Cand se lasa seara peste Bucuresti sau Metabolism – Noaptea romaneasca

cand-se-lasa-seara-peste-bucuresti-sau-metabolism

Anul acesta la TIFF, spoturile de promovare au fost subiectul unei neobisnuit de intense dezbateri. Pentru prima data, ele nu doar exploatau potentialul cinema-ului romanesc minimalist, traducandu-le in limba pe care, publicitar vorbind, toata lumea o vorbeste, ci, in 2013, spoturile lui Cristi Puiu au fost ele insele cinema minimalist. Spre deosebire de filmuletele de promovare din anii precedenti, acestora le-a lipsit traditionala poanta finala, in ceea ce trebuie sa fi fost gandit ca gestul suprem de fronda: „asta e cinema-ul nostru, n-avem de ce sa ne ascundem, oricum o stie toata lumea; o sa vedeti cefe de oameni care conduc de colo pana colo si gesturi mici sau non-gesturi (actrita Luminita Gheorghiu stand pe un pat, singura sau insotita), care nu pot fi interpretate nicicum de vanatorii profesionisti de mesaje. Ele doar sunt, si daca asta nu va e pe plac, ei bine, cu atat mai rau! Noua nici ca ne pasa.”

Cam asta ne zice si Corneliu Porumboiu, al carui cel mai recent film poate fi descris ca o versiune extinsa a oricaruia din spoturile in cauza, in aceea ca singura poanta a filmului e filmul in sine, un exercitiu riguros facut fara nicio urma de dorinta de a-i acorda spectatorului o cat de mica satisfactie. Vorbind despre filmul romanesc nou, regizorului vasluian ii iese un film atat de minimalist, incat aproape ca nu e deloc.

E un exercitiu care reclama extrem de multa atentie din partea publicului. Regizorul jucat de Bogdan Dumitrache pare permanent preocupat de sine si de propria sa imagine. Intr-unul dintre cele 17 cadre ale filmului, Paul ii explica Alinei (Diana Avramut), un pic iritat ca aceasta nu pricepe si singura, ca scena nud e foarte importanta, deoarece hainele pe care urmeaza sa le imbrace dupa ce iese din dus (si aude o conversatie pe care n-ar trebui s-o auda) sunt de fapt un scut simbolic pe care ea il foloseste pentru a se proteja de ceilalti. Nu e o metafora din cale afara de inspirata, dar din aceeasi categorie face parte si un alt cadru, care de data aceasta ii apartine lui Porumboiu, nu lui Paul, cel in care, in mijlocul unui expozeu pe cat de savant, pe atat de lipsit de miza, Paul incepe sa fumeze, iar fumul il invaluie mai intai pe el, apoi ii cuprinde pe amandoi intr-o pacla cat se poate de compacta. In prima parte a filmului, Paul o domina pe Alina, iar aceasta se lasa dominata, cu Paul in stanga cadrului, Alina in dreapta. Dupa fiecare din cele doua partide de sex ale filmului, cei doi iau masa la restaurant. In timpul celei de-a doua mese, in mijlocul cadrului se invita Laurentiu, un alt tanar regizor roman, interpretat de Alexandru Papadopol, care ii face o curte exclusiv profesionala Alinei. In sfarsit, dupa ce Alina il refuza pe Paul si ii aduce la cunostinta ca relatia lor isi traieste ultimele clipe, si locul fiecaruia in cadru se inverseaza.

Se prea poate ca Porumboiu sa se ia singur peste picior, la fel ca atunci cand Alinei, care sta intinsa pe pat, ii suna telefonul, iar ea mai intai se imbraca (adica isi pune scutul), abia apoi raspunde la telefon. Paul iese din dus si o aude vorbind la telefon, exact ca personajul Alinei din filmul sau. Ce face el apoi? Se imbraca, fireste.

Minimalismul extrem al filmului e subminat de paralele de genul asta, care sunt oricum, numai ca in viata nu. Problema e ca exact asta este ambitia comuna a reprezentantilor noului val romanesc, cu predilectia lor pentru cadre lungi, cu preocuparea lor ca totul, inclusiv sau mai ales din punct de vedere tehnic, sa fie ca in viata, cu timpii ei morti si cu perspectiva fatalmente unica pe care o avem fata de ea. Asta nu inseamna ca Porumboiu triseaza, alegerile lui sunt la vedere si se pot lesne observa, el doar ne testeaza vigilenta.

Autoironiile (care pot fi la adresa lui, dar si a confratilor sai) pot fi si destul de evidente: Paul o intreaba pe Alina, care repeta o scena, cat ii ia ei de obicei sa faca un dus. Pai daca ii ia zece minute, el zece minute vrea s-o filmeze, nu mai putin. Pe baricada adversa este doctorul chemat sa interpreteze o laparoscopie, care nu ii ridica acestuia niciun semn de intrebare. Daca ar fi fost ceva in neregula, doctorul care a facut interventia ar fi filmat frontal si exclusiv zona afectata: „cand vrei sa filmezi ceva, filmezi in centru, nu la periferie”, argumenteaza acesta.

Cand se lasa seara peste Bucuresti sau Metabolisme, dintr-un anumit punct de vedere, un film perfect, doar cadrul in care e receptat el nu e cel care trebuie. Proiectat in sala de cinema si nu in cea de curs, e de asteptat sa nu se inghesuie prea multi sa-si ia notite.

Advertisements


In transee – interviu cu regizorul György Pálfi

gyorgy palfy

In urma cu sapte ani, ai castigat premiul pentru cel mai bun regizor la TIFF cu filmul Taxidermia. Anul acesta, ai revenit ca membru in juriul sectiunii competitionale. Care este diferenta intre György Pálfi in 2006 si György Pálfi, cel din 2013?

Au trecut sapte ani, timp in care n-am mai putut sa lucrez la niciun film la fel de ambitios. Pentru aceasta situatie, exista mai multe explicatii. Aveam in plan sa realizez un film cu un buget extrem de generos. Din pacate, odata cu inceputul crizei economice, cinematografia din Ungaria a disparut de pe harta. Din fericire, am reusit sa regizez doua filme experimentale, lucru de care, in conditiile date, sunt deosebit de mandru. Am crezut ca, dupa „Taxidermia” si dupa premiul primit aici, la TIFF, imi va fi mai usor sa gasesc finantare pentru proiectele mele. Nu s-a intamplat deloc asa. Cred ca goana dupa fonduri reprezinta cel mai ingrat aspect al muncii unui regizor. In concluzie, diferenta dintre György Pálfi de acum sapte ani si eu, cel de acum, e ca am ajuns sa ma simt ca un soldat care a trecut printr-un razboi foarte indelungat, cu batalii multe si inversunate. Partea buna e ca sunt am supravietuit, ca inca lucrez, ca inca sunt un cineast. Recunosc, insa, ca ultimii sapte ani au reprezentat o lectie foarte dura pentru mine.

Te-a ajutat in vreun fel aceasta experienta?

Nu stiu, ramane de vazut. Cred ca am iesit din acest razboi mai puternic. Nu mai sunt regizorul tanar de altadata, care crede ca poate realiza orice isi propune. Cunosc acum limitele care ni se impun. Sunt mai precaut, in consecinta sunt mai eficient. Stiu ceea ce pot face si stiu cum s-o fac. Imi cunosc mai bine meseria, stiu mai bine ce trebuie sa faca fiecare membru dintr-o echipa de filmare. Sunt mai puternic, dar in acelasi timp, poate ca sunt aproape de capatul puterilor. Om trai si om vedea!

Filmul tau Final Cut – Ladies and Gentleman poate fi interpretat ca un protest fata de sistemul national de finantare a productiilor cinematografice din Ungaria. S-a mai schimbat ceva de anul trecut?

Nu s-a schimbat absolut nimic. De trei ani incoace, avem un nou centru cinematografic. Dupa acesti trei ani, a devenit evident ca aceasta fundatie se confunda cu directorul ei. E o procedura care nu are nimic in comun cu democratia. In componenta centrului nostru nu intra oameni din industrie – nu intra regizori, nu intra producatori. Fondul cinematografic din Ungaria poarta acum un singur nume: Andrew Vajna. Acesta s-a intors din Statele Unite ale Americii, tara in care a emigrat la varsta de cinci ani. Capitalist pur-sange, a facut in asa fel incat nicio decizie nu se ia daca el nu este de acord. Totul trece prin el. Se fac doar filmele care ii sunt lui pe plac. Daca nu-i surade vreun proiect, asta e! Fara comisii, fara consultari. E un sistem autocratic si antidemocratic condus de un om a carui experienta nu-l califica pentru pozitia pe care o ocupa. America e o lume cu totul diferita, care functioneaza dupa cu totul alte reguli. Cinematograful european e alta mancare de peste.

In plus, e foarte greu sa intelegi cum gandeste Vajna. Nimeni nu stie ce e in capul lui. In primii doi ani de mandat, nu s-a facut niciun film. Pana in prezent, desi avem mai multe filme, nu avem nici macar o singura premiera. Din acest punct de vedere, perioada in care am lucrat la „Taxidermia” imi pare ca e o epoca de aur a noii cinematografii nationale: pana in 2008, se faceau 20 – 25 de filme pe an! Stiu ca si in Romania sistemul e perfectibil, in cel mai bun caz. In Ungaria, insa, avem parte de cel mai prost sistem posibil, cinic si dictatorial.

taxidermia



Vai de noi: „Eu si tu” de Bernardo Bertolucci

io e te 2

Ce inseamna normalitatea si prin raport cu ce anume se defineste ea? Filmul lui Bertolucci, ecranizare a romanului omonim al lui Niccolò Ammaniti, incearca sa ne ofere un raspuns la aceasta intrebare, una foarte la moda in urma cu 30-40 de ani, dar pe care acum, in exact aceeasi termeni, nu o mai pune nimeni.

„Normal inseamna normal, deci nimic”, ii raspunde Lorenzo (Jacopo Olmo Antinori) psihoterapeutului sau. De altfel, nici acesta din urma nu e tocmai normal: sufera de o deficienta locomotorie, nu se stie care, si e tintuit intr-un scaun cu rotile. Familia lui Lorenzo nu e normala (parintii lui sunt divortati), iar sora lui vitrega, Olivia (Tea Falco), dependenta de heroina, nu e normala nici ea. Un prim semnificant al anormalitatii protagonistului e muzica pe care o asculta la casti. Trecerea de la The Cure sau Muse la notele minimalist clasice ale lui Franco Piersanti sau la aproape nimicul ambiental e aproape de fiecare data la fel de abrupta: iesim din lumea lui Lorenzo, care se intinde atat cat are el chef sa-si tina castile pe urechi, si intram in lumea celorlalti, la fel de stranie in ochii eroului precum era spatiul extraterestru in imaginarul colectiv al anilor ’60.

Din hitul „Space Oddity” tradus in italiana („Ragazzo solo, ragazza sola”), care prilejuieste unul dintre momentele mai memorabile ale filmului, au disparut angoasele post-atomice, dar asta nu schimba mare lucru: Lorenzo e un freak nu foarte diferit de freaks-ii din anii ’70 care il divinizau pe Bowie din epoca „Ziggy Stardust” (care se intampla sa fie si primul album cumparat vreodata de Robert Smith de la The Cure). De ce e Lorenzo asemeni lor acum? Care sa fie cauza alienarii lui, un adolescent alb, aparent heterosexual, de familie medie? Ca animalele pe care le admira intr-un pet shop, Lorenzo traieste intr-un acvariu, si tot ca furnicile pe care decide sa le cumpere, care isi muta sediul dupa ce acvariul e spart din greseala, si Lorenzo se elibereaza, intr-un tarziu. Ce anume determina o schimbare atat de rapida? In ambele cazuri, raspunsul e acelasi: da bine pe ecran si ar da la fel de bine pe o scena de teatru.

Bertolucci jongleaza cu o serie de opozitii, dintre care cea mai evidenta e cea dintre Lorenzo si Olivia. Desi si-ar dori-o (il vedem exersandu-si miscarile pe un skateboard imaginar in propriul dormitor), Lorenzo decide sa nu mearga in excursie la munte cu colegii de scoala. Se lasa condus pana aproape de autocar, apoi face cale intoarsa si isi face un soi de culcus in subsolul blocului in care traieste. Nu s-ar zice, dar acest culcus e foarte asemanator cu propriul dormitor, iar subsolul are de toate: are un pat, are electricitate, are chiar si apa curenta, asa ca toate merg ca pe roate o vreme, pana cand, in exact acelasi subsol, se invita Olivia.

Ciocnirea intre universul lui obsesiv-compulsiv si haosul Oliviei il schimba pe Lorenzo. Il schimba asa cum stim ca se intampla in filme: cand si cum trebuie. Nu ca instrainarea lui nu e plauzibila sau ca o modificare atat de radicala n-ar fi posibila. Nu spun nici ca ar fi, nu e caderea mea sa o fac; verosimilul nu e in chestiune aici, ci faptul ca fiecare dezvoltare a scenariului apare cum si cand trebuie, cu o mica scapare spre final. Olivia descinde in subsol, Lorenzo se scandalizeaza: trebuie sa plece, si asta cat mai curand. Olivia nu are nicio intentie sa-i faca pe plac, asa ca relatia dintre cei doi nu decurge in termenii cei mai buni. Olivia primeste o vizita de la un posibil amant sau de la un traficant de droguri, nu se stie, Lorenzo isi asuma rolul de barbat al casei. Olivia intra in sevraj, Lorenzo o ajuta (furand somnifere de la bunica lui, care e internata in spital si al carei unic rol in film cam acesta este, de dealer).

In tot acest timp, raportul dintre frati nu se schimba radical: si unul, si celalalt ar prefera ca Olivia sa se afle oriunde, numai acolo nu. Pe final, ca un boxer care trebuie sa puncteze pentru ca se apropie gongul final, Bertolucci schimba macazul: robinetul cu invective pe care cei doi si-l arunca se opreste brusc si, cand te astepti mai putin (asta daca nu cumva stii exact cat dureaza filmul si stai cu ceasul in mana), Lorenzo si Olivia se imbratiseaza (si raman imbratisati destul de mult), ca si cum ar fi prieteni la catarama, pe un „Ragazzo solo, ragazza sola” ambiental care e cand tare, in timp ce cei doi danseaza, cand in surdina, cand fratii isi vorbesc.

E inca unul din motivele pentru care textul lui Ammaniti ar fi mai acasa la el pe o scena de teatru: aici ar fi intrat la fix niste aplauze.



Blue Jasmine – Retras la depou

blue jasmine

Ramasa fara casa, sora mai mare se instaleaza, cu catel, cu purcel, la sora cea mica. Inca de la prima intalnire, simte o antipatie profunda fata de partenerul acesteia. E prea neslefuit, prea dintr-o bucata, prea din alta lume decat ea, si cum isi da seama de asta (adica imediat), cum ii comunica viitorului ei cumnat ce crede despre el. Prinsa intre ciocan si nicovala, sora cea mica o apara: nu-i e nici ei usor, uite ca a ramas in strada, foarte zdravana la cap nu e, a inceput sa si traga la masea, trebuie s-o intelegem. Sora cea mare se crede in continuare curtata atunci cand nimeni nu-i mai bate la usa. Sora cea mica ajunge sa se multumeasca, de bine, de rau, cu putinul pe care il are; sora cea mare o ia razna de tot.

Ce aduce in plus cel mai recent film al veteranului Woody Allen fata de clasicul Un tramvai numit dorinta, ecranizarea din 1951 a piesei lui Tennessee Williams? Pentru inceput, cu catel, cu purcel inseamna cu o geanta Louis Vuitton. Altfel spus, e imposibil de stabilit daca Allen a vrut din capul locului sa faca un film anti-criza, dar se prea poate ca asta sa-i fi iesit.

In primul rand pansamente morale si abia apoi spectacole cinematografice, filmele acestui curent abunda de bogati in general si de bancheri in particular, infierati cu mandrie patriotica: acesti vampiri care sug banii din conturile poporului, si nu altcineva, au provocat criza economica actuala, si nici ca le pasa: arunca bani pe tot felul de prostii si benchetuiesc dupa pofta inimii. In Blue Jasmine, Jeanette (Cate Blanchett) nu numai ca e demascata ca fiind o profitoare, moralmente condamnabila, a unui sistem corupt, dar e si pedepsita exemplar. Suntem martorii caderii ei extrem de abrupte din paradisul high life-ului newyorkez, văzute intotdeauna in oglinda.

Jeanette/Jasmine si Hal (Alec Baldwin) se lafaie intr-un apartament langa Central Park, Ginger (Sally Hawkins) si Augie nu au nimic. Cand acestia din urma au totusi ceva, Hal, omul bogat, deci rau, are grija ca cei doi sa se intoarca acolo unde le e locul. Jasmine si Hal isi impart timpul intre apartamentul lor luxos de pe Park Avenue si casa de la ocean. Cand nu sunt nici intr-un loc, nici in altul, inseamna ca sunt la vreo petrecere sau prin vreun restaurant luxos. Pacatul de a avea bani (din afaceri oneroase, cum altfel?) se plateste extrem de scump: statul ii lasa pe cei doi fara nimic, Hal se sinucide, iar Jasmine innebuneste. In tot timpul asta, Ginger isi vede de viata ei cinstita. Cum s-ar zice, s-a facut dreptate.

Relativitatea lui dupa fapta si rasplata a mai fost abordata si in trecut de Allen, insa Blue Jasmine nu prea are nimic din Crimes and Misdemeanors sau Match Point, proiecte de o cu totul alta anvergura. Nu e nici meditatie bergmaniana, nici comedie alleniana, iar persona consacrata de Allen si intruchipata de cele mai multe ori de el insusi, de Larry David in Whatever Works sau de Jason Biggs in Anything Else, lipseste de aici, ceea ce nu e neaparat rau, dar nici nu e inlocuita cu altceva. Cel mai suparator, momentele de drama autentica sunt subminate de umor, ca in sitcom-uri, in care nimic nu poate fi serios pana la capat. Cand Jasmine li se confeseaza nepotilor sai, cadrele cu ea sunt intercalate cu reaction shots in care acestia fac fete-fete. Cand incearca s-o convinga pe Ginger sa se impace cu el, Chili (Bobby Cannavale) trebuie sa se faca ridicol incepand sa planga, altfel nu se poate. Seful lui Ginger il invita la el in birou. Apreciez gestul, raspunde el ceremonios, dar trebuie sa refuz, si continua sa planga.

Peste toate, cand si cand, acelasi jazz dintotdeauna, ca un flashback dintr-o alta viata, mai buna.



Sunt o baba comunista – Stere Gulea si poporul!

_DSC0114

Va rog, fiti sinceri si recunoasteti: asa-i ca n-ati auzit de premiul Jean Monnet pentru literatura europeana, decernat de consiliul general al departamenului Charente din Franta? In acest caz, sunteti cu totii niste inculti, deoarece, dupa cum aflam din mapa de presa a filmului Sunt o baba comunista, e un premiu prestigios si nici nu ne dam noi seama ce important e ca Dan Lungu, autorul volumului cu acelasi nume, a fost dublu nominalizat in 2008. Bine, trei ani mai tarziu, omul a primit de la statul francez titlul de Cavaler al Ordinului Artelor si Literelor, dar parca ce, se compara flecustetul asta cu un premiu din partea departamentului Charente?!

Nu stiu cum e cartea domnului Lungu, dar regizorul Stere Gulea merita toate laudele: a facut tot ce era omeneste posibil cu materialul primit de la scenaristul Stere Gulea.

Cu cat au fost mai intens reproduse cliseele scrise, rostite sau gandite despre comunismul à la roumaine, cu atat sunt mai multe sanse ca ele sa se regaseasca in acest film. Ceausescu a facut blocuri – s-a bifat. Ceausescu ne-a dat locuri de munca stabile – s-a bifat si asta. Dar tot din cauza lui Ceausescu am avut si cozi – il taiem si pe el de pe lista. Ele apar, rostite, cu subiect si predicat, cand te astepti mai putin. Alice, fiica lui Emilia si Tucu, se intoarce in tara dupa o perioada indelungata petrecuta in Canada si America. Despre ce poate ea sa vorbeasca, la o prima masa mai protocolara in familie? Despre comunism, bineinteles. Ce afla ea atunci cu stupoare? Ca mamei ei nu-i repugna amintirea societatii multilateral dezvoltate. Sa cazi de pe scaun, nu alta! Printre meseni, doamna Stroiescu (Valeria Seciu), care, in chip convenabil, e si croitoreasa, ca sa aiba Emilia un motiv sa ii calce pragul si sa aiba o prima discutie cu ea, si profesoara, ca sa poata Alice s-o cheme la masa si sa transeze problema. Cum apare in cadru doamna Stroiescu, cea-pe-care-regimul-comunist-a-marginalizat-o, cum incep sa se tanguie viorile. Acelasi lucru e valabil pentru personajul interpretat de Coca Bloos, o doamna nevoiasa care locuieste intr-o carcasa de Dacie si nutreste o pasiune pentru zburatoare. Nu e nici Singur acasa VI, nici Mary Poppins II, stati linistiti la locurile voastre! Alice revine in tara cu Alan, logodnicul ei american. Puteam scapa de momentul in care oaspetele e omenit cu lichide traditionale degraba schimbatoare de alcoolemie? Nu, nu puteam. Sigur ca romanul si americanul ajung destul de repede sa vorbeasca aceeasi limba si sigur ca toate sunt puse cu mana, asa cum erau pe vremuri si coregrafiile la Cantarea Romaniei.

Fanii Anei Ularu au toate motivele sa fie ingrijorati: in debutul filmului, actrita zambeste! Poate n-o sa ma credeti, dar va jur ca pare sa fie in apele ei, nimic n-o deranjeaza, ba chiar mai si glumeste! Ce om in toate mintile s-ar fi putut astepta la asa ceva? Spre final, sala intreaga rasufla usurata, caci Ana redevine cea pe care o stiam dintotdeauna. Asa am cunoscut-o, asa o iubim: botoasa. Lucrurile au reintrat in fagasul lor normal. Dar oare, Dumnezeule mare, pentru cat timp?

Prin raport cu cele mai de succes filme romanesti lansate in ultimii ani, Sunt o baba comunista iese din peisaj ca un copac fara frunze in mijlocul sezonului estival. De ce? Simplu, nici la genericul final, nici inaintea lui, nu are un slagar comunist cu care sa-l asociem si care sa dea bine si in trailer. Domnului Gulea ii recomand ca, pe viitor, sa aleaga cu incredere orice melodie doreste dansul din frumosul repertoriu al trubadurului Vasile Seicaru, o mina de aur inca neexploatata, dupa stiinta mea, de cinematografia autohtona. Pentru acest film a carui actiune se petrece in Calarasi, exista oare ceva mai nimerit decat un hit precum Aruncarea in valuri?

Istoria o scriu invingatorii, era de parere Winston Churchill, ceea ce, tradus in limbaj cinematografic, inseamna un singur lucru: comunistii sunt prosti. Cum se vede aceasta realitate cel mai limpede? Pai, in primul rand, comunistii vorbesc si scriu gresit romaneste. Rar vezi prin filme pancarte scrise cat de cat corect. Cuvantul de ordine? Niciun predicat acordat cu subiectul lui! Toleranta zero pentru fraze vaduvite de cacofonii! Altfel cum sa inteleaga publicul spectator? In Sunt o baba comunista, bunaoara, avem un stergar agatat de perete cu o lozinca de pe alte vremuri (Harnicia si curatenia, sunt oglinda femeii, ceva de genul asta), in timp ce, in viu grai, dezacordul dintre subiect si predicat e la fel de prezent cum erau crevetii in galantarele alimentarelor comuniste in anii ‘80. Deci daca ati inteles, repetati dupa mine: cum sunt comunistii? PROSTI!

In Calarasiul postdecembrist al lui Stere Gulea, e perfect normal ca, la despartire, stiind ca esti la ananghie, parintii pensionari sa-ti vare in buzunar un plic cu 15.000 de euro ca si cum ar fi un pachet cu covrigi de Boromir si-o apa la jumate, sa nu-ti fie foame si sete in tren. Protestezi un pic, cum ca nu trebuia, dar iei totusi banii, fara sa te gandesti ca cel mai probabil provin din vanzarea unui rinichi: zici Saru’mana si gata. Lucrurile, tin sa va informez, nu stau deloc asa in orasul Galati.