Cand Pat a intalnit-o pe Tiffany: „Silver Linings Playbook”

slp2

Dintr-o anumita perspectiva, cel mai recent film al regizorului american David O. Russel („Three Kings”, „The Fighter”) are doua perechi de protagonisti, pe Pat (Bradley Cooper) si Tiffany (Jennifer Lawrence), dar si Philadelphia (orasul) si Philadelphia Eagles (echipa de fotbal american). Un al treilea produs promovat voiniceste este iPod-ul, dar fara Philadelphia si ceea ce ar trebui ea sa insemne filmul ar fi aratat altfel. Asupra orasului avem o frumoasa priveliste de ansamblu inca din primele cateva minute, intreaga actiune se petrece in cartierele sale rezidentiale, cu case mari, cu peluze ingrijite, cu vecini grijulii care suna la Urgente cat ai zice peste, in Philadelphia a participat Benjamin Franklyn, despre care se tot aduce vorba, la redactarea Declaratiei de Independenta s.a.m.d.

In orasul dragostei fratesti, Pat e tratat cu surprinzator de multa ostilitate. Personajul sau este construit dintr-o serie de opozitii; din fiecare dintre acestea, castigator iese el. Oricat de nerealist ar fi in fervoarea cu care incearca sa isi salveze casnicia, Pat are cu cel putin o doaga in plus fata de tatal lui, care crede ca batista din mana sau pozitia telecomenzilor pe masa din sufragerie au o influenta directa asupra rezultatelor din NFL. Nebunia lui e mai benigna decat cea a lui Ronnie, care, cand il apuca damblaua, asculta trash metal si isi distruge garajul. E mai putin lipsit de scrupule decat vecinul care vrea sa-l foloseasca drept cobai pentru un studiu, mai putin materialist decat Ronnie, care isi renoveaza casa la fiecare an (in timp ce altii isi pierd pensia, o recunoaste si el, o spune si Pat), mai putin libidinos decat politistul de proximitate, care ii face avansuri lui Tiffany la un minut dupa ce o vede prima data, mai putin profitor decat colegii de birou ai lui Tiffany, mai putin rautacios decat fratele sau, care il tachineaza fara nicio retinere, desi stie ca abia a fost eliberat dintr-un azil (dupa care, in urmatoarea scena unde apare, e painea lui Dumnezeu – si-a indeplinit rolul, l-a pus pe Pat intr-o lumina buna, acum poate fi oricum).

In acest film nominalizat la opt categorii ale premiilor Oscar, cand e in cabinetul psihologului, desi devine destul de repede destul de clar ca acesta din urma cunoaste de-a fir a par povestea ultimelor luni din viata lui, Pat ii povesteste totusi cum si-a gasit el nevasta sub dus cu un alt barbat, cum deja devenise el paranoic cu ceva timp in urma, precum si intreaga succesiune de evenimente care fac ca tatal sau sa nu mai poata intra pe stadionul echipei preferate. E o metoda de a ne introduce in chestiune tipica televiziunii (si, la fel ca in serialele TV, flashback-ul e la locul lui). Cand Pat ii spune doctorului Patel ca „I’ve been white knuckling it the whole time”, se intelege de la sine ca trebuie sa-l vedem cum isi frange mainile ca mandruta la portita, iar monturile pumnului, astfel chinuite, se inalbesc corespunzator. Jumatate din scenele filmului sunt filmate in plan-contraplan, in linie dreapta sau in triunghi (cuvantul de ordine: niciun cadru fara o ceafa si cineva care vorbeste in fundal), sau cu ajutorul travelling-ului circular. Efectul e acelasi: ameteala.

In esenta, „Silver Linings Playbook” e povestea unui barbat pe care toata lumea il ameninta cu una din doua rele (puscaria, respectiv spitalul de boli psihice din Baltimore), si care reuseste sa se arate suficient de obedient incat sa le evite pe amandoua. Aceasta nu s-ar fi intamplat niciodata daca n-ar fi fost Iubirea, care se infiripa si creste odata cu introducerea in scenariu a unui ceas care ticaie: concursul de dans la care cei doi participa si care trebuie castigat, orice-ar fi.

Pat nu are toti boii acasa, Tiffany e vaduva si vocabularul amandurora e construit pe o fundatie precara: cuvantul fuck si derivatele sale, iar aceste trei elemente ar trebui sa fie de ajuns, in conceptia lui David O. Russel, pentru ca aceasta comedie romantica oarecare sa treaca drept drama à la Sundance. E ca si cum ai pune niste actori porno sa recite din Keats in timp ce presteaza, in speranta ca, astfel, filmul va putea fi difuzat in gradinite si biserici. La final, Pat alearga dupa Tiffany, care plange de una singura pe strada, ii spune c-o iubeste si o saruta, cu travelling-ul circular de rigoare. Iata o ultima inconsecventa: normal ar fi fost sa-i spuna simplu si din suflet: „I fucking love you, you crazy bitch!”

Advertisements

Leave a Comment so far
Leave a comment



Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s



%d bloggers like this: