New Wave Is Not Dead: „Rocker” de Marian Crisan

rocker-3

„Eu voiam la filme din astea frumoase, el ma tot tara pe la panarame din astea romanesti. Pai ce-am facut, am omorat-o pe mama, sa stau sa vad cum se plimba unu’ pe coclauri o ora intreaga?! Ca cica stai, ca abia dup-aia incepe ala sa impuste oameni.” Replicile ii apartin Alinei Grigore, fac parte din spotul de promovare TIFF 2012 regizat de Marian Crisan si, dincolo de autoironia lor mai mult sau mai putin evidenta (Alina Grigore a jucat in „Aurora”, deci vorbeste in cunostinta de cauza), reflecta intocmai sentimentele, indreptatite sau nu, ale celei mai insemnate parti, din punct de vedere cantitativ, a publicului de cinema, atata cat mai e el, din Romania. De aceasta realitate nu are cum sa nu fie constient regizorul bihorean, cu atat mai mult cu cat unul din personajele celui mai recent film al sau solicita ca videoclipul trupei sale sa fie filmat cu o singura camera, intr-un unic plan-secventa. Ceea ce vrea acesta din urma e o imagine „ca in filmele astea romanesti, noul val, new wave, New York” – e de presupus ca nu doar pentru ca sunt la moda, ci pentru ca acel look e, sau mai bine zis pare, mai usor de obtinut. Vestea buna e ca, desi e constient de rezistenta la schimbare a spectatorului roman mediu, atat de pregnanta, incat 12 ani nu i-au fost de-ajuns, lui Crisan prea putin pare sa-i pese. Altfel spus, i se rupe.

Nu am calculat cu cronometrul in mana cat amar de drum bate Cristi Puiu in „Aurora” si cati kilometri face pe jos Dan Chiorean (Victor) in „Rocker”, dar distantele sunt cu siguranta comparabile. Pentru actorul clujean, dar si pentru membrii echipei de filmare, lucrul la „Rocker” trebuie ca a avut ceva din participarea la un maraton. Coordonatele vietii lui Victor sunt trei: slujba, iubita si familie, despartite de granite care devin din ce in ce mai neclare (la locul lui de munca, dar si la cel al iubitei lui, incearca sa vanda o pereche de schiuri pe care a furat-o de dragul lui Florin/Dinte, fiul sau, si tot din cauza acestuia ramane spre final fara partenera). Catre toate aceste trei coordonate, Victor merge, mai devreme sau mai tarziu, pe jos.

Spre deosebire, insa, de personajul lui Cristi Puiu, desi bate Oradea in lung si-n lat, Victor nu se apuca sa omoare pe nimeni, nici dupa o ora, nici mai tarziu. In „Aurora”, vanatorii profesionisti de actiune, cei care inteleg prin film suma evenimentelor narate si nimic altceva, au putut imparti marfa in doua. Avem, asadar, o panda indelungata (adica peste doua ore in care nu se intampla nimic), urmata de o prada mai putin obisnuita (mai multe crime surprinzatoare si deloc explicate). In „Rocker”, cel haituit e Victor, care face o gramada de chestii pentru a prelungi vanatoarea si absolut nimic pentru a o incheia. Nu ar fi, asadar, de mirare daca la iesirea din cinematograf ati auzi pe cineva plangandu-se ca filmul „s-a terminat in coada de peste”, cerandu-si banii inapoi. Nu doar ca nu aflam ce s-a ales de Victor si Dinte, ci, mai rau, situatia initiala si cu cea finala coincid. In cele 91 de minute cat dureaza filmul, Victor nu ia nicio decizie si nu face absolut nimic pentru a imbunatati situatia lui sau a fiului lui, dependent de heroina.

O situatie A insuportabila (Dinte e dependent, iar Victor face tot ce poate pentru a-l tine in casa si a-i furniza el insusi heroina de care are nevoie, riscand din ce in ce mai mult) nu e inlocuita de o situatie B in care ceva, orice, e schimbat. Nici Dinte nu moare, nici Victor nu incape pe mana politiei sau a dealerilor; nici Dinte nu decide sa renunte la droguri, nici Victor sau altcineva nu pune piciorul in prag. Pe scurt, singurul traseu pe care ni-l prezinta filmul e cel parcurs efectiv de protagonist (de acasa la munca, de la munca la traficanti, de la acestia la iubita), altminteri, ceea ce vedem e o stare de fapt, si inca una destul de greu de suportat.

Indiferent ce ar face Victor, umilintele la care este supus nu se mai opresc – traficantii il pun sa faca headbanging si air guitar, ca pe o atractie de balci, fiul iubitei il tolereaza, in cel mai bun caz (iar aceasta se intampla cand il priveste jucandu-se la calculator sau ii cumpara cadouri – nu un Megatron, ci un tricou cu Metallica), dar cel mai adesea il respinge, unul din colegii de trupa ai lui Dinte ii ia in ras muzica preferata, intreg orasul il vede cum se umileste pe strazi, incercand sa vanda marfa furata si de care nimeni nu are nevoie. Daca Victor le inghite pe toate, aceasta se intampla doar in parte deoarece e parinte, si meritul lui Marian Crisan de a-si fi asumat riscul de a se apleca asupra subculturii rock e cu atat mai mare cu cat acest amestec inerent ei de rebeliune si de inertie nu e nici extrem de romanesc (drept urmare, e de presupus ca filmul va avea mai putina trecere afara), nici foarte pe intelesul tuturor, si ar putea fi lesne respins acasa, la fel cum si Victor e privit de sus de rockerii mai tineri sau de dealerul lui in trening si adidasi, cu totii la fel de straini de el, la fel de de-pe-alta-planeta.

Noul val dovedeste astfel ca are nu doar creier, ci si nerv, adica acel ceva la care ne referim uneori amintind de unele parti ale corpului uman de parte barbateasca, mai rusinoase.

Advertisements


Fiul ratacitor si evanghelia verde: „Promised Land” de Gus Van Sant

promised land 2

Primele doua scene, primele doua oglinzi: una e situata in toaleta restaurantului si e cea in care Steve (Matt Damon) se examineaza dupa ce se spala pe fata, cealalta se afla in spatele lui, marginind separeul in care are loc intalnirea sa cu membrii esalonului superior al firmei de extragere a gazelor naturale pentru care lucreaza. In acest inceput al „Taramului fagaduinţei”, precum si pe tot parcursul filmului, Steve se afla sub permanenta supraveghere. Dupa primul interviu de angajare, in urma caruia sefii sai decid daca sa-l promoveze sau nu, urmeaza un interviu mai lung, cu locuitorii ultimului oras in care Steve mai e trimis la munca de jos. Eroul trece cu bine de prima proba, una avand o durata prestabilita si in timpul careia nimic neprevazut nu se intampla, dar nu reuseste sa se descurce la fel de bine la cel de-al doilea test. Ambele probe fac apel la un talent de negociator pe care, neindoielnic, eroul il poseda; mai mult, fata de managerii unsi cu toate alifiile pe care Steve ii persuadeaza intr-un restaurant de lux, adica pe teren strain, adversarii sai din cea de-a doua batalie sunt de un calibru net inferior, locuitori ai unui biet orasel de provincie, teritoriu in care Steve se simte ca pestele in apa. Drept urmare, el, dar si Sue (Frances McDormand), partenera lui, sunt filmati de-a lungul filmului de dupa tot felul de geamuri (al masinii, al tejghelei de magazin cu de toate etc.), iar traseul lor cu masina e vazut de fiecare data de undeva de deasupra: pentru locuitorii orasului, dar si pentru noi, cei doi sunt ca niste insecte intr-un insectar.

Treptat, promisiunea voyeurista se indeplineste, iar Steve şi Sue incep sa fie urmariti pas cu pas de un activist ecologist, care incearca sa le zadarniceasca actiunile. Ca intr-un cosmar, Dustin (John Krasinski) se insinueaza in viata lor, incalcandu-le teritoriul, fie ca e vorba de camera de hotel in care locuiesc, de automobilul pe care il folosesc, tapetate cu materialele publicitare ale ONG-ului pentru care Dustin lucreaza, sau de fata pe care Steve credea ca a cucerit-o.

De-a lungul filmului, actiunile lui Steve sunt prezentate in oglinda cu cele ale adversarilor lui, Frank (Hal Holbrook) si Dustin. Steve se indreapta catre un oraşel din Pennsylvania intr-un autobuz, in paralel il vedem pe Frank conducandu-si jeep-ul catre centrul orasului; Steve umbla din usa in usa sa-i convinga pe oameni sa semneze contractul cu firma lui, Dustin umbla din usa in usa sa-i convinga sa faca contrariul; Steve bate palma cu un localnic credul ca un copil, Dustin ii castiga de partea sa pe elevii unei clase primare. Atat Frank, cat si Dustin curteaza aceeasi femeie, pe Alice (Rosemarie DeWitt); si unul, si celalalt ii castiga pe rand increderea multumita aceloraşi calitati, sinceritatea si cumsecadenia (Frank le descopera pe parcursul relatiei cu ea, in timp ce Dustin doar le mimeaza).

In realitate, atat Frank, cat si Dustin ii sunt aliati, iar faptul ca Steve nu-si atinge cel de-al doilea scop are toate datele unei victorii finale. In realitate, adevarata cumpana pentru el nu e sa castige batalia pentru un oras care se lasa greu, ci echilibrul initial dispare tocmai pentru a-l forta sa se confrunte cu o dilema. Daca actioneaza ca un bun profesionist si face pana la capat treaba pentru care e platit, pune in pericol viata unor oameni care nu se fac vinovati de nimic, in afara poate de propria lor credulitate. Daca refuza sa-si bata joc de destinele acestora din urma, risca sa-si piarda locul de munca si sa ajunga in aceeasi situatie cu aceia pe care vrea sa-i ajute, adica cinstit si sarac. Alegerea morala spre care Steve inclina face ca filmul sa ofere opusul a ceea ce se cheama un success story, si totusi sa aiba un happy end. Adevarata proba pe care trebuie s-o treaca este sa renunte la rolul pe care il joaca permanent, cu gargara aferenta, indelung exersata, de om de vanzari, si sa transforme fraza pe care o tot repeta, ca pentru a se convinge pe sine, de-a lungul filmului („I’m not a bad guy”), in realitate. Ca urmare a acestei alegeri, eroul isi recapata integritatea morala si primeşte fata drept recompensa.

Facand asta, e un american de toata isprava, cu toate calitatile pe care le aveau odinioara personajele rezervate unui alt baiat de aur al Hollywood-ului. Chestiunea ecologista nu interesa pe nimeni in epoca, nici curentul anticorporatist nu avea prea mulţi adepti, iar obtinerea recompensei finale nu e marcata cu un sarut ca la carte, eventual in ploaie;  Steve intra in casa lui Alice si apoi Dumnezeu stie ce se mai intampla, dar asta nu inseamna ca cel mai recent film al lui Gus Van Sant ar fi aratat cu totul altfel pe vremea lui James Stewart.



Calcule: „Zero Dark Thirty” de Kathryn Bigelow

zdt2

Cei care cred ca filmele sunt invariabil despre ceva si sustin ca „Zero Dark Thirty” este un film despre vanatoarea careia i-a cazut, in cele din urma, prada Osama bin Laden au, de data aceasta, un pic mai multa dreptate decat cei care vedeau in „The Hurt Locker” un portret al razboiului din Irak. In ambele cazuri, independent de structura materialului din care e alcatuit, produsul final ajunge sa functioneze asemeni unei oglinzi: desi indaratul lui e o intreaga lume, el ne arata doar ceea ce vrem noi sa vedem, adica datele pe care deja le stim, respectiv lucrurile in care deja credem.

Dezbaterea pe teme pur cinematografice a fost, atat in cazul lui „The Hurt Locker”, cat si in cel al lui „Zero Dark Thirty”, acoperita de discutii colaterale (si perfect irelevante), privind oportunitatea interventiei americane in Irak in primul caz, a utilizarii torturii in obtinerea de informatii in cel de-al doilea. Unul din meritele marelui castigator de la Oscarurile din 2010 a fost ca nu putea fi incadrat nici in curentul pro, nici in aripa contra, decat de catre comentatori la randul lor inregimentati. Nimic de zis, tot zgomotul provocat de polemicile pe care le-a suscitat a fost cat se poate de benefic (in tot cazul, e de presupus ca a cantarit greu in palmaresul festivalier pe care l-a inregistrat), si nu exista niciun motiv pentru ca istoria sa nu se repete acum, cu „Zero Dark Thirty”. Oricum, cert e ca, alegand sa trateze aceste subiecte sensibile, Bigelow pur şi simplu nu mai are nevoie sa se situeze de o parte sau de alta a baricadei: controversele oricum apar.

Dincolo de aspectele care tin de interpretarea partizana a filmului, „Zero Dark Thirty” urmeaza reteta succesului anterior pana la capat: filmare cu camera in mana, cadre extrem de scurte, ba chiar si alternarea, despre care scria Andrei Gorzo in cronica la „The Hurt Locker”, a perspectivei omnisciente (cadrele in care fortareata lui bin Laden, cu lunetisti cu tot, e filmata dintr-un punct situat la undeva deasupra acoperisului) cu unghiuri subiective (pe care le recunoaştem ca atare datorita filtrului verde utilizat – vedem si noi ceea ce vad soldatii americani prin castile lor). Doar ca, de data aceasta, impartialitatea, jurnalistica, dar si narativa, desi e asumata („The following motion picture is based on first hand accounts of actual events”), nu mai e deloc dincolo de orice dubiu.

In prima scena a filmului, care se desfasoara intr-o sala de tortura a CIA, ii cunoastem pe prizonier, suspect de acte de sprijinire a terorismului, pe Dan (Jason Clarke), tortionarul acestuia, si pe Maya (Jessica Chastain), ce suporta cu greu spectacolul. Din cei trei, daca e sa tinem partea cuiva, acel cineva e Maya, care se va dovedi a fi protagonista. Reaction shot-urile in care intoarce capul, dezgustata de torturile la care e supus prizonierul, dubleaza reactiile pe care e de asteptat ca noi insine sa le avem. Pe parcursul filmului, aceste reaction shot-uri surprind imunizarea treptata a eroinei la genul acesta de imagini. Din nou, imunizarea nu e doar a ei, ci si a noastra: cu fiecare noua scena de tortura, surpriza e din ce in ce mai mica, iar daca Maya, a carei perspectiva ne-am simtit inca de la inceput datori s-o impartasim, ajunge sa creada ca nu e nimic in neregula cu tortura, adoptand rolul pe care il juca initial Dan, imitand aceleaşi tactici si repetand aceleasi replici, atunci si noi tindem sa-i dam dreptate.

Asemeni unei povesti, filmul e impartit in capitole, fiecare cu titlul lui. Povestea e in primul rand a lui Maya (si aproape deloc a lui bin Laden). Protagonista primeste o insarcinare de care pare ca se achita din obligatie, mai mult decat din convingere. Treptat, incepe sa creada in menirea ei, ajungand sa nutreasca aspiratii mesianice („Cred ca am fost crutata pentru a indeplini misiunea”). Munca ei este cea a unui serif care trebuie sa aduca in fata legii un infractor. Atunci cand unul dintre ajutoarele sale este ucis, Maya jura razbunare („Il voi ucide pe bin Laden”), ceea ce, in cele din urma, reuseste sa faca.

E un western pe care il urmarim cu sufletul la gura, desi ii stim finalul. De altfel, desantul asupra fortaretei lui bin Laden, la capatul caruia liderul Al Qaeda ne apare, gaurit de gloante, in cel puţin un cadru bine focalizat, primeste un tratament special: sonoritatile arabe, diegetice (predica auzita prin difuzoarele unei moschei) sau nu, sunt inlocuite de o tema simfonica extrem de asemanatoare cu cea din al cincilea Bond, „You Only Live Twice”, a lui John Barry, care marcheaza cum se cuvine solemnitatea momentului.

Intr-un interviu pentru revista Time, Bigelow a declarat despre filmul ei ca „pune sub semnul intrebarii ceea ce s-a facut pentru a-l gasi pe bin Laden”. Nu cred ca „Zero Dark Thirty” face asa ceva, si nici n-ar trebui s-o faca.



Gloante oarbe: „Seven Psychopats”

seven-psychopaths-1

Chiar si inainte de a fi vizionat, cel mai recent film al regizorului irlandez Martin McDonagh intriga. De vina sunt traducatorii romani ai filmului, care au considerat ca titlul pierde in mister, dar castiga puncte ca zoomance daca devine „Sapte psihopati si un caine”. Se prea poate ca iubitorii de animale din Romania sa fi fost mai greu de adus in salile de cinema cu niste psihopati si atat; oricum, tot e bine, ar fi putut sa-i zica „Sapte psihopati, un caine si un iepure”, sau „Sapte psihopati si foarte mulţi caini, dintre care doar unul e shih tzu”: „D-ul e tacut” din sloganul lui „Django Unchained” a ridicat stacheta atat de sus, incat e greu sa te mai mire ceva.

Oricum, ce s-a scris despre ultimul film al lui Tarantino e valabil si pentru „Psihopatii” lui McDonagh: ambele se revendica de la un cinema referential si reflexiv in cel mai inalt grad. Pe unul dintre psihopati il cheama Billy Bickle, cu monologul in oglinda de rigoare; unul dintre oamenii lui Charlie (Woody Harrelson) nu pare foarte incantat cand Hans (Christopher Walken) da semne ca ar pricepe engleza cu dificultate, raspunzandu-i cu „What?!” la amenintari; asasinii platiti din scena de inceput flecaresc despre „Nasul”, in timp ce Marty (Colin Farrell) si Billy (Sam Rockwell) au una din primele lor discutii intr-o sala de cinema, la un film cu Kitano.

Citatele dau sarea si piperul filmului, permanenta privire in oglinda il strica. Luptand mai mult cu sticla decat cu tastatura, Marty lucreaza la un scenariu care se scrie sub ochii nostri. McDonagh se descurca de minune cu ambele texte (al filmului sau, respectiv al filmului in film) cam pana pe la jumatate, cand ghemul i se incurca. Din acel punct incolo, daca pe ecran ar aparea subtitlul „Acesta este un film atat de destept, incat se ia singur peste picior”, nu cred ca prea multor spectatori li s-ar parea nefiresc; aşa se face ca lui Charlie i se blocheaza arma in mijlocul infruntarii finale, dar McDonagh ramane fara munitie cu mult timp inainte.



Mediocritate de elita: „Gangster Squad”

ganster squad

Nefericit tradus in limba romana prin „Elita gangsterilor”, „Gangster Squad” e copilul nedorit al unor parinti de varste diferite si cu caractere incompatibile: genul cinematografic noir si jocurile video shoot’em up.

Atat debutul, cat si finalul reiau o structura clasica, devenita celebra odata cu „Game of Death”, filmul bricolat de Robert Clouse si lansat la cinci ani de la moartea lui Bruce Lee. La finalul calatoriei sale, protagonistul nu mai are alta cale decat sa infrunte personajul negativ. Lupta dintre cei doi are loc pe teritoriul celui din urma, pe care eroul si-l apropriaza treptat, incapere cu incapere si etaj cu etaj; altfel spus, Lee bumbaceste pe absolut toata lumea din cladire, de la parter in sus, pana cand ajunge la seful cel mare. Desi acesta se dovedeste cel mai redutabil adversar al sau si in ciuda faptului ca e deja epuizat, Billy-Lo (Lee) il infrange si pe acesta in lupta dreapta.

In jocurile video, acest personaj negativ este denumit boss, ceea ce inseamna ca poate fi eliminat doar la finalul nivelului sau al jocului, ca dispune de o forta superioara si ca e mai greu de ucis decat acolitii sai.

Intr-una din primele secvente ale lui „Gangster Squad”, John O’Mara (Josh Brolin), care il lasa pe Edmund Burke sa vorbeasca, dar de batut, in stilul mixed martial arts, se ocupa el, aresteaza un boss mai mic (cum s-ar spune, boss-ul de nivel), urmand pas cu pas schema detaliata anterior: pentru a ajunge la el, trebuie sa-i ologeasca pe toti locotenentii lui. La final, victima ii cade boss-ul cel mare, Mickey Cohen (Sean Penn). Daca de primul boss trece fara probleme, cel de-al al doilea il umple de taieturi si vanatai, scena fiind filmata si ea in stil de joc video: ralantiurile sunt urmate de cadre filmate sau redate la viteza normala, cu corpuri care cad, obiecte care se sparg, ca in genericul lui „Zombieland” al aceluiasi Ruben Fleischer, si gloanţe care tasnesc, vazute din toate unghiurile. Arta, ce mai!

Ca „Gangster Squad” are toate datele unui film lansat direct pe DVD, si doar starurile din distributie si bugetul de 60 de milioane de dolari il fac sa nu aiba aceasta soarta, mai treaca-mearga. Frapanta e ingenuitatea lui Ruben Fleischer, care il filmeaza pe Jerry (Ryan Gosling) intrand intr-un local de noapte ca si cum steadicam-ul care il urmareste pe Ray Liotta prin maruntaiele barului Copacabana in „Goodfellas” n-ar fi existat niciodata, si care pare ca-si inchipuie ca, daca filmeaza si el un cadavru plutind intr-o piscina, face un film mai bun decat „Sunset Boulevard”. Sangele lui e rosu, filmul lui e color.