturi de Joao Rui Guerra da Mata, un documentar pe care doar voice over-ul il transforma intr-un film de fictiune. In spatele deciziei de a face un film fara actori au stat ratiuni in primul rand bugetare, dar cei doi stiu sa exploateze la maxim tocmai putinatatea resurselor pe care le-au avut la dispozitie. Voice over-ul e dublat de imagine doar cand se refera la elemente de context (cainii care populeaza orasul, de pilda). Cand comentariul se refera la ancheta propriu-zisa a naratorului, care incearca sa o gaseasca, si apoi sa o razbune, pe Cindy, prietena lui, ne aflam de regula in una din urmatoarele situatii: suntem in timpul care trebuie, dar in locul gresit (la cativa metri mai departe, de regula), suntem in locul care trebuie, dar in timpul gresit (putem auzi convorbirea, dar cabina telefonica in care aceasta are loc e acum goala), sau suntem in locul si timpul potrivite, dar nu putem vedea nimic, deoarece nu e suficienta lumina. Frustrarea de a auzi ceva (voice over-ul e departe de a explica totul), respectiv de a nu vedea aproape nimic e permanent intretinuta, si tocmai asta face ca, dincolo de verdictul propriu (<<imi place sau nu „A Ultima Vez Que Vi Macau”>>), experimentul sa captiveze. Reactiile pe care le suscita sunt extreme (fie consideri ca e orice, numai film nu, fie vezi in el filmul prin excelenta), insa, orice s-ar spune, acestei mostre de bricolaj nu i se poate nega virtuozitatea.



Sase dintr-o lovitura

Documentarul lui Dror Moreh despre implicarea organizatiei Shin Bet in conflictul israeliano-palestinian incepe ca oricare alt material, fictional sau nu, despre serviciile secrete (textele explicative cu caractere cazone sau muzica sumbra ne anunta ca pasim in taramul interzis al intelligence-ului), continua surprinzator (desi sunt cadre militare in rezerva, subiectii nu numai ca nu reproduc tezele propagandei oficiale, ci le contrazic) si se incheie triumfal. Performanta de a intervieva nu unul, ci sase directori ai unui serviciu de informatii interne israelian, si mai ales de a-i face sa isi recunoasca greselile, e fara doar si poate remarcabila. Cu sau fara retineri, cei sase isi dau drumul la gura, si ii arata cu degetul pe politicienii israelieni mai degraba decat pe inamicii lor traditionali, fie ca e vorba de omologii lor palestinieni, de liderii lor religiosi sau de simpli atentatori. „Shomerei Ha’saf” nu include si punctele de vedere ale acestora din urma, dar de ele nici nu prea e nevoie: cei sase descriu tabloul ostilitatilor israeliano-palestiniene intr-un mod deloc magulitor pentru echipa care joaca acasa.

O alta categorie pe care Moreh n-a inclus-o in filmul lui, dupa cum cu justete a observat unul dintre spectatorii de la vizionarea de presa, sunt femeile. „Where are the women in your film?”, a intrebat omul, nedumerit. Asa e, nu sunt femei in „Gatekeepers”. Și nici mexicani n-am prea vazut, as putea adauga eu.



New York Film Festival Quickies 3

Tabu

Regizorul Mario Gomes paraseste terenul semi-documentar pe care si l-a apropriat in „Aquele Querido Mês de Agosto” (2008), dar pastreaza din precedentul sau film o anumita reflexivitate in ceea ce procedeele proprii cinematografului. Nominalizat la Ursul de Aur in 2012, „Tabu” e impartit in doua segmente, ambele in alb-negru: primul e vorbit, al doilea e doar narat. In ciuda voice over-ului, acest al doilea segment e mult mai apropiat de spiritul filmului mut decat un blockbuster precum „The Artist”. Cea de-a doua parte a lui Tabu e dedicata unei povesti de dragoste (mai mult, o poveste de dragoste imposibila), si e filmata in cheie expresionista. Succesul filmului rezulta tocmai din imperfectiunile lui: primei parti ii urmeaza a doua, dupa care nu mai urmeaza nimic, nici un epilog, nicio concluzie, nicio „morala”. Subtextul anticolonialist e prezent, dar dispensabil (putem sa-l receptam sau nu). Daca ramanem doar cu povestea de dragoste, spusa in singurul limbaj in care putea fi spusa, e mai mult decat de ajuns.

Fill the Void

Desi asta sare cel mai tare in ochi, „Fill the Void” e departe de a fi un film despre normele etice ale comunitatii evreiesti ultraortodoxe, sau despre cum precumpanesc acestea uneori asupra vointei individuale. Cand fiica lor cea mare moare la nastere, rabinul Aharon si sotia sa pun la cale casatoria cumnatului Yohai (Yiftach Klein), proaspatul vaduv, cu cealalta fiica a lor, Shira (Hadas Yaron), in varsta de numai 18 ani. Nici Yohai, nici Shira nu sunt foarte incantati de perspectiva maritisului. La inceput.

Principalul spectacol al lui „Lemale et ha’halal” e procesul lor lent de indragostire, punctat de tot felul de markeri vizuali sau sonori (pana si decojitul unui mar capata sens in acest context). Indragostirea lor nu e pusa in umbra, ci potentata de mediul in care traiesc, unul in care filmul ne introduce intr-un mod atat de convingator, incat finalul, scandalos, dupa standarde occidentale, se transforma intr-un happy end absolut entuziasmant.

The Paperboy

Unul dintre cele mai mainstream filme din selectia din acest an a NYFF e in acelasi timp si unul dintre cele mai cinstite. Acest proiect care a trecut prin mainile lui Almodovar e un exemplu rar, dupa stiinta mea, de combinatie intre film noir si exploitation, filmat cu instrumentarul celui de-al doilea gen. Cei pe care istoria cinema-ului ii lasa reci vor gasi in filmul lui Lee Daniels alte stimulente, dintre care cele mai evidente sunt sexul si violenta, separate, dar si in acelasi context, precum si o portie generoasa de militantism rasial. Intreaga poveste ne este povestita de Anita (Macy Gray), servitoarea familiei, care nu prea are cum sa fie la curent cu cele mai multe din evenimentele pe care le relateaza, dar al carei personaj e necesar pentru a ne arata dincolo de orice dubiu ca protagonistul Jack (Zac Efron) e ceea ce se cheama un personaj pozitiv: desi i se adreseaza lui Yardley (David Oyelowo) cu apelativul „negrotei”, nu e rasist, deoarece o trateaza pe Anita ca pe un egal. Departe de a fi un defect, mecanismul pus in miscare in acest caz e un exemplu in plus al faptului ca „The Paperboy” nu urmareste in niciun fel sa-si depasteasca statutul, si tocmai de aceea functioneaza.

Like Someone in Love

Plin de tensiune si luminos in acelasi timp, ultimul film al lui Abbas Kiarostami debuteaza cu o scena filmata intr-un bar. Minute in sir, auzim personajele discutand, insa ori nu le putem vedea inca, ori le vedem deja, dar nu stim cine sunt. Suntem, asadar, in pozitia personajelor: de-a lungul celor 109 minute cat dureaza filmul, nimeni nu stie, si nici nu afla mare lucru, despre nimeni.

Profesorul pensionat Takashi (Tadashi Okuno) apeleaza la serviciile prostituatei Akiko (Rin Takanashi), care accepta insarcinarea, fara prea mare tragere de inima. Desi a pus la cale un intreg scenariu, care include o auditie de jazz (printre altele, melodia care da titlul filmului) si o cina in doi, intentiile sale nu sunt deloc clare. In tot cazul, Akiko adoarme, iar Takashi o lasa sa doarma. A doua zi, se ofera sa o conduca la facultate, unde il cunoaste pe Noriaki (Ryo Kase). Urmeaza un sir intreg de situatii in care, cum-necum, Takashi se descurca fara sa o dea pe Akiko de gol. Cei doi sunt nevoiti sa se dea drept nepoata si bunic, insa au ghinionul de a da peste tot felul de oameni care ii pot expune. Ea ii inchide telefonul prietenului ei, el isi scoate la randul lui telefonul din priza, dar toate astea nu ii ajuta prea mult: in cele din urma, cei doi (dar mai ales Takashi), trebuie sa infrunte realitatea, iar inspiratia cea mai mare a lui Kiarostami este ca isi incheie filmul atunci cand trebuie, adica exact inaintea acestui moment.

Apres mai

In acest film semi-autobiografic al cineastului francez Olivier Assayas, desi se face foarte multa politica, marxismul imparte, in viata celor mai multe dintre personaje, aceeasi treapta cu muzica rock, cu hobby-urile sau cu dragostea (iar in cele din urma, dispare cu totul, ajungand sa fie redus la pretext pentru un proiect artistic). Inainte de a marca momentul istoric post-mai 1968 sau ciocnirile din februarie 1971 din Paris, situarea temporala din titlu se refera pur si simplu la perioada in care Gilles (Clement Metayer) se intampla sa fie tanar. Daca e sa fie despre ceva, Après mai e mai degraba despre faza tarzie a adolescentei. Dincolo de extremismul personajelor, cu care putem sau nu sa fim de acord, personajele lui Assayas sunt irezistibile prin aceea ca au atat de multa viata in ele, iar filmul convinge nu doar pentru ca e despre aceasta perioada (anii ’70, tineretea lui Gilles sau a oricui altcuiva), ci si pentru ca e facut de cineva care intelege tineretea in general intr-un mod cat se poate de intim, ceea ce e o calitate mai mare decat s-ar putea crede.

Not Fade Away

La fel ca foarte multe alte filme de fictiune sau documentare despre anii ’60, debutul in lungmetraj al lui David Chase („The Sopranos”) se serveste, in descrierea perioadei in cauza, strict de elementele mai stridente care au marcat decada, adica de moda si de muzica; mai mult, si pe acestea, le exploateaza cat se poate de superficial. Spre deosebire de „Apres mai” al lui Olivier Assayas, nu numai ca e facut de cineva care nu se poate abtine sa arate niste tineri fara sa-i judece, dar intelegerea a ceea ce au insemnat in realitate acei ani ii lipseste cu desavarsire. In locul lui Chase, sunt pusi la munca The Beatles si Rolling Stones.

Modest, Chase a declarat ca filmul lui e, de fapt, doar o compilatie a cantecelor lui preferate. Macar aici suntem de acord.



Nonconformistul

Castigatorul Palme d’Or de anul acesta are drept punct de pornire interpretarea ad litteram a sintagmei „la bine si la rau”, concentrandu-se cu precadere asupra celui de-al doilea termen. Georges e alaturi de Anne in cele mai rele momente pe care casnicia le poate rezerva unui cuplu, ceea ce reprezinta, in opinia comuna, cea mai elocventa dovada de dragoste posibila. Din acest punct de vedere, filmul lui Haneke e pentru dragoste ceea ce „The Tree of Life”, Palme d’Or-ul din 2011, e pentru credinta, un soi de demonstratie, vadind mai putine ambitii si facuta cu mai multa delicatete.

De doua ori pe parcursul filmului, un porumbel intra in casa; de fiecare data, Georges, in interpretarea lui Jean-Louis Trintignant, face toate eforturile pentru a-l scoate afara. Intrebat ce a vrut sa transmita prin aceste doua episoade, Haneke a explicat, la conferinta de presa, ca in Paris, pasarile intra tot timpul in casele oamenilor, si ca hotii, pompierii sau porumbelul care intra neinvitati in casa lui Georges si Anne nu inseamna absolut nimic. Se prea poate sa fie asa, insa in afara de aceste episoade si de rarele interactiuni cu doua infirmiere, cu un fost elev si cu personajul fiicei (Isabelle Hupert), relatia dintre Georges si Anne, care are drept unica scena propriul lor apartament, ocupa prim planul, asa ca nu prea poti sa te abtii sa interpretezi orice detaliu aparent semnificativ.

Din fericire, aceste interpretari nu iau cu nimic din forta filmului, memorabil in primul rand multumita jocului lui Trintignant si Riva, intr-o asemenea masura incat eu unul am uitat ca Trintignant e Trintignant si ca Riva a jucat vreodata in „Hiroshima mon amour”, ceea ce deja e destul de greu, sau ca amandoi interpreteaza niste personaje, si am vazut in ei doi oameni.