Astra Film Festival 2013: 20 de ani, 9 zile si 432 de beri

aff 20

Anul acesta, Festivalul de film documentar Astra a implinit venerabila varsta de 20 de ani. Cu aceasta ocazie, am petrecut mai bine de o saptamana la Sibiu, in calitate de redactor-sef al PARAGRAFF, publicatia festivalului. Pentru cantitatea de lichid consumata de subsemnatul si de echipa pe care am coordonat-o, n-as putea sa bag mana in foc: n-or fi fost ele chiar 234, dar nici minimaliste n-au fost.

Il ochesc in sala pe un anumit politician, dintr-un partid care reprezinta interesele unei anumite minoritati. Imi iau o colega de-o aripa si ii var un reportofon sub nas. Vrea oare sa ne spuna cateva cuvinte? Vrea, cum sa nu. Unul din acele cuvinte se dovedeste a fi cel care desemneaza un anumit mebru, cel pe care il poseda cu intreaga populatie virila a tarii, majoritara sau nu. Colega Diana se strica de ras. Eu raman impasibil. Nu de alta, dar gandurile imi fug in alta parte. Uite, domnule, ca nu toti politicienii sunt detestabili! Unii sunt chiar, %#&@ mea, misto.

Prima zi, prima vizita in sediul redactiei. Poate mi se pare mie, dar sediul asta seamana destul de bine cu cabina actritelor care vin sa joace la Casa de Cultura. De ce zic asta? E ceva care pluteste in aer, ca un ecou de Cantarea Romaniei care inca nu s-a stins, un sunet captiv care se izbeste bezmetic de pereti si refuza sa moara (cum ar zice altii, nu eu). A, si ar mai fi dusurile din camera adiacenta, castile de coafat si oglinzile in triptic din dreptul fiecarui pupitru. Inca nu m-am hotarat daca o sa-mi ascund vreo fituica sub banca, de frica unui extemporal ad hoc; cert e ca diva de Teatru Muzical n-am fost niciodata. Nu de alta, dar imi lipseste ceva esential: cocul.

A doua zi de festival, apar primele probleme. La prima proiectie cu „Drill Baby Drill”, sala e doar pe jumatate plina. Care sa fie explicatia? I-or fi platit cei de la Chevron pe sibieni sa stea acasa, mai stii? Bine, ar mai fi si varianta ca lumea a preferat meciul crucial cu Estonia unui plictisitor documentar ecologic, in care nimeni nu verticalizeaza altceva decat sonde de gaze de sist printre floricele, pe campii. O saptamana mai tarziu, premierul tarii anunta, de pe teren advers, ca Guvernul e decis sa continue toate explorarile de gaze neconventionale. Cui ii mai pasa? Fratilor, ne-am calificat la baraj!!!

Aparitie permanenta in sumarul ziarului, vox pop-urile. Adica interviurile luate spectatorilor. Doar ca spectatorii nu prea vor sa coopereze. Suntem pe pragul de a lua eroica hotarare de a compune vox pop-urile noi insine. Ba chiar incepem sa ne inregistram. Eu sunt arhitect, Teodora devine, pentru un minut, bun si ala, prietena mea. Normal ca ne-a placut filmul, cum sa nu ne placa? Iar despre festival, ce sa mai spunem? Nu ratam nicio editie, desi locuim la Arad. Scenariul se intrerupe brusc: pun ochii pe o distinsa doamna a carei intrebare adresata regizorului la Q&A o retinusem. TREBUIE sa o descoasem, imi zic eu atunci. Trei minute mai tarziu, victima devine agresor si scoate din geanta o carte. E cartea dansei de poezii. Incepe recitalul. Venerabila doamna G., autoare a unei dizertatii sugestiv intitulate „Nemurirea sufletului”, ne citeste o poezie. Mai mult, mi-o dedica mie. Nu reusesc sa o urmaresc prea atent, insa aud suficient cat sa inteleg ca am trupul ca un basorelief. O fi bine, o fi rau?

A doua zi, ma pomenesc dezbatand cu domnul Dumitru Budrala, directorul festivalului, si cu Cristi Puiu, care e membru al juriului, chestiunea denumirilor corecte ale bauturilor spirtoase, in functie de arealul geografic: de o parte a arcului carpatin se spune intr-un fel, de cealalta, altfel, cum e corect? Nu reusim sa cadem de acord. Intre o sarja lingvistica si alta, domnul Budrala decide ca e timpul pentru o poezie. Asa ca scoate din geanta acelasi volum al aceleiasi doamne G. Rezulta ca aceeasi poezie ii fusese dedicata, de aceeasi faptura din alte vremi, si dansului, cu o seara inainte. Nu mai sunt singurul cu un trup ca un basorelief. In foaierul Casei de Cultura a Sindicatelor din Sibiu, suntem cel putin doi.

Advertisements


E ceea ce e: „We Are What We Are” de Jorge Michel Grau

somos-lo-que-hay-1

Inceputul acestui debut in lungmetraj, care a fost catalogat drept horror, al regizorului mexican Jorge Michel Grau nu-i dezamageste cu nimic pe fanii genului. Din pacate sau din fericire, nu se poate spune acelasi lucru si despre restul filmului.

Personajul tatalui, trecut Papà si atat in distributie, sontacaie pe o scara rulanta, apoi catre vitrina unui magazin. Mersul lui impleticit e mersul tipic de zombie, iar cand se loveste de trecatori, cautatura lui e cea a unui animal. In cele din urma, Tatal cade la pamant, scuipa niste sange de consistenta smoalei si moare. E apoi luat de personalul mall-ului si sangele e spalat bine-bine, ca si cand n-ar fi fost.

Pana in acest moment, nimeni nu rosteste nicio replica. Nici nu e nevoie, e clar: cine stie cum, omul s-a pricopsit cu un virus exotic si de fapt nici macar nu a murit de-a binelea, o sa se intoarca in chip de zombie si nicio matura din lume n-o sa-l impiedice sa-i manance pe toti angajatii firmei de curatenie, unul cate unul. Sau daca, intr-adevar, a murit, n-a facut-o fara sa le dea virusul lui mortal si extrem de eficient tuturor celor din jur, care la randul lor il vor raspandi in intregul Mexic (asta daca in Mexic are loc actiunea) si in intreaga lume.

Atata doar ca „Somos lo que hay” nu ne pregateste nimic din toate acestea. In primul rand ca nici peisajul urban in care orbecaie Tatal nu e unul foarte linistitor, cu unghiurile lui expresioniste. Daca exista zombie in filmul lui Grau, e greu de zis care sunt acestia, el sau trecatorii de care se loveste. In al doilea rand, nici Tatal, nici Patricia, partenera lui, sau Alfredo, Julián si Sabina, cel mai probabil copiii lor, nu sunt zombie, ci doar canibali.

Cu toate acestea, familia lor are ceva dintr-o familie normala. De pilda, Patricia nu inghite deloc prostituatele pe care le tot aduce acasa Tatal, chiar daca rolul lor nu e copulativ, ci nutritiv. Intr-un anumit sens, familia lor chiar este familia normala: membrii ei exista prin raportarea la intregul din care fac parte, principalul scop al fiecaruia fiind binele comun al tuturor.

Grau ii urmareste pe toti fara sa ii judece, asa cum un documentar cu animale isi urmareste subiectii fara sa aduca in chestiune considerente morale. Fascinatia filmului sau deriva din aceasta deschidere, precum si din felul in care alege sa distribuie, noua, dar si personajelor sale, informatiile de care dispune. Trece neverosimil de mult timp pana cand avem siguranta ca cei patru sunt canibali. Nu aflam niciodata de ce acestia sunt canibali. Nu aflam niciodata de ce a murit Tatal. Patricia pomeneste in repetate randuri de un anumit ritual, care trebuie indeplinit, cu orice chip. In ce consta acesta (asta daca nu consta in simpla sacrificare pe o masa a unei victime), iarasi nu aflam niciodata. Suntem obisnuiti sa aflam lucruri de genul asta, intr-un fel sau altul, fie inca din primul sfert de ora, caz in care accentul cade pe spectacolul executiilor, fie la final, eventual de la un doctor sau de la vreun alt specialist. „Somos lo que hay” ignora cu desavarsire aceste conventii ale genului si interesant e ca o face fara sa frustreze. La final, aproape toti membrii familiei sunt ucisi, dar asta nu se intampla pentru ca asa e in filme, in cele din urma se face dreptate si negativii, dupa ce au oferit oricata excitatie s-a crezut de cuviinta, sunt pedepsiti exemplar pentru transgresiunile lor morale. Daca unele personaje mor, e pentru ca asa stau lucrurile in lumea pe care filmul o creeaza, adica arealul pe care il populeaza aceste exemplare, cu obiceiurile lor de vanatoare atat de neobisnuite, sanctioneaza devierile de la norma, mai mici (Julián agreseaza un client, drept urmare trebuie sa isi ia marfa si sa elibereze standul pe care il ocupa) sau mai mari (Julián si familia lui se hranesc cu oameni).

Criticul Deborah Young de la Reuters a remarcat ca una dintre limitele filmului este ca e greu sa te identifici cu personajele. Nu cred ca lucrurile stau neaparat asa, poti sa te identifici cu Alfredo, fratele mai cerebral, care se lupta pentru titlul de mascul dominant cu Julián, imprevizibil si agresiv, ori cu Sabina, care depinde de fratii ei, respectiv de abilitatea ei de a-i manipula, pentru a supravietui. In fond, nici nu trebuie sa te identifici cu cineva (daca nu se intampla sa fii nazist, nu prea ai cu cine te identifica in „Triumful vointei”, ceea ce nu face ca documentarul lui Leni Riefenstahl sa fie mai eficient sau mai putin eficient decat a fost).

Filmul lui Grau e ceea ce e, si e foarte bine ca e asa.



Tot ce ai vrut sa stii despre MI5 (dar ti-a fost teama sa intrebi)

Closed

Pentru binele Coroanei, MI5 recruteaza un traficant de droguri turc. Pe acesta il asteapta o sedere de lunga durata intr-o inchisoare germana si ar colabora cu draga inima si cu nuntiul papal de la Londra, dar sefii MI5 decid ca e cazul sa-l recompenseze generos: ce, o masina scumpa strica la casa agentului?!

MI5 oscileaza intre incompetenta abisala si o eficienta diabolica. Culmea, aceste extreme se activeaza exact atunci cand trebuie. Claudia Simmons-Howe, avocata speciala a lui Farroukh Erdogan, agentul turc, isi baga nasul unde nu-i fierbe oala si trebuie eliminata. Doar ca ea ne e deja simpatica. Asa si trebuie, ea e partenera lui Martin Rose (Eric Bana); fara ea, nu avem jumatatea de happy end pe care ne-o pregatesc regizorul John Crowley si scenaristul Steven Knight. Drept urmare, taman cand se pregateste sa-i scurteze zilele firavei avocate cu o garota, namila MI5 primeste un pahar in ochi si cade secerata la pamant. Mai tarziu, nici Nazrul Sharma, un ofiter MI5 atat de competent incat se ocupa si de recrutari, si de spargeri, si de executii, nu are mai mult noroc cu aceeasi Claudia. Din fericire pentru acelasi serviciu secret, roata se mai si intoarce: trebuie asasinat Erdogan, presupus co-autor al unui atentat, traficant si dependent de droguri, turc si musulman, pe deasupra? Sa-i fie tarana usoara, MI5 nu da niciodata gres!

Stiti faza aia din filme in care un personaj face pe cocosul si-i zice verde-n fata unui alt personaj, la nici cinci minute dupa ce l-a cunoscut, toata viata lui, de la prima suzeta supta pana la conversatia din prezent? Ce e interesant e ca biografiile astea improvizate la manie sunt de fiecare data la fel de precise ca minutarul Big Ben-ului. Cand face cunostinta cu Nazrul, Claudia nu ezita prea mult si ii comunica acestuia la ce concluzii a ajuns: nu lucreaza la biroul de imigrari, ci e ofiter MI5, dupa care se mai gandeste un pic si afla si cum au decurs ultimii ani din viata lui. Macar o data-n viata, mi-ar placea sa aud intr-un film o replica precum: Stimata doamna, va inselati. Chiar sunt primul-ministru al Marii Britanii si nu am facut dragoste in fan cu fratele meu mai mic, in semestrul al doilea din primul an de facultate!

Una peste alta, Conspiratia raspunde la cel putin o intrebare. In cate dreptunghiuri mici poti imparti dreptunghiul mare al ecranului? In foarte multe, ne raspunde Crowley, a carui munca, in secventele de debut, in care vedem victimele la cateva secunde inainte de explozie, nu e deloc usoara. Fara se folosesti prim planuri, e destul de greu sa dirijezi privirea spectatorului si intr-un cadru simplu, daramite-n 20! Noroc cu atentatul…

Ce fac britanicii din tata-n fiu in filmul lui Crowley am aflat. Cu ce se ocupa, insa, emigrantii? Erdogan face trafic de droguri, incearca sa isi vanda prietenii teroristi pentru a-si salva pielea si nu reuseste sa previna un atentat in urma caruia mor 120 de persoane. Fiul lui colaboreaza si el cu inamicul, ceea ce duce la executia sumara a tatalui sau in propria lui celula. La prima lor intalnire, Nazrul o lasa pe Claudia cu gura deschisa. Nu cred ca sunt singurul din sala care s-a gandit ca motivul nu e ca a reusit sa patrunda in birou fara sa-i fi dat cineva vreo cheie, ci ca un om al carui ten e altul decat alb a incalcat teritoriul translucidei eroine, ceea ce o face sa fie cu atat mai manioasa. Revenind, Nazrul incearca sa ucida o femeie si un copil si esueaza – ce dovada mai mare a propriei incompetente? In consecinta, care e imaginea Celuilalt in Conspiratia? Foarte buna, evident!

Atentatul. Stiri despre atentat. Moartea primului avocat al lui Erdogan. Inmormantarea acestuia. Prima intalnire intre Martin si procurorul general. Toate ocupa maxim cinci minute si deja toate cartile sunt pe masa. Stim ca procurorul general joaca dublu. Ce satisfactie atunci cand banuielile noastre se adeveresc! Erdogan junior ii da lui Claudia un indiciu despre care intuim ca ar fi vital. Claudia nu se omoara cu munca si lasa pe mai tarziu. Cand se adevereste ca am avut dreptate si ca indiciul chiar era important, ce sentiment de implinire ne cuprinde! Nu e rau nici cand se dovedeste ca si Devlin, partenerul lui Martin, joaca dublu. Ce deductie stralucita din partea noastra, doar stiam asta de la inceput! Cand Martin il suna sa ii ceara ajutorul, aproape ca ne vine sa strigam la el: Nu-l suna, e un om rau! Ca o piesa de teatru de papusi, filmuletul lui Crowley e tare agreabil, cu o singura conditie: sa ai nu mai mult de cinci anisori.