Contrafacut: „The Best Offer”

the best offer 2

Totul e ascuns, in cel mai recent film al regizorului italian Giuseppe Tornatore. Daca ar fi putut, scenaristul si regizorul italian ar fi folosit motivul disimularii si in modelul de pe sosetele protagonistului interpretat de Geoffrey Rush, sau in felul in care acesta merge sau tuseste: mai pe sleau spus, i-ar fi ascuns ceva si-n nas. Virgil Oldman (Rush) isi vopseste parul, incercand sa-si ascunda varsta. Oldman si complicele lui, Billy (Donald Sutherland), conspira pentru a maslui licitatiile de obiecte de arta pe care le organizeaza, ascunzand faptul ca sunt prieteni de cand lumea si ca lucreaza in echipa. Obiectele pe care cei doi pun mana sunt ascunse intr-o camera secreta, situata indaratul unui dulap cu manusi (manusi de care Oldman are nevoie pentru a se proteja impotriva germenilor, altfel spus, pentru a se ascunde). Intr-o banala placa de lemn innegrita se ascunde o opera de arta, pe care anii au acoperit-o. Automatul umanoid pe care Virgil vrea sa-l recompuna continea initial un compartiment ascuns, in care intra un pitic, de aici vocea aparatului (da, exista si un pitic in acest film italian!). Claire Ibbetson se ascunde intr-o camera din care nu vrea sa iasa nici in ruptul capului. Camera in care se ascunde Claire Ibbetson e separata de un perete pe care e pictat un trompe l’œil. Virgil se ascunde dupa o sculptura pentru a o putea vedea pe Claire Ibbetson, care, de altfel, nici macar nu e Claire Ibbetson.

Dupa prima licitatie trucata a filmului, Billy se lanseaza intr-un expozeu. „Mai tii tu minte, Virgil draga, cum am facut noi si-am dres acum nu stiu cati ani?” Sigur ca tine minte, dar asta nu inseamna ca-i sare mustarul si ca isi pune prietenul la punct, asa cum ne-am fi asteptat („Imi amintesc, ca doar nu-s bolnav de Alzheimer. Mi-as dori sa pot spune acelasi lucru despre tine”, cam asa ar fi sunat replica lui). Inutil de zis, pricepusem furtisagul si rezistenta lui in timp fara sa mi le arate cineva cu degetul. Acelasi lucru se poate spune si despre plot twist-ul final.

Aparent, motorul actiunii este Virgil. Acesta este pus in fata unui dublu mister (misterul casei, dar mai ales al lui Claire, fantomatica ei ocupanta), la a carui rezolvare se inhama plin de elan. Toate merg struna, si acesta este si motivul pentru care devine evident ca intregul mister e de fapt o abila punere in scena, una care oglindeste mica inselatorie a lui Virgil si Billy, cea care deschide filmul. Modul in care fiecare descoperire e un castig si duce la un nou pas facut catre victoria finala bate la ochi. Nu e greu sa banuiesti ca, de fapt, Virgil nu descopera nimic, ca e lasat sa le descopere pe toate si ca aceste mici castiguri care se tot acumuleaza nu sunt deloc in interesul lui.

Virgil isi abandoneaza teritoriul, putin cate putin, si o face bucuros: mai intai inceteaza sa-si vopseasca parul, apoi renunta si la manusi; curteaza o femeie cu care se comporta cat se poate de necaracteristic lui, apoi o lasa pe acea femeie sa ii intre in casa. E evident cat se poate de timpuriu ca falsa Claire Ibbetson va reusi, mai devreme sau mai tarziu, sa intre si in incaperea secreta plina cu tablouri de valoare si sa o goleasca, asa ca asteptarile noastre sunt ca 1. acest lucru sa se intample intr-un mod cat se poate de umilitor pentru Oldman si 2. raspunsul acestuia sa fie pe masura. In primul caz, asteptarile noastre sunt confirmate, apoi eroul se resemneaza, si urmeaza genericul final. Asadar, avem doua motive de a ne simti inselati: un plot twist care nu ia prin surprindere pe nimeni si un final care vine prea repede. Singura scuza a lui Tornatore ar putea fi un sequel („The Wrath of Virgil Oldman”, iata un posibil titlu); din cate imi dau eu seama, nu e cazul.

In sfarsit, doar pentru ca procesul de canire a parului este acompaniat de muzica clasica, iar picturile maestrilor sunt pe fiecare perete, nu inseamna ca filmul insusi e o opera de arta numai buna de expus in muzee. Sunt sigur ca „The Best Offer” trece drept un film de calitate in ochii foarte multora, tocmai pentru ca in el joaca doi actori respectabili (Rush si Sutherland), actiunea se petrece in ceea ce banuiesc a fi Italia, si lumea in care suntem introdusi este cea a artei si a restaurarii. Daca in rolul principal ar fi jucat un actor mai tanar de la Hollywood, sa zicem Bradley Cooper, daca Virgil n-ar mai fi fost expert in arta, ci in spart seifuri, daca si-ar fi dus zilele in Bronx si daca hip hop-ul ar fi inlocuit viorile, aceleasi persoane ar fi considerat ca e nedemn sa fie vazute intrand in cinematograf la un asa film. N-ar avea motive: indiferent de unde provine, vara, cea mai buna oferta nu e neaparat una grozava.

https://www.youtube.com/watch?v=l7pO9ztZWv4

Advertisements


In Oceanul Pacific, inota un blockbuster mic

34

A-i reprosa lui „Pacific Rim” abuzul de clisee, intriga previzibila sau lipsa de profunzime e totuna cu a pretinde un doctorat in chimie unui fotomodel aspirant. Nu ca nu s-ar mai fi facut (un reputat critic american vorbea despre „I Spit on Your Grave”, cel din 1978, ca fiind intru totul lipsit de calitati artistice, de parca asta era chestiunea), dar in general, nu trebuie sa ceri de unde nu e (si in cazul de fata, fara sa fie nevoie sa fie, ceva e). Sigur ca filmul lui del Toro e un colaj, intrebarea care se pune e daca acest colaj functioneaza sau nu. Sigur ca majoritatea actorilor tipa, sau mai bine zis gajaie, cand vorbesc, ca si cum tocmai s-ar fi vindecat de guturai, si sigur ca nu trebuie sa stii cine-s Lang si Murnau ca sa-ti dai seama ca, mai devreme sau mai tarziu, Raleigh (Charlie Hunnam), pilot retras din activitate, o sa cunoasca din nou gloria si ca un love story adiacent se va infiripa (doar ca pretendenta apare periculos de tarziu, pana atunci eroul fiind inconjurat aproape exclusiv de persoane de acelasi sex). De asemenea, nu e necesar un IQ peste 100 sa te prinzi ca civilizatia umana nu va fi stearsa de pe fata Pamantului, iar daca toate acestea impreuna nu deranjeaza, e pentru ca „Pacific Rim” e un blockbuster care isi face treaba si mai mult decat atat: e mai multe blockbustere in acelasi timp.

E film de aventuri old school (atunci cand doctorul Newton Geiszler, interpretat de Charlie Day, trebuie sa dea de seful unei retele de traficanti cu organe), e mecha, adica film cu transformeri, si e kaiju, adica film cu monstri care terorizeaza mari orase. In acelasi timp, are si ceva din clasicul film cu bataie vandammian (minute bune, Raleigh infrange tot soiul de adversari, in lupta dreapta, intr-un ring), in timp ce finalul e tipic pentru Bond-urile din anii ’60 (eroul si prietena lui, impreuna pe o capsula high tech convertita in luntre, dupa ce tocmai au salvat lumea). Pe scurt, de toate pentru toti.

Deosebit de interesante sunt stereotipurile pe care „Cercul de foc”, un film in care toate natiile se unesc ca in cele mai infocate imnuri hippie, le exploateaza. Opozitia cea mai evidenta este cea dintre britanici si americani. Comandantul Stacker Pentecost (Idris Elba) e britanic, la fel si doctorul Hermann Gottlieb (Burn Gorman). Amandoi sunt caracterizati de acelasi fixism: regulile sunt reguli, in cazarma si in laborator deopotriva. Aceasta strictete de care cei doi dau dovada e prezentata ca fiind un handicap si ii face sa fie mai degraba nesuferiti. Desi rigurozitatea se presupune a fi o calitate mai degraba decat un defect, ea devine o vulnerabilitate atunci cand nu ia seama de realitatile din teren, in cazul de fata, de exceptiile de la regula. Altfel spus, de genialitatea americanilor. Teoretic, atat Pentecost, cat si Gottlieb au dreptate, si ascultarea pe care o cer din partea celorlalti pare a se justifica (daca subalternii n-ar mai asculta de comandant, si-ar pune in pericol propria lor viata, dar si pe cea a tuturor celorlalti. O miza destul de mare, s-ar spune). Insa nu doar obedienta e o valoare cardinala in lumea „Cercului de foc”, ci si initiativa personala, atunci cand vine din partea cui trebuie. Doctorul Geiszler si protagonistul fac cum ii taie capul pentru ca ei sunt altfel. Altfel decat masa amorfa care asculta discursul churchillian al lui Pentecost si aclama, cu pumnul ridicat in aer. Americani fiind, ei au dreptul sa manifeste initiativa, si cine li se pune in cale se vede nevoit sa cedeze sau sfarseste rau.

Negativul biped al filmului este pilotul Chuck Hansen (Robert Kazinsky), care trebuia sa fie altceva decat american sau britanic si s-a hotarat sa fie australian (cum de nu e francez, mare minune). Acesta cuteaza sa fie mai rebel decat protagonistul, care e deja destul de rebel, si il infrunta cu fiecare ocazie. In prima faza e pus la locul lui, apoi e impresionat de talentul si de marinimia eroului, asa ca pactizeaza cu acesta, iar spre final, atat el, cat si Pentecost, isi dau viata pe altarul mai binelui general, astfel platind simbolic pentru cutezanta de a-l fi deranjat pe Raleigh.

In acest peisaj beligerant, fac o nota aparte rusii filmului (care conduc un transformer de pe vremea lui Pazvante, dar care e atat de trainic incat inca functioneaza), dimpreuna cu asiaticii, care la randul lor nu deranjeaza pe nimeni (mai mult, lui Mako/Rinko Kikuchi, de doua ori neajutorata, ca femeie si ca persoana fara pasaport american, ii e rezervata onoarea de se lasa salvata la momentul oportul de catre partenerul ei de pe partea corecta a Pacificului). Actiunea se petrece in cea mai mare parte la Hong Kong, ceea ce nu e altceva decat un omagiu adus genului kaiju, laolalta cu unele tehnici de filmare, pe care spectatorii mai tineri le vor recunoaste din serialul TV „Power Rangers”, daca nu din primele filme japoneze cu Godzilla. Si prin acest tip de imprumuturi, filmul lui Guillermo del Toro e un spectacol, dar un spectacol pe care tehnica moderna, cu tot ce presupune ea in materie de difuzare, il face si mai impunator: cand, printr-un 3D extrem de performant, tot felul de extremitati extraterestre ti se vara in ochi si sunetul asurzitor iti reconfigureaza functiile organelor interne, ce cusur sa mai gasesti? Astepti sa si-o ia monstrii pe coaja si, in asteptarea urmatoarei megaproductii postapocaliptice, o asteptare, deloc intamplator in ultimii ani, nu foarte lunga, iti scuipi in san si zici mersi c-ai scapat.



How It’s Made: „Kapringen” de Tobias Lindholm

kapringen 2

Bucatar pe un vapor, Mikkel Hartmann (Pilou Asbæk) isi suna sotia, pe Maria, vrand sa negocieze cu ea ceea ce deja e batut in cuie: data intoarcerii lui acasa. „Nu e deloc in regula. Stabilisem un lucru”, ii raspunde ea. Pentru a iesi castigator din negocierea in cauza (a carei miza e mai degraba starea de spirit a partenerei la reintalnire), acesta o flateaza: „te iubesc, pentru ca esti asa si pe dincolo”. Nu prea poate vorbi dupa pofta inimii, deoarece capitanul navei isi face drum prin camera comunicatiilor. Nu aflam cum decurge negocierea. Teritoriul lui Mikkel e vaporul, si urmeaza sa-l paraseasca la o data precisa – la sfarsitul contractului.

Director intr-o corporatie, Peter Ludvigsen (Søren Malling) vorbeste la telefon cu un subaltern (Lars Vestergaard, interpretat de Dar Salim), intra intr-o sedinta la care are de raportat apropiata indeplinire a unui obiectiv, apoi indeplineste obiectivul. Obiectivul e obtinerea unui contract avantajos cu un partener extern. Camera tinuta in mana il urmareste pe Peter prin culoarele firmei sale la fel cum, cateva minute mai devreme, l-a urmarit pe Mikkel prin maruntaiele vaporului. Eroul acestui al doilea segment e eficient, nu zambeste niciodata, iar costumul lui e calcat la dunga; intr-un cuvant, e de-a dreptul antipatic. Teritoriul lui Ludvigsen e biroul, si urmeaza sa-l paraseasca la o ora precisa – la sfarsitul programului.

Nici Mikkel nu isi incheie contractul la data stabilita, nici Ludvigsen nu pleaca de la munca atunci cand s-ar fi asteptat, deoarece nava Rozen e atacata de pirati. Corporatia din care Ludvigsen face parte detine vasul in cauza, un capital neglijabil, si e responsabila de toti angajatii, un bun a carui valoare, in planul imaginii, e inestimabila. Menirea lui Peter e sa minimizeze pierderile, negociind cu piratii o suma cat mai mica. De aceasta sarcina Peter se achita ca de oricare alta, pana atunci cand e lasat sa creada ca, din cauza lui, Mikkel este ucis. E un moment-cheie pregatit din timp (expertul in situatii de criza care supravegheaza negocierile prezice ca se va ajunge la asta inca din timpul primei discutii cu angajatorul); de indata ce se lamureste ca nu e deloc asa, Peter isi reintra in rol si isi indeplineste obiectivul cu succes.

Modul in care Ludvigsen negociaza, unul apreciat, pana la un punct, de superiorii sai, pare desprins din paginile unui manual care, daca ar exista, s-ar numi „Negociating for Dummies”. „N-am intentionat niciodata sa platim 19 milioane de dolari”, ii informeaza el pe partenerii asiatici. „Cu tot respectul, cred ca suma de care vorbim e 10 milioane”. Acestia izbucnesc in ras. „Bine, poate aveti dreptate”, revine el imediat, „dar sincer, 19 e prea mult”. La fel si mai tarziu, cand negociaza eliberarea prizonierilor. Sigur ca, dupa tehnica piciorului in prag, nu se recomanda ca in secunda urmatoare sa faci sluj, pentru ca la final sa obtii exact ce ti-ai propus, dar aceste inadvertente se explica prin aceea ca important nu e ce-si doreste Ludvigsen, ci care e targetul lui Linholm. Scenarist la recentul „Jagten” (Thomas Vinterberg), regizorul danez are si aici de demonstrat ceva, si asta si face, metodic, ca un elev scos la tabla. Intrebarile la care se simte chemat sa raspunda sunt doua la numar: „Cum sunt oamenii?”, respectiv „Cum sunt corporatiile?”

La prima intrebare, paralelismul dintre Mikkel si Peter serveste drept demonstratie. Se merge pana intr-acolo incat Peter nu e filmat niciodata in afara sediului firmei: iata, desi unul dintre ei e aparent liber, amandoi sunt prizonieri, doar ca Peter e prizonierul propriului sau birou si al propriilor sale ambitii. Ceea ce ne duce la cea de-a doua intrebare, implicit, la cel de-al doilea raspuns.

„Capitalismul dezumanizeaza. Te face sa joci un rol in fiecare moment al existentei tale. Sa negociezi orice. Sa-ti dai sotia afara din birou dupa ce tocmai ti-a zis «Te iubesc». Sa pui in pericol chiar si viata unui om pentru cativa banuti. Cat de groaznice sunt corporatiile, oh!”

Daca e ceva interesant in filmul lui Lindholm, acel ceva e relatia dintre pirati si ostatici, insa interesul pe care il suscita aceasta relatie nu e de o natura diferita de cel la care face apel orice documentar Discovery care trateaza o realitate straina noua, de la pescuitul de moluste la fabricatul de suruburi. Acum stim, sau credem ca stim, cum se ataca o nava comerciala, ceea ce face ca singurul lucru deturnat sa fi fost timpul nostru: din sufragerie pana sala de cinema, pentru un tip de propaganda pe care l-am fi putut primi din acelasi fotoliu, doar ca pe alt canal.