Nuditatea frontala a imparatului: „Trance” de Danny Boyle

305-TRANCE-PS.tif

Despre cel mai recent film al sau, regizorul Danny Boyle a declarat ca marcheaza un moment de cotitura in cariera lui, dat fiind ca e prima data cand un personaj feminin ocupa prim planul. Va dati seama ce moment important e asta? Nu. Nu va dati seama, pentru ca nu ati vazut filmul. Daca l-ati fi vazut, ati fi stiut ca, intr-adevar, asa este: sexul personajului feminin chiar ocupa prim planul.

Ca film de actiune, cel putin pe hartie, „Trance” isi face treaba, introducandu-ne intr-o lume (mai precis, in trei lumi) despre care stim ca exista, dar cu care cei mai multi dintre noi nu avem nici in clin, nici in maneca, de aici si fascinatia pe care acestea ar trebui s-o exercite. Lumea lui Simon (James McAvoy), cea a licitatiilor de arta, se intersecteaza cu cea a lui Franck (Vincent Cassel), care provine din mediul interlop. Cu sprijinul lui Simon, Franck intentioneaza sa puna mana pe un tablou de Rembrandt. Un heist movie clasic, drept urmare. Doar ca acesti spargatori din filmul lui Boyle se comporta exact ca personajele unui serial de televiziune destinat intregii familii, ceea ce e ca si cum, intr-un film din seria Batman, eroul s-ar apuca sa care un cos cu rufe murdare la spalatoria cea mai apropiata, sa introduca hainele una cate una in masina de spalat, sa seteze un program, sa astepte rabdator, pentru ca apoi sa le puna la uscat pe balcon.

Misiunea lui Simon e sa ii predea tabloul lui Franck. Cumva, tabloul se pierde pe drum. Unde, nu se stie, deoarece Simon, care a fost lovit in cap in timpul spargerii, sufera de amnezie. Asa se face ca infractorii fiorosi condusi de Franck nu numai ca il cruta pe protagonist, torturandu-l cu deferenta rezervata indeobste personajelor principale, dar il inteleg omeneste, cum s-ar zice, si incearca sa gaseasca o rezolvare rationala problemei lui. Acea solutie este hipnoza, vazuta ca rezolvare logica, nu ca resursa potentiala – destul de generoasa, de altfel – de umor. O solutie solutie similara ar fi fost sa apeleze la un medium, ca in serialul de desene animate „Scooby Doo”; poate in „Trance 2”, cine stie.

Hipnoza este specialitatea lui Elizabeth (Rosario Dawson), care inchide cercul. Trei experti din trei medii diferite, cu grade extrem de ridicate de specializare. Elizabeth este, asadar, angajata de niste infractori sa rezolve o problema. Desi situatia este radical diferita, modul in care se achita de sarcina primita (dar mai ales modul in care angajatorul se raporteaza la metodele ei) sunt cele ale unui psiholog angajat de directorul unei firme pentru a imbunatati comunicarea institutionala. Sedintele curg una dupa alta, iar Frank si asociatii sai sunt cat se poate de receptivi la sugestiile ei: daca mai organiza si un teambuilding, cu treasure hunt si tot tacamul, tabloul era complet.

Una din terapii il aduce pe Simon intr-un laborator cu un soi de tomograf care ii analizeaza undele cerebrale. Cum de are Elizabeth, expert in hipnoza, nevoie de un laborator ultramodern si de unde resurse sa-l echipeze, asta nu mai aflam. Totul e sa ne familiarizam cu o interfata similara cu cea care poate fi gasita pe aproape orice model de tableta (desi ideea e sa ne sara in ochi o anumita marca, una care beneficiaza de ridicol de mult product placement in acest „Capcana mintii”: cand lui Simon ii revine memoria, acesta isi vizualizeaza la propriu amintirile – pe o tableta…).

La final, se decide asupra unei chestiuni spinoase (cine sunt personajele pozitive si cine sunt negativii). O data stabilit raspunsul la cea de-a doua intrebare, negativii sunt pedepsiti exemplar (o tentativa de viol atrage dupa sine un glont in partile moi, in cel mai pur stil rape/revenge), printr-o serie de executii la care eu cel putin nu prea ma asteptam, dar care probabil erau necesare pentru ca noi, spectatorii, sa simtim ca se apropie finalul (si, in finalul filmelor de actiune, asta trebuie sa se intample: niste impuscaturi, niste flacari, niste explozii).

In ciuda acestor eforturi finale, filmul despre hipnoza al lui Boyle are darul de a-ti face pleoapele grele. Singurele lucruri care iti fac ochii mari sunt, dupa caz, ochii albastri ai lui James McAvoy sau ai lui Vincent Cassel, respectiv vulva lui Rosario Dawson.

https://www.youtube.com/watch?v=L4_bdS3_gr0

Advertisements


The Conjuring: Exorcizarea Poltergeistului

CJD-SE-11946

O casa linistita, cu gradina si etaj, pare a fi caminul ideal pentru o familie fericita, cu multi copii. O serie de evenimente bizare ne dau de inteles ca pana la urma, casa nu e chiar atat de linistita cum s-ar fi zis: prietenul imaginar al unuia dintre copii nu e chiar atat de imaginar precum credeam, ceea ce face ca linistea familiala sa fie spulberata. Atacat, nucleul de baza al societatii reactioneaza si specialistii iau casa sub stapanire. Schimbarea e de scurta durata, deoarece fortele supranaturale lovesc din plin, iar unul dintre copii e in pericol. Cu sprijinul specialistilor, familia afla numele si natura inamicului. Pe moment, asta nu ii ajuta prea tare, dar in cele din urma, inamicul e infrant. Pentru cat timp? Asta nu poate sti nimeni.

Nu stiu daca Tobe Hooper ar fi rezumat in acesti termeni actiunea lui Poltergeist, horror-ul din 1982 care l-a avut pe Spielberg ca producator si co-scenarist; cert e ca exact acelasi sinopsis i se potriveste ca o manusa si lui The Conjuring, cel mai recent film al regizorului australian James Wan (Saw, Insidious). Ce lipseste din Poltergeist, dar gasim din belsug in The Entity (Sidney J. Furie, 1982), este spectacolul indoielnic al unui personaj feminin care, supus unei serii de agresiuni de intensitate crescanda, se dovedeste incapabil sa se apere. Neputincios, acestuia nu-i ramane decat sa se pregateasca psihologic pentru urmatorul atac, cu resemnarea condamnatului cu capul pe butuc. In plus, avem evenimente inexplicabile care se intampla in puterea noptii, invariabil la aceeasi ora (pe la trei si ceva), precum si un parinte care se pregateste sa-si execute copilul. Pe final, asistam o exorcizare, in cadrul careia persoana posedata (aceeasi femeie din urma cu doua enunturi) se pune in cele mai improbabile pozitii, leviteaza si se schimonoseste in fel si chip, improscand cu secretii in stanga si-n dreapta.

Bricoland aceasta copie, Wan nu incearca niciun moment sa ascunda sursele, ca si cum spera in secret ca noile generatii de platitori de bilet sa nu fi vazut niciodata nici Poltergeist, nici Entitatea, nici The Amityville Horror, nici Exorcistul. Pe un asemenea spectator ideal, Traind printre demoni se prea poate sa-l surprinda, dar in orice caz nu ii provoaca un disconfort la fel de puternic precum vor fi simtit fanii genului horror in ’73, in ’79, respectiv in ’82. Familia e o valoare la fel de sacrosancta acum precum era in urma cu 31, 34 sau cu 40 de ani, doar ca, intre timp, ea a trecut prin nenumarate batalii, pe ecran, dar si in afara lui, si tabloul idilic al cuplului heterosexual perfect integrat nu mai provoaca aceleasi palpitatii, indiferent cum l-ai pata. Ideologic, The Conjuring cu greu mai poate avea acelasi impact, ceea ce face ca actiunea filmului asupra publicului sau sa fie de o natura strict fiziologica.

Din acest punct de vedere, Traind printre demoni isi indeplineste cu prisosinta mandatul, dar nu atat prin ceea ce arata (creaturile supraumane apar rar si pentru scurt timp), cat mai ales printr-o judicioasa operatiune de creare si de modificare a unor orizonturi de asteptare. Stim ca ceva e in neregula in noua casa a familiei Perron inca de la inceput, intrebarea e cand o sa aflam noi, respectiv cand vor afla toti ocupantii casei, ce anume si cu ce efecte. Carolyn Perron ascunde ceva, intrebarea e ce, respectiv cand ii va afecta negativ secretul ei pe ceilalti. Aceste asteptari se contureaza de foarte timpuriu, in timp ce raspunsurile vin abia spre final, suspansul fiind prelungit cat se poate de mult.

Pana in acel moment, mari grozavii nu se prea intampla: o gramada de usi se busesc, podeaua casei scartaie ca o vioara neunsa si cam atat. Fiecare astfel de moment e marcat corespunzator (prin filmare cu camera de mana, fie a operatorului filmului, fie a operatorului din film). Oricum, ar trebui sa stim ce ne asteapta inca din primele secvente, cand unul dintre acesti investigatori tine o prelegere despre modul de operare al entitatilor de natura non-umana, in fapt, descriind structura clasica a horror-ului supranatural: infestarea, caznele si posedarea se succed aici la fel ca oriunde altundeva, insa ar trebui sa ne sperie la fel de mult.

Paradoxal, conditia succesului se dovedeste a fi, pentru acest film, familiaritatea cu ceva ce, teoretic, nici n-ar trebui sa cunoastem.

https://www.youtube.com/watch?v=k10ETZ41q5o



Indrumar alternativ, editia a treia: Before Midnight de Richard Linklater

01

Tin minte si acum ce impresie vie a provocat in randul colegilor mei de clasa vizionarea la televizor a filmului „Before Sunrise” (Richard Linklater, 1995). Postul era ProTV, anul era 1996 sau 1997, ceea ce inseamna ca eram atunci in clasa a noua sau a zecea. Daca, a doua zi, eu unul nu m-am sfiit sa recunosc ca era altceva, ceilalti baieti din clasa mea s-au cam codit: desi era clar ca il vazusera (oricum, nu prea aveai cum sa ratezi, pe vremea aia, filmul de seara de la ProTV) si ca le placuse, nu le venea s-o recunoasca asa, in gura mare; in sfarsit, nu e de mirare ca fetele erau topite toate. Nu stiu daca o actrita precum Julie Delpy reprezenta pentru noi, baietii, un ideal de frumusete feminina pe atunci (un minus important era ca avea alte masuri decat Pamela Anderson, singurele care existau, in mentalul colectiv al liceenilor din epoca), dar prezenta lui Ethan Hawke pe generic le-a convins pe colegele mele ca filmul merita toate superlativele.

Au trecut noua ani pana la „Before Sunset”, au mai trecut inca noua, si avem acum un al doilea sequel al succesului nouazecist. Ce s-a schimbat? Peste mine au trecut 16 sau 17 ani, seara la TV cu greu poti scapa de Steven Seagal, „Baywatch” nu mai face demult furori, iar Jesse si Céline nu au imbatranit deloc.

De la precedentul „Before”, cei doi formeaza un cuplu stabil si au doua fetite maricele. Ar mai fi un baiat al lui Jesse din prima casatorie, inca doua romane scrise si ceva riduri in plus, nu foarte multe. S-ar zice, asadar, ca s-au maturizat, nu doar pentru ca ar fi ridicol sa fie altfel (Ethan Hawke are 42 de ani, Julie Delpy e cu un an mai in varsta), ci si pentru ca se presupune ca fanii seriei au crescut odata cu idolii lor.

Doar ca cei doi nu prea au crescut (sau au crescut asa cum crede Linklater ca au crescut cei care erau tineri in ’94, daca nu cumva asa cum au crescut el, Hawke si Delpy, din nou co-scenaristi). Asa se face ca Jesse nu vrea ca Céline sa lucreze pentru Guvern, in timp ce Céline crede ca lumea s-a dus dracului (ceea ce n-o opreste sa se dea in vant dupa mirosul rosiilor bio). Pe scurt, exact chestii in care s-ar recunoaste orice hipster de azi. Cel mai important: amandoi flecaresc cu acelasi aplomb.

Ca in precedentele „Before”-uri, dialogurile ocupa prim planul. In prima conversatie a filmului, Jesse isi trage de limba fiul, fara prea mare succes. Jesse si Céline vorbesc apoi in jur de un sfert de ora in masina (doua cadre lungi, despartite de cateva secunde de peisaj grecesc cu maslini sau alti arbusti pitici pe coline). Dupa ce Jesse le vorbeste prietenilor lui despre urmatorul lui roman, are loc un pranz, la care se pun intrebari precum Ce este sinele, Ce sunt barbatii, Ce sunt femeile sau Ce este iubirea. Fiecare mesean are un raspuns, si fiecare raspuns ii apartine fiecarui personaj in parte la fel cum ii apartin crainicei TV cunostintele despre fronturile atmosferice de pe prompter. Toate filosofiile astea sunt debitate ca si cum ar fi adevaruri incontestabile si aproape de fiecare data sunt urmate de cate o pilda. Pentru fiecare afirmatie, avem o demonstratie: o cunostinta a lui Ariadni lucra in spital si a vazut cutare lucru, deci toti barbatii sunt perversi; Anna are o poveste despre mama ei, ceea ce dovedeste ceva despre orice relatie dintre orice barbat si orice femeie; Natalia are propria ei poveste despre sotul ei defunct, ceea ce inseamna ceva despre toti oamenii de pretutindeni si dintotdeauna, s.a.m.d.

Exact acelasi mecanism este utilizat si in manualele de dezvoltare personala; din acest punct de vedere, filmul s-ar putea intitula la fel de bine „Inainte ca barbatii sa fie de pe Marte si femeile de pe Venus”. La aceste Mari Idei enuntate la masa, se adauga invatamintele din penultima scena, cea in care Céline enunta niste teze feministe atat de rasuflate (si care se aplica atat de putin situatiei ei), incat nu prea imi dau seama cine crede Linklater ca ar trebui sa rezoneze la ele. Una peste alte, la final, avem un dictionar intreg de citate memorabile care nu inseamna nimic, numai bune de incarcat pe profilul de Facebook.

Intr-una din scene, Jesse si Céline stau si se uita la asfintit, pandind poate raza verde dintr-un film al lui Rohmer, unul in care de asemenea se vorbea extrem de mult. Doar ca, acolo, nici unul dintre personaje nu spunea nimic; aici, fiecare incearca sa ne spuna totul. Una peste alta, filmul lui Linklater are totusi un merit: pe liceencele lui 2013 sigur o sa le faca paf.