The Hangover III – Marea mistocareala

the-hangover-part-iii

Frati si surori, sa tinem un moment de reculegere in memoria seriei Marea mahmureala, care ne paraseste odata cu aceasta parte a treia. Iar acum, primiti, voi, cititorilor, piosul meu omagiu.

Daca filmul lui Todd Philips ar fi avut drept scop sa demonstreze ca se poate face comedie fara nici macar o singura gluma, atunci avem de-a face cu o reusita exemplara. O data in plus, nici in acest sfarsit de trilogie nu se prea rade*, ci mai degraba se face misto. Se face misto de toata lumea, ca in precedentele Mahmureli, ca in recentul Gambit al lui Michael Hoffman, ca intr-o gramada de comedii lenese care exploateaza un mecanism subtil ca ragetul tigrului lui Mike Tyson: o stima de sine crescuta dureaza mai mult si e mai gratificanta decat un banal hohot de ras. Avem, deci, de-a face cu un alt fel de feelgood movie, unul in care toata lumea se simte bine pentru ca altii o duc prost.

Negrul filmului, un fost vanzator de droguri (doar e negru, nu?), cade victima unei executii in stil Sunset Boulevard cand se astepta mai putin. Ha. Asiaticul filmului e intruchiparea ridicolului: e plecat cu sorcova, vorbeste despre sine la persoana a treia si face tot felul de cascadorii mortale (ca doar de aia e asiatic). Ha ha. Batranii filmului nici nu merita bagati in seama de copiii lor, ce daca sunt in caruciorul cu rotile? La naiba cu ei! Ha ha ha! Animalele filmului o patesc cel mai rau: nici unul nu supravietuieste pana la genericul de final! Si girafa, si cocosii, si cainii o mierlesc, v-ati prins? Ha ha ha ha! Si tot asa.

Titlul de glorie al filmului e incorectitudinea politica. Aceasta face apel la ceea ce s-ar putea numi logica bully-ului, placerea pe care o da pozitia de superioritate detinuta prin raport cu celalalt, la batjocorirea caruia contribuim prin ras. Pentru ca aceasta sa functioneze, in mod ideal, in interiorul grupului din care face parte, spectatorul trebuie sa fie el insusi majoritar. O intruchipare idealizata a acestei majoritati o avem in film in personajul Phil (Bradley Cooper). De el nu se face niciodata misto, farmecul lui deriva mai degraba din lipsa de farmec a celorlalti**, e inalt, pare sa aiba greutatea ideala si, cel mai important, e alb.

In aceasta opera care consta in a flata platitorul de bilet, mistocareala merge mana in mana cu o a doua metoda, imprumutata din arsenalul filmelor de actiune. Din punct de vedere fizic, Phil, Stu, Alan si Doug nu ies cu nimic din comun, si totusi, in fiecare episod, ajung sa fie eroii celor mai improbabile cascadorii. Unul din atuurile lui The Hangover III sunt cascadele corect filmate ale lui Alan (Zack Galifianakis) pe acoperisul unui cazino din Las Vegas si zborul cu parasuta al lui Chow (Ken Jeong) de pe acelasi acoperis.

Reveria machista e completata, in primele doua episoade, de consumul in cantitati industriale de alcool, droguri si sex, adica exact ceea ce se presupune ca si-ar dori un barbat intre doua varste, casatorit si cu un loc de munca stabil. In partea a treia, alcoolul si drogurile sunt mai mult pomenite decat consumate, iar sexul lipseste cu totul. Si mai interesant, la fel ca in cazul trilogiei American Pie, peripetiile lubrice ale celor patru se incheie cu o nunta. Pana si Alan se asaza la casa lui, ceea ce ar trebui sa-i linisteasca pe barbatii purtatori de verigheta din sala. Li se intampla tuturor, mai devreme sau mai tarziu; macar Alan si-a trait viata iar tu, spectatorule, te-ai uitat cu jind la el.

*Prin „nu prea se rade”, inteleg „eu nu prea am ras” (iar prin „nu prea”, inteleg „deloc”). La scena in care Alan si Cassie (Melissa McCarthy) postesc lasciv o bomboana pe bat, ceilalti spectatori radeau de se prapadeau. In ceea ce ma priveste, raman la parerea mea: The Hangover III e amuzant ca un picior amputat.

** In 2011, revista People l-a desemnat pe Bradley Cooper ca fiind cel mai sexy barbat in viata. Nu pot decat sa presupun ca ceilalti candidati au fost tot Zack Galifianakis, Ed Helms si Justin Bartha.

https://www.youtube.com/watch?v=KLAkxSjs8ZY



Star Trek In Darkness: Yes, We Khan!

star trek into darkness

Filmat in IMAX si prelucrat apoi in format 3D, „Star Trek in intuneric” este in acelasi timp un sequel (al lui „Star Trek” din 2009), un al doilea prequel (la „Star Trek: The Original Series”), un SF si un film de actiune, ceea ce face ca toata lumea (cei carora le-a placut precedentul film Star Trek, admiratorii seriei TV, fanii SF, dar si cei care vor sa vada un film, nu conteaza care, la mall) sa fie destul de greu de multumit. Abrams reuseste sa impace si capra, si varza apeland la ceea ce in snooker se numeste safety shot: filmul sau arata respectul cuvenit unui trecut imposibil de ignorat (serialul lui Gene Roddenberry), proiectand in acelasi timp in viitor unele din principalele caracteristici si spaime ale prezentului.

„In Darkness” nu are product placement (in intervalul care s-a scurs de la precedentul Star Trek, capitanul Kirk s-a lasat de Budweiser si a decis sa renunte la serviciile companiei Nokia), iar momentele de slapstick lipsesc. Altfel, atat Star Trek 11, cat si Star Trek 12 sunt situate in timp inaintea inceputului seriei originale si au drept scop competarea spatiilor goale din biografiile personajelor-cheie. E un proces de consolidare a unei mitologii (dar si de exploatare a unei posibilitati de business, prin aceea ca furnizeaza un mod acceptabil de a continua o franciza) care se inscrie intr-o tendinta deja consacrata (noile episoade „Star Wars”, „Batman Begins”, „Casino Royale”).

Aflam, asadar, cum s-au format capitanul Kirk si Spock, dar mai ales cum s-a legat prietenia dintre cei doi. In ambele filme, un act de rebeliune din partea capitanului Kirk duce la caderea acestuia in dizgratie. Aceasta se produce cu concursul lui Spock, ale carui origini vulcaniene il obliga sa spuna intotdeauna adevarul si sa-si denunte colegul. La final, Spock isi depaseste limitele, comitand el insusi o transgresiune similara cu de care s-a facut vinovat Kirk, ceea ce duce la un deznodamant in care lumea e salvata, iar prestigiul lui Kirk e restabilit. Poate cel mai semnificativ aspect in ceea ce priveste similitudinile dintre cele doua filme ramane, insa, urmatorul: eroul negativ e, in ambele cazuri, un terorist.

Romulan venit din viitor („Star Trek”) sau supraom al trecutului („Star Trek In Darkness”), acesta este diferit atat ideologic, cat si fizic fata de o majoritate a anilor 2200 surprinzator de asemanatoare cu cea din ziua de azi. In ambele cazuri, villain-ul detesta insasi esenta acestei civilizatii predominante ale viitorului, pe care isi propune sa o distruga, planeta cu planeta si oras cu oras. Khan, un personaj clasic a carui scoatere de la naftalina va face probabil deliciul trekkies-ilor, organizeaza si pune in aplicare, folosindu-se de un aliat-kamikaze, un atentat in inima Londrei, ataca si distruge partial sediul central al puterii militare a confederatiei, pentru ca, spre final, nava spatiala pe care acesta o piloteaza sa puna la pamant mai multi zgarie-nori intr-o metropola americana (San Francisco). Daca, in anii care urmeaza, lumea va incepe, dintr-un motiv sau altul, sa se teama de hipsteri, urmatorii eroi negativi vor fi probabil nevoiti sa poarte ochelari de vedere fara dioptrie si esarfa tot anul si sa asculte dubstep si in somn.

In sfarsit, ceea ce „Batman & Robin” face prin raport cu serialul TV Batman, „In Darkness” reuseste pentru seria veche Star Trek, si anume sa pastreze una din principalele caracteristici ale originalului: camp-ul. Problema unei relatii homoerotice intre capitanul Kirk si Spock a fost intens dezbatuta, de fani, dar si in mediul academic. In ceea ce ma priveste, in scena in care Kirk se sacrifica de dragul navei sale, Spock il priveste cu ochii in lacrimi si mainile lor incearca sa se atinga, dar sunt despartite de un geam, daca unul din ei ar fi spus „Te iubesc”, iar celalalt ar fi raspuns „Si eu”, nu cred ca as fi cazut de pe scaun de stupefactie.

Doi barbati in costume mulate infrang un bin Laden al viitorului, stimulati de prietenia ce si-o poarta, iata o premisa care n-ar trebui sa-i zica prea multe unui spectator pentru care exista si alte forme de salut, in afara de „Live long and prosper”. Meritul lui Abrams e acela de a fi demonstrat ca se poate.

https://www.youtube.com/watch?v=jJMYAJ3_0uw



Deathsploitation festivalier: „Halt Auf freier Strecke” de Andreas Dresen

oprit din drum 1

Castigator in 2011 al premiului Un certain regard la Cannes, „Oprit din drum” are din cel putin doua puncte de vedere un shock value destul de ridicat. In primul rand, filmul trateaza un subiect greu glamorizabil si pe care Dresen nu il spectacularizeaza din cale afara. Asemeni recentului „Amour”, in „Halt Auf freier Strecke”, pregatita din timp, moartea unuia dintre protagonisti e implacabila. In al doilea rand, din punct de vedere narativ, avem de-a face cu o structura neconventionala. Expozitiunea lipseste cu totul: nu stim nimic despre cum decurge o zi normala in familia Lange, care sunt problemele lui Frank, Simone, Lily si Mika sau care e dinamica relatiilor dintre ei. Conflictul este introdus abrupt, din prima scena: Frank (Milan Peschel) afla ca are o tumoare inoperabila pe creier si ca nu mai are mult de trait. Teoretic, speranta lui de viata, in termeni medicali, sau deadline-ul, in termeni dramaturgici, e de doua luni. E un fals deadline – pe parcursul filmului, nimeni nu se uita la ceas, nimeni nu numara orele (exista o singura exceptie de la regula, dar autoritatea in materie a celui care pune diagnosticul e indoielnica). Craciunul vine si trece, Frank traduce acest deadline in termeni melodramatici, atunci cand isi da seama ca nu va mai prinde urmatoarea zi de nastere a fiului sau, dar aceste momente nu indeplinesc functia unui cronometru, deoarece e clar ca termenul-limita nu poate fi evitat.

Aici intervine o a doua particularitate narativa a filmului: o data ce clarificat mecanismul (Frank afla ca va muri, iar simptomele bolii de care sufera sunt din ce in ce mai dizabilitante), el e lasat sa functioneze pana la capat. Nimic nu intervine in calea acestui traseu – niciun doctor cu abilitati iesite din comun, niciun tratament experimental, niciun sprijin providential. Moartea nu e exploatata 100% creativ, devenind spectacol („All That Jazz”), nici nu e tratata in cheie intelectualo-licentios-comica („Invaziile barbare”). Frank e umilit, fara sa fie totusi umilit pana la capat (nu trebuie sa ai o tumoare pe creier pentru a te dovedi incapabil de a asambla mobila suedeza), din cand in cand gaseste resursele de a incerca sa-si distreze copiii si, in cele din urma, dispare din peisaj, discret si fara tamtam. Acest traseu nu e lipsit de riscuri: spectatorul mediu s-ar putea plictisi repede, o data ce se prinde cum stau lucrurile (si ar trebui sa se prinda imediat). Se impune, asadar, ca acesta sa fie distrat.

Din ratiuni financiare, Frank trebuie sa se obisnuiasca nu doar cu maladia lui, ci si cu o noua casa. In paralel, protagonistul descopera aplicatiile video ale iPod-ului (greu de zis daca avem sau nu de-a face cu product placement). Frank isi tine un jurnal al ultimelor sale zile, ceea ce face parte din strategiile sale de coping si cade bine si pentru Dresen. Asa, aflam ce se petrece in mintea eroului fara ca dezvaluirile sa ne para artificiale (cumva, nu ne sfiim sa decretam o situatie in care un personaj vorbeste singur ca fiind trasa de par, dar e perfect in regula ca acelasi personaj sa vorbeasca singur in fata unei camere).

De la un punct incolo, si aceasta gaselnita isi epuizeaza resursele, cu atat mai mult cu cat teritoriul pe care protagonistul il ocupa se restrange (lumea, casa, apoi patul), moment in care Dresen, co-scenarist al filmului, introduce un nou artificiu. La fel ca in „127 Hours” al lui Danny Boyle (si in ceea ce constituie o solutie la fel de putin inspirata), vorbitul de unul singur continua, dar de data aceasta intr-un cadru nou: platoul de televiziune. Pe masura ce legaturile sale cu lumea reala se imputineaza, Frank isi personifica tumoarea, pe care o vede invitata la tot felul de emisiuni in chip de expert medical, dandu-si cu parerea despre sansele lui de supravietuire. Aceste elemente, impreuna cu doua momente in care Frank interpreteaza la chitara o melodie a lui Brian Wilson, iar membrii familiei sale se prostesc in fata camerei pentru a da bine in tot atatea videoclipuri home made, fac ca principala caracteristica a lui „Halt Auf freier Strecke” sa fie pendularea intre un realism moderat si o excentricitate vecina cu kitsch-ul.

Chiar daca filmul nu e stralucit, faptul ca e improbabil ca vreun spectator sa nu nu fi avut in familie macar o moarte cauzata de cancer il face sa para asa, ceea ce ii permite lui Dresen, care ataca subiectul sexului la varsta a treia in „Wolke 9” din 2008, sa isi continue cariera de spargator de tabuuri nici foarte mici, dar nici absolute: mijlocii.
https://www.youtube.com/watch?v=1Ip6qpaOtZk



Povesti vanatoresti: Festivalul International de Film Bucuresti

jagten

Exista cam la fel de multa surpriza in cel mai recent film al regizorului danez Thomas Vinterberg ca in confruntarea dintre un vanator cu o pusca cu luneta si un urs panda care doarme dus la un metru distanta.

Lucas (Mads Mikkelsen) e educator la o gradinita dintr-un orasel de provincie. Situatia lui se schimba radical atunci cand e acuzat ca a abuzat sexual de fetita lui Theo, cel mai bun prieten al lui. Vinterberg si co-scenaristul sau, Tobias Lindholm, au grija sa nu ne scape acest amanunt („Esti cel mai bun prieten al meu”, ii spune Theo, dupa care il saruta, demonstrativ). La fel de multa grija arata cei doi in a-l infatisa pe Lucas ca fiind un barbat activ din punct de vedere sexual, respectiv in a ni-l sugera pe adevaratul pedofil. Stiind ca Lucas nu are cum sa fie vinovat, martiriul lui ne apare cu atat mai frustrant, desi trebuie spus ca acesta exista si are un caracter atat de implacabil strict pentru a demonstra ceva despre societatea in care traim si despre fragilitatea pojghitei de civilitate care o protejeaza. Subtilitatea nu e punctul forte al lui „Jagten”, si nici n-are cum sa fie asa: nu e prima data in filmografia lui Vinterberg sau in cea a lui Lars Von Trier, co-proprietar al companiei Zentropa, care a produs filmul, cand ocupatia de cineast si cea de inchizitor al societatii contemporane se confunda, sacrificata fiind tocmai tribuna de la care se fac demonstratii si se dau sentinte, si anume filmul.

Vinterberg se inhama la acest efort de demistificare cu jubilatia unui parinte sadic care isi anunta fiul ca nu exista Mos Craciun. Exista, drept urmare, doua explicatii pentru succesul pe care il inregisteaza filmul in randul bloggerilor romani, de cinema si nu numai. Fie beneficiaza de pe urma curentului de opinie conform caruia aripa geniului falfaie fara discriminare asupra a orice nu e film american sau blockbuster, fie Vinterberg are, pentru un cetatean danez, neobisnuit de multi veri romani.

 

ROCK’N’ROLL SUICIDE: „SEARCHING FOR SUGAR MAN”

searching-for-sugar-man

Castigator anul acesta al premiului Oscar pentru cel mai bun documentar, „Searching for Sugar Man” are ceva din relevanta materialelor care pot fi vazute pe History Channel: evenimentele pe care le relateaza filmul lui Malik Bendjelloul au fost tratate in stirile de acum mai bine de 10 ani, fara ca ele sa aiba vreun efect asupra eroului lor.

In primul act, aflam despre inexplicabilul succes postum in Africa de Sud al unui cantaret american de folk. Informatia este distribuita de cativa naratori pe care ii putem considera tot atatea surse de incredere, dat fiind ca au participat ei insisi la evenimente. Pe tot parcursul acestui act, cu totii il trateaza pe Sixto Rodriguez cu deferenta cuvenita unui artist care ne-a parasit inainte de vreme. Insa, intr-o varianta, Rodriguez a pierit dupa ce si-a dat foc pe scena, in alta s-a impuscat in cap in timpul unei reprezentatii, iar aceste inadvertente sunt un prim semnal ca informatiile care ni se transmit trebuie totusi tratate cu suspiciune.

In cel de-al doilea act, jurnalistii urmaresc traseul sumelor provenite din drepturile de autor ale discurilor vandute in Africa de Sud. Destul de curand, le pierd urma, insa il gasesc pe Rodriguez, care e viu si nevatamat. Ultimul act e presarat cu talking head-uri ale lui Rodriguez insusi, contine primele informatii despre viata acestuia si urmareste turneul sud-african din 1998 al artistului. Altfel spus, dupa construirea mitului, prin relatari adesea incongruente, dar invariabil admirative la adresa cantaretului, acesta isi spune el insusi povestea si se lasa adorat. In epilogul documentarului, Rodriguez se intoarce la viata lui austera, in ceea ce constituie adevarata lui sinucidere. Refuzul succesului cimenteaza mitul artistului providential, anti-sistem, in timp ce succesul documentarului, cu aparitiile TV care i-au urmat si cu noul album pe care Rodriguez se pregateste sa-l lanseze, il submineaza.

Aceasta reconstituire a vanatorii unui om care nu se ascunde a fost considerata de catre membrii Academiei americane de film o realizare mai mare decat povestea Shin Bet spusa chiar de cei care au condus-o („The Gatekeepers”) sau decat un reportaj de razboi realizat de unul din combatanti („5 Broken Cameras”). Asa e cand faci tot ce trebuie, dar rezultatul nu e inspirational

 

SADO VERITE

compliance

Un alt exemplu din programul festivalului B-est in care verosimilitatea pare sa fie sacrificata de dragul unei demonstratii e filmul „Compliance” al regizorului american Craig Zobel. Ca in cazul „Vanatorii” lui Vinterberg, o acuzatie nedreapta venita face uitat echilibrul initial, iar personajul principal se vede nevoit sa se apere. Niciun argument nu-i indupleca pe judecatorii de serviciu (prieteni in „Jagten”, colegi de munca in „Supunere”), asa se face ca acesta isi urca Golgota pana la capat. Toleranta la umilire a eroinei creste cu fiecare nou prag depasit, intr-un spectacol destul de tern pentru spectatorul obisnuit: odata pus in miscare mecanismul prin care Becky (Dreama Walker) trebuie sa se conformeze cerintelor din ce in ce mai aberante ale presupusului politist de la celalalt capat al telefonului, nimic nu mai surprinde pana la finalul in care farsa este in sfarsit dejucata. Becky e o victima perfecta, iar traseul ei cum nu se poate mai linear. Doar ca aceasta dezvoltare aparent artificiala a structurii narative urmeaza cat se poate de fidel firul evenimentelor care au avut loc in aprilie 2004 intr-un fast food din Kentucky.

Un viol chiar se poate comanda prin telefon, dar asta nu schimba faptul ca, daca vizionarea filmului provoaca placere, acea placere nu poate fi altfel decat vinovata. „Compliance” este relevant pentru membrii asociatiilor pentru drepturile femeii, pentru studentii la sociologie, admiratori ai profesorului american Philip Zimbardo (autor al unui studiu care demonstreaza urmarile nebanuite pe care le poate avea un nevinovat joc de rol), dar si pentru cei care s-ar vedea in pielea tortionarilor, cei care gasesc in ingenuncherea progresiva a lui Becky noi si noi motive de jubilatie lubrica. Iata, asadar, adevaratul efect pervers al filmului: toata lumea e multumita.



Dubla greseala: „Dans la maison”

dans la maison

Premiat la San Sebastián si la Toronto, „Dans la maison” urmareste relatia dintre un profesor de literatura franceza, interpretat de Fabrice Luchini, si un elev promitator care isi transforma lucrarile de control intr-o nuvela autobiografica. In realitate, profesor este si regizorul François Ozon, iar reusita lectiei pe care acesta o preda depinde de cat de cat de cuminte stam noi, spectatorii, in banca noastra.

Domnul Germain (Luchini) se gaseste si el de doua ori in postura de elev, mai intai al directorului, care isi impune fara probleme propria viziune asupra directiei pe care trebuie sa o ia scoala (rezistenta protagonistului se limiteaza la refuzul de a-i aplauda un discurs), apoi al lui Claude (Ernst Umhauer). Ciocnirile sale cu directorul continua de-a lungul filmului si se soldeaza cu o infrangere indiscutabila, propria sa concediere. Aceste conflicte si deznodamantul lor urmaresc indeaproape si prefigureaza finalul relatiei sale cu Claude.

Deloc intamplator, filmul lui Ozon trateaza din nou polemic chestiunea normalitatii. In genericul filmului, elevii institutiei la care preda domnul Germain (pe care, in mod semnificativ, Ozon nu gaseste necesar sa-l cadoriseasca cu un prenume) sunt filmati pe repede inainte cum intra in scoala si ii invadeaza, ca niste furnici, bancile si culoarele. Intre ei, nu pare sa fie nicio diferenta. Germain insusi peroreaza pesimist pe marginea lipsei de personalitate a elevilor sai, si tocmai de aceea Claude in atrage atentia.

Claude, pe de alta parte, cultiva prietenia cu Rapha Artole tocmai pentru ca vrea sa stie cum traieste o familie normala (ceea ce familia Artole cu siguranta este, cu pasiunea doamnei Artole pentru design interior si obsesia lui Rapha-tatal si Rapha-fiul pentru sporturile de echipa). In sfarsit, domnul Germain trateaza in cheie morala incercarile literare ale lui Claude si afiseaza o pozitie cat se poate de conventionala fata de orice forma de arta moderna: o respinge in corpore, atitudine care revine, de-a lungul filmului (doar ca, de data aceasta, privirea ironica nu mai e cea a lui Claude, manipulatorul ripleyan, ci ii apartine lui Ozon). In stransa legatura cu opiniile sale, inca din primul sfert de ora este introdus un deadline: daca nu reuseste sa creasca rentabilitatea galeriei de arta in care lucreaza, Jeanne Germain isi va pierde slujba. Acest termen-limita nu prezinta prea mare importanta pentru domnul Germain; drept urmare, cand isi pierde postul, sotia sa renunta in acelasi timp si la partenerul ei de viata.

Una din cele doua iesiri in societate ale cuplului Germain este dedicata filmului „Match Point” al lui Woody Allen, pe care cei doi il vad la cinema. De dragul primului film londonez al lui Allen (dar poate ca si satisfactia de a vedea ordinea sociala inversata si acea normalitate invinsa joaca un rol), eroul devine un miel care asteapta cuminte ziua taierii. Cineastul francez insista sa copieze indeaproape structura lui „Match Point”, ceea ce presupune doua lucruri: ca negativul sa reuseasca in ceea ce si-a propus si ca el sa scape basma curata. De aceea, domnul Germain sufera infrangere dupa infrangere. Il vedem in genunchi, iar Claude isi savureaza victoria, pentru ca, si de aceasta data, mingea cade peste fileu (doar ca acum, mingea e teleghidata, iar traseul ei sfideaza fizica).

Nimic de zis, „Dans la maison” nu e si nici nu vrea sa fie verosimil. Trucurile sale sunt cat se poate de la vedere, o admit chiar Germain si Claude: relatia dintre cei doi este asemeni celei dintre sultan si Seherezada (in consecinta, plauzibilul conteaza prea putin prin raport cu povestile pe care Claude le spune). Atunci cand domnul Germain ii explica lui Claude ca are nevoie sa ii stabileasca protagonistului sau un obiectiv clar si ca in drumul spre acel obiectiv, eroul trebuie sa depaseasca o serie de obstacole, filmul risca sa devina la fel de statut precum nuvela la care cei doi lucreaza. Nu doar Claude, ci si Ozon are nevoie de un obstacol in calea eroilor sai. Obstacolul pe care il inventeaza Claude-naratorul pentru Claude personajul este un test de matematica pe care Rapha risca sa il pice. Domnul Germain se executa fara sa cracneasca, iar daca accepta sa isi riste postul furand subiectele testului, aceasta se intampla deoarece Ozon nu se sfieste sa ni-l arate ca pe ceea ce este: un personaj, al carui rol nu poate fi altul, in naratiunea clasica, decat sa duca povestea mai departe.

Doar ca, de la un punct incolo, obstacolele sunt cam prea multe si nu neaparat inspirate, iar Germain ajunge sa fie el insusi un personaj in povestea in cadru, aparand acolo unde te astepti mai putin (in casa familiei Artole, comentand ironic, discutand cu Claude fara ca ceilalti sa-l auda). E drept, Claude are ceva din Humbert Humbert, dar Ozon si Nabokov sunt departe de a fi ca doua picaturi de apa.