Drag & Drop: „Oblivion”

oblivion-2

Potrivit regizorului Joseph Kosinski („Tron: Legacy”), aceasta Misiune imposibila futurista constituie un omagiu adus filmelor SF din anii ’70. Nici nu stie cata dreptate are.

Jack Harper (Cruise) si Victoria (Andrea Riseborough) reprezinta intreg personalul unei statii de supraveghere situate undeva deasupra Pamantului in anul 2077. Planeta a fost pustiita cu multi ani in urma; ca in „Planeta maimutelor” (si in alte sute de productii horror-educative de serie B din anii ’50 inaintea ei), anihilarea totala a fost adusa de folosirea bombei nucleare. Scopul imediat al celor doi este sa asigure buna functionare a unor sonde, care extrag putina energie ramasa pe Pamant. Inca din primele minute, suntem pusi la curent cu un deadline extrem de important: in doua saptamani, Jack si Victoria isi vor fi incheiat misiunea. In mod inteligent, acest ceas care ticaie este destul de curand dat uitarii.

Aparent, cei doi traiesc intr-o minunata lume noua. Curand, Jack isi da seama ca nu e deloc asa. Schimbarea atitudinii lui fata de un status quo pe care Andrea nu il pune la indoiala e declansata de intrarea lui in contact cu o serie de vestigii ale lumii vechi. Daca partenera lui nu nutreste aceleasi nostalgii, aceasta se intampla deoarece singurul lucru cu care poate ea intra in contact e monitorul de la care comunica cu centrul de comanda. Aparent, nici in viitor, rolurile de gender nu se vor fi schimbat radical: femeia nu poate aspira la mai mult decat sa-si astepte barbatul cu masa pusa sau sa se roage sa fie salvata, atunci cand e la ananghie.

Descoperirea care il schimba in mod fundamental pe Jack e o carte, in ceea ce trebuie ca reprezinta un omagiu la adresa romanului „Brave New World”, a lui „Fahrenheit 451” sau, mai recent, „Equilibrium”. Lumea veche zace ingropata sub tone de sedimente, asa se face ca, din Empire State Building, se mai vede doar varful, un al doilea omagiu la adresa seriei „Planet of the Apes” (doar ca acolo nu era o cladire, ci o statuie – Statuia Libertatii). Regulile lumii noi au la baza o serie de tabuuri. Printre acestea, o zona interzisa, ca in aceeasi „Planet of the Apes”. Pentru ca filmul omagiaza si filmele-cult ale anilor ’80, adversarii lui Cruise poarta platosa monstrului din „Predator”, impodobita cu penele negre din „Mad Max Beyond Thunderdome”. Nici anii ’90 nu sunt neglijati, drept urmare, Jack descopera destul de curand ca tot ceea ce stie despre lumea in care traieste e o minciuna, ca semenii sai sunt clonati si cultivati ca intr-o crescatorie de niste masini, ca exista o Rezistenta subterana si ca scopul Masinilor e sa o anihileze, cu largul sau concurs. Dupa omagiul adus „The Matrix”, urmeaza omagiul inchinat „Odiseei spatiale 2001” si lui „1984”: fiecare miscare a sa e atent supravegheata de o fantomatica eminenta cenusie informatica, asa ca Jack trebuie sa-si tina dubluganditul pentru el. Singurele momente cand se poate manifesta dupa voia inimii sunt cele petrecute la o ferma aflata in perfecta stare, varianta niciodata explicata a hiperspatiului din „Star Trek”.

Pentru a arata efectele cele mai devastatoare ale apocalipsei nucleare, Kosinski ne arata New York-ul distrus si Pentagonul bombardat. Pentru Jack, o importanta victima colaterala e si Superbowl-ul. Distrugerea oraselor americane, dar mai ales a sacrosanctului fotbalul american ar trebui sa ne dea intreaga dimensiune a dezastrului. Jack insusi e un cowboy modern, care poarta in loc de palarie sapca celor de la Yankees si care reuseste performanta de a repara o drona cu o guma de mestecat. De indata ce acest cowboy intelege care ii e dusmanul, nimic nu mai poate sta in calea lui, nici macar moartea.

Finalul acestui western postapocaliptic e fuserit si incongruent cu restul filmului (invincibil pana atunci, sistemul se lasa dus cu zaharelul intr-un mod care ar putea fi considerat extrem de neverosimil), dar asta nu are cum sa influenteze prea mult parerea de ansamblu pe care o lasa „Planeta uitata”. Dincolo de dificultatea de a gasi linia de demarcatie intre omagiu si plagiat, „Oblivion” e o experienta senzoriala la care imaginea lui Claudio Miranda („Tron: Legacy”, „Life of Pi”) contribuie cel putin la fel de mult ca muzica formatiei electro M83 in construirea unei space opera in adevaratul sens al cuvantului. Filmul lui Kosinski e un colaj in care nu intotdeauna partile componente se leaga, dar al carui succes depinde de cat de atent il ascultam. Totodata, „Oblivion” marcheaza o premiera in filmografia lui Tom Cruise. Desi actorul american a salvat de numeroase ori lumea, e totusi pentru prima data cand personajul sau isi da viata de dragul unei femei reusind sa ramana cu ea in acelasi timp.

Advertisements


Pasunisme: „Beasts of the Southern Wild” de Benh Zeitlin

04

Din lunga expozitiune care precede genericul, aflam care sunt personajele principale (micuta Hushpuppy si tatal ei, Wink), intram in contact cu comunitatea din care acestia fac parte (Bathtub, o asezare imaginara in mlastinile din Louisiana) si, cel mai important, suntem lasati sa intelegem care e inamicul comun al lui Hushpuppy, al lui Wink si al tuturor sufletelor din Bathtub. Acel inamic e omul din oras. „Tata spune ca, dincolo de dig, oamenii se tem de apa mai ceva ca niste copii mici. Ei au construit zidurile care ne separa. (…) Ei n-au nimic din ceea ce avem noi. Asteapta un an intreg sa-si ia o vacanta. Au peste in ambalaje de plastic. Isi tin copiii inchisi in carucioare.”

Inutil de precizat, in Bathtub nu e deloc asa. La replica despre carucioare, vedem copiii lasati sa zburde liber pe imas, in timp ce, in cadrul urmator, Wink descarca o captura impresionanta de peste proaspat, cu zero la suta concentratie de plastic. In mod curios, atunci cand sunt dusi intr-un adapost destinat victimelor uraganului Katrina, locuitorii din Bathtub se comporta ca si cum li s-ar fi facut cel mai mare rau. Ca niste prizonieri intr-o inchisoare, singurul lor gand e sa evadeze (ceea ce, in cele din urma, si fac). O data ajunsa in adapost, Hushpuppy primeste haine noi si curate, iar parul ei valvoi e spalat, periat si prins in codite. Vazand-o asa cum se presupune ca ar trebui sa fie imbracata orice alta fetita de varsta ei, ne pare ca a fost supusa celei mai groaznice cazne (aceeasi impresie am avea-o in cazul contrar – o fetita dintr-o familie de conditie medie rapita de o familie de rednecks si imbracata cu niste carpe murdare ne-ar revolta la fel de mult). Asta inseamna ca filmul isi face treaba remarcabil de bine. Intrebarea e cum.

Principala atractie a lui „Beasts” este Quevenzhané Wallis, interpreta rolului principal. Cizmele de cauciuc cu multe numere mai mari sunt pentru Hushpuppy ceea ce melonul si bastonul erau pentru Charlot, insa ce uimeste intr-adevar la protagonista e imaginatia ei. Cand isi loveste tatal si din intamplare tot atunci se aud si primele tunete, micuta isi inchipuie ca ea, si nu altceva, a provocat uraganul Katrina.

Nu e, insa, intotdeauna o imaginatie de copil. Cand agata un tricou al mamei ei pe un scaun, iar tricoul capata viata si ii spune lui Hushpuppy exact ce ar vrea ea sa auda, aceasta nu se intampla pentru ca e absolut normal ca un orfan sa aiba genul asta de fantezii, ci pentru ca Zeitlin a simtit nevoia sa apese pedala de melodrama. Puternic impresionata de povestea ultimei glaciatiuni, Hushpuppy ajunge sa se creada haituita de un bour, care vrea s-o inghita de vie. E singura, lipsita de ajutor, nevoita sa se confrunte cu situatii pe care nu le intelege si nu le poate controla. Ca orice alt copil, isi inchipuie vrute si nevrute, dar o justificare mai probabila ar fi ca nevoia de un laitmotiv care sa dea bine pe sticla face ca bourul sa devina cea mai prezenta vietate nedomesticita din bayou, devansand crocodilii si insectele hemofage.

Catre final, Hushpuppy inoata in larg, e primita pe o luntre si dusa la un bordel plutitor care se numeste Campiile elizee. Acolo primeste lectii de viata de la o angajata a stabilimentului, care eviscereaza un crocodil (adica exact ceea ce face mama ei in povestile spuse de Wink). Putem trata episodul ca pe o noua fantezie, dar mai aproape de adevar ar fi sa vedem in el aspiratia lui Zeitlin de a presara in filmul sau si niscaiva realism magic. In sfarsit, din cand in cand, Hushpuppy impartaseste cu noi din intelepciunea ei de viata: „Oriunde, permanent, toate inimile bat, vorbindu-si una alteia in moduri pe care nu le inteleg.” „Trebuie ca toate sa se potriveasca perfect pentru ca universul sa fie in echilibru. Daca poti repara piesa defecta, lucrurile se intorc la normal.” „Sunt o bucatica mica dintr-un univers mare, mare de tot” s.a.m.d.

Filmul lui Benh Zeitlin nu a strans 19,7 milioane de dolari in incasari din biletele taiate in mlastinile din jurul orasului New Orleans. S-au dus sa-l vada domnii de la oras. Au primit o invitatie la autoflagelare, un indemn la nostalgie catre un illo tempore vag definit si o cura completa cu pastile de ezoterism new wave. Pe scurt, elemente extrem de des intalnite in filmele laureate la Sundance, festival care a participat la finantarea filmului si care l-a recompensat apoi cum se cuvine. Acestora li se adauga ingredientul sine qua non, povestea de succes a unei comunitati alternative, alta decat familia moderna in care parintii sunt divortati sau au acelasi sex, vazute aici in rol de bolovan mic care rastoarna un car mare. Carul mare e establishment-ul, iar mecanismul e atat de eficient, incat acesta se bucura de propria lui infrangere: doar nu degeaba ii zice happy end.

 



Dilema restantierului: „Spring Breakers” / „Vacanta de primavara”

spring breakers

Pentru profesorii mei de limba romana din scoala generala si liceu, critica literara era o intreprindere la care oricine se putea inhama, atata timp cat se inarma cu arsenalul potrivit. „Stii sa deosebesti rima incrucisata de rima imperecheata? Felicitari, de azi inainte esti te poti considera egalul lui G. Calinescu!” Cam asa se punea problema, iar una din multele obsesii ale formatorilor de noi si noi generatii de exegeti era atotputernicul laitmotiv. Gasirea laitmotivului era echivalentul nouazecist al jocului de sudoku, cu diferenta ca acesta din urma nu-ti aduce un zece la romana acum, si nici n-o s-o faca vreodata. Ei bine, nu cred ca exista cinci minute legate in cel mai recent film al cineastului american Harmony Korine in care vreunul din personaje sa nu traga in joaca, inspre ceilalti sau in aer, cu pistolul imaginar format din degetul mare si degetul aratator, sau fara ca sunetul unei impuscaturi sa nu puncteze sonor un racord. Inutil de precizat, peripetiile celor patru fete care erau trei, Candy si Brit, se incheie cu un carnagiu.

Al doilea lucru de care trebuia sa tii cont si cand stranutai, daca voiai sa treci clasa, era simbolistica numelor. Indiferent cat de oarecare pareau, nu se putea sa nu insemne ele ceva, iar daca stiai ce, treaba era pe jumarate gata. „Vacanta de primavara” faciliteaza, din aceasta perspectiva, travaliul analistului lenes. Din cele patru fete cucuiete care dau o fuga la ocean sa sarbatoreasca vacanta de primavara, pe cea mai hamletiana dintre ele o cheama Faith. Ca un facut, impricinata crede in Dumnezeu; tot e bine, putea fi si mai rau – putea s-o cheme Delasare, Plictis sau Indolenta. Desi oaia alba rataceste si ea, participand alaturi de suratele ei la toate escapadele imaginabile, o face ducand dorul cantarilor de odinioara din sanul congregatiei, cand purtarea ei era inca pe placul Domnului. Culmea, ceea ce o determina sa se intoarca acasa e confruntarea cu justitia umana: acolo unde pardalnicele sex, alcool si droguri dau gres, spectrul cazierului judiciar se dovedeste a fi un sfetnic mai convingator. Cotty, Brit si Candy (simbolistica loveste din nou!) raman, insa, pe baricade, desavarsind, la indicatiile lui Alien (James Franco), inexorabila lor cadere catre eterna pierzanie. „Spring Breakers” e descrierea cu un lux de amanunte a acestei destrabalari prelungite, o descriere pe cat de elocventa, pe atat de plina de invataminte, astfel incat ar trebui sa fie pe placul tuturor: si al elevilor din ultima banca, si al profesorilor zelosi.

Filmul nu a avut prea mare succes la Venetia, dar asta nu e vina nimanui – imprudenta a fost a celor care au decis sa-l inscrie in competitia Bienalei. La MTV Movie Awards ar fi mers la sigur: montajul alert, care alterneaza cadre scurte redate la viteza normala cu cadre scurte in ralanti, si faptul ca filmul pare o versiune extinsa a emisiunii „The Grind” il recomanda din plin. In programul MTV in cauza, nu se intampla mare lucru in afara de faptul ca baieti si fete imbracati sumar dansau in jurul unei piscine. In „Spring Breakers”, se mai intampla cate ceva (o spargere, o descindere a politiei si o rafuiala intre gasti rivale), dar principalul e ca baieti si fete imbracati sumar danseaza in jurul unei piscine. Petrecerea presupune foarte mult alcool (care se bea, dar se si toarna demonstrativ peste trupurile goale sau aproape goale care danseaza), droguri (care se fumeaza la bong sau se prizeaza de pe trupurile goale sau aproape goale care danseaza), sex (inutil de precizat cine sunt participantii) si arme (manuite de trupurile care tocmai au dansat sau se pregatesc sa danseze). Camera le urmareste pe toate cu o atentie neobisnuit de alerta, de aici marele paradox al lui „Vacanta de primavara”: vrea sa fie luat ca o pilda, ca amara meditatie despre desertaciunea vietii moderne sau ca eseu despre poezia violentei, dar foloseste mijloacele videoclipului hip hop. „Bikinis and big booties, that’s what life is about”, e de parere Alien, dar acelasi lucru se poate spune si despre filmul lui Korine.