Optimizat pentru YouTube: „Deja vu” de Dan Chișu

deja-vu-1

Contestat de o parte a presei cinematografice romanesti, cel mai vizibil proiect de pana acum al fondatorului DaKino („Ursul”, 2011) macar bifeaza cerintele elementare pe care trebuie sa le indeplineasca scenariul unui film de gen. Avem o expozitiune, din care aflam ca angajatii circului condus de personajul lui Serban Pavlu nu si-au mai primit salariul de trei luni si ca ceva trebuie facut, un inciting event (un intermediar propune un plan salvator: sa vanda ursul circului unui vanator neamt, care sa-l revendice ca trofeu in timpul unei partide de vanatoare), precum si un act irevocabil sau complicating action, potrivit terminologiei propuse de teoreticiana Kristin Thompson (ignorand protestele angajatilor, directorul suie cusca ursului intr-o remorca si porneste catre padurea unde urmeaza sa aiba loc vanatoarea). In actul doi, apar tot felul de situatii neasteptate (soferul taxiului care transporta animalul refuza sa isi continue cursa, vanatorul neamt e luat cu fulgi cu tot si dus la o nunta tiganeasca, urmaritorilor li se strica masina etc.), toate sub imperiul a doua ticking clocks (directorul trebuie elibereze ursul in padure inainte de sosirea oaspetelui german, iar personalul circului trebuie sa il impiedice si sa gaseasca ursul inainte de vanator). Aceasta dezvoltare e, in realitate, destul de statica (ambele tabere avanseaza destul de putin in atingerea scopurilor lor, sau in orice caz, avanseaza la fel de mult, ceea ce e cam acelasi lucru). Tot ca la carte, aproape fiecare personaj are defectele lui: Panduru (Pavlu) accepta tot soiul de umilinte pentru a-si pastra pozitia, oricat ar fi ea de precara, Cicanica (Gabriel Spahiu) e mai preocupat de masina la mana a doua pe care tocmai a cumparat-o decat de viitorul patrupedului, Cecilia (Magda Catone) alearga de la un barbat (Marcelino / Claudiu Bleont) la altul (Celibataru’ / Mihai Constantin), zapacindu-i pe amandoi, in timp ce Apetri (Nicodim Ungureanu), soferul taxiului, stie una si buna, orice ar fi, el trebuie sa isi primeasca banii de cursa. Ceea ce se cheama character arc e traseul pe care Panduru il parcurge, incetul cu incetul, pentru a armoniza dorintele cu nevoile lui, actualizare care are loc in actul trei. Lectia pe care o invata: nu banii sunt cel mai important lucru, conteaza sa mai fii si om. In sfarsit, in epilog, aflam ce s-a intamplat cu vertebrata care da titlul filmului (e, mai bine zis, un posibil deznodamant –  ursul se prea poate sa fi fost totusi impuscat de turistul vanator).

Pe langa toate acestea, ni se servesc si niste bonusuri, date de adancimea ocazionala a cadrului (la un moment dat, putem admira concomitent, in planuri diferite, o masina, o motocicleta cu atas, o nunta tiganeasca, cu vanatorul german cu tot) sau de ocazionale racorduri mai de soi (intr-un cadru apar trei gaste in sir indian, in celalalt, trei circari inepti, in exact aceeasi pozitie). Peste toate, muzica lui Goran Bregoviç, care isi recicleaza eforturi mai vechi, cu acelasi succes. Multumita lui, stim cat se poate de bine cand trebuie sa radem, cand sa empatizam cu un personaj sau cu altul, cand sa ne induiosam. Pe scurt, nimic revolutionar, insa un tot inteligibil. Este aceasta calitate de ajuns pentru ca „Ursul” sa fie un film memorabil, sau o comedie care isi face treaba? Nu. Dar e un punct de pornire.

O baza care, in „Déjà vu” (2013), cam lipseste. Fara sa fie un film experimental si fara sa fie incadrabil in ceea ce a fost numit noul val romanesc, acest al patrulea lung metraj al regizorului Dan Chisu are o structura narativa in cel mai bun caz inedita. Strict sub aspect temporal, filmul poate fi impartit in trei acte: acasa la Mihai, pe drum, respectiv acasa la Valeria. In realitate, cele trei acte sunt de fapt maxim doua, iar despre doua personaje din trei nu aflam niciodata nimic altceva decat ca sunt amanti de doi sau de trei ani. Mihai si Tania (Ioana Flora) se trezesc si, trecand prin tot felul de ezitari, se pregatesc de plecare – se indreapta catre casa Valeriei (Mirela Oprisor), sotia lui Mihai, pentru a o pune la curent cu relatia lor. Inciting event-ul are loc spre final, dupa aproape o ora (filmul are putin peste 70 de minute cu totul): ajunsi acasa la Valeria, Mihai si Tania dau peste o echipa de spargatori, ceea ce complica si mai tare iminenta disputa conjugala.

Filmat intr-un POV in doi timpi (radioul e dat mai tare cand ii place Taniei melodia, dar se da singur mai incet cand trebuie sa auzim discutia ei cu Mihai), „Déjà vu” pare sa fie rezultatul unui pariu pus dupa prea multe pahare de tarie. Poti sa ai un personaj principal pe care sa nu-l filmezi niciodata, asa e, acum stim asta. Altfel, discutiile dintre Mihai si Tania par cel mai adesea improvizate (si improvizate prost). De multe ori, ai sentimentul ca asisti la un exercitiu de an I al studentilor de la teatru, cu un scenarist pe care il incanta ideea de a avea nu una, ci doua gagici, cu actori care stiu ei cum se cearta niste oameni mai copti si le iese totul ca lumea inca de la prima repetitie, nu e cazul sa mai schimbe nimic, cu un director de imagine ale carui abilitati se limiteaza la faptul ca poseda un webcam si stie sa-l porneasca.

Din cand in cand, discutiile, care alterneaza maximul posibil de certuri si impacari care incape intr-o ora de film, sunt intrerupte de flashback-uri. In cadrul acestor flashback-uri, Mihai o vede pe Valeria in locul Taniei, cel mai adesea pe locul mortului, adica in dreapta lui, in masina. De fiecare data, momentele de aducere aminte sunt marcate de acorduri nelinistitoare de acordeon – nu de alta, dar sa nu cumva sa ne inchipuim ca Valeria chiar e in masina cu Mihai, pentru ca locul ei sa fie luat de Tania, iar Tania sa-i lase locul Valeriei si tot asa. Flashback-urile apar acolo unde, cu ceva indulgenta, si-ar avea locul, dar si in momente in care numai de rememorari nu ii arde lui Mihai, de pilda atunci cand sare in lac dupa spargatorii care isi iau talpasita cu salupa sau in timp ce suna la 112. Atunci a vrut cineastul sa introduca un flashback, atunci il introduce, ca doar e filmul lui.

Dan Chisu e tot singur sub dus, iar apa e din ce in ce mai rece.



Domnisoara Christina – Sarpele cu clopotei si smantana ca la tara

domnisoara-christina-1

Cu exceptiile notabile ale actorilor Ovidiu Ghinita si Ioan Andrei Ionescu, textul lui Mircea Eliade citit de distributia filmului Domnisoara Christina suna la fel de veridic ca un sonet de Shakespeare recitat de un emo. Cumva, intrebarea Vrea cineva covrigi? pe care o adreseaza un intreprinzator prepuber in trenul care il duce pe eroul Egor spre propria lui pierzanie nu prea convinge. Mai bine ar fi intrat un Hai sa-ti dau niste integrame simple si-o Libertatea, boss, sa plec si eu acasa la familie! Singura care isi intra in rol este Maia Morgenstern, care, ca pe scena Nationalului, ca in spotul impotriva exploatarii miniere de la Rosia Montana, ce mai, ca de fiecare data, joaca rolul de Mare Actrita a Neamului cum nu se poate mai convingator!

Fara sa aiba prea multe in comun cu o perioada istorica nu foarte indepartata in timp, trecutul asta vatuit in care se petrece actiunea filmului se revendica mai degraba de la universul reclamelor TV care exploateaza resursele, aparent nesfarsite, ale romanilor de nostalgie pentru vremurile de altadata. De multe ori, ai sentimentul ca lipseste ceva. Te astepti sa apara bunica sa-ti vanda untdelemn sau tanti nu-stiu-cum sa isi dea binecuvantarea pe ultimul lot de smantana din lapte de vaca. Prea ca la tara…

Nu stiu daca acest al doilea lung metraj al lui Alexandru Maftei merita vazut, dar cu siguranta el merita auzit. E ca si cum un angajat zelos de la Abis Studio, cand i s-a zis Fa si tu rost de niste sunete din astea, de horror, a dat iama in primul site care i-a aparut la cautarea pe Google cu scary sounds si a descarcat absolut tot ce a gasit (in timp ce altcineva, si mai zelos, a si folosit intreg purcoiul de materiale rezultate). In Domnisoara Christina, avem de toate, cand e cazul, dar mai ales cand nu e cazul, totul e nu i se dea nicio secunda de odihna trompei lui Eustache. Lupi care urla la luna, mai treaca-mearga, suierat de vant turbat si scartaituri de tot felul, am inteles, fluturat de aripi cand nicio pasare nu zboara, si asta am inghitit, dar la sasaitul sarpelui cu clopotei in plin conac boieresc, cum sa nu o iei la sanatoasa prin sala de cinema, cautand cea mai apropiata iesire?!

Pentru o anumita parte a publicului, filmul lui Maftei e fara cusur. Singura conditie e ca acei spectatori cumintei sa nu fi vazut in viata lor un horror. Bine, o parte din tropii genului sunt adaptati la specificul local (exorcismului ii ia locul descantul), dar asta nu inseamna ca nu te astepti ca micutei Sanda sa i se insurubeze capul in jurul gatului in timp ce varsa un ceva verde, asa cum se poate sa mai fi vazut. Altii, nu eu…

Problema cu cronicile negative e ca pe unii ii determina sa evite filmul, pe altii, sa te evite pe tine. Daca nu-ti place nimic, dar absolut nimic, se prea poate ca problema sa fie a ta, iar filmul sa fie in regula, nu? Poate esti tu mai al dracului si nimic nu-ti place, poate esti posac din fire, poate la ursuz in dictionar e poza ta. Eu nu vreau ca cineva sa creada asa ceva despre mine, drept care o sa scriu si de bine despre Domnisoara Christina. E bine ca exista Domnisoara Christina. E bine fie si din simplul motiv ca ne aminteste ca nu exista film pe lumea asta, fie el oricat de slab, pe care o parte din bloggerii romani sa nu-l proslaveasca, daca le iese si lor ceva sau, si mai grav, din convingere. Iata, de pilda, ce scria Iulia Dromereschi de la filme-carti.ro in luna iunie, dupa proiectia de la TIFF: Am avut ieri ocazia de a viziona un film inchegat, cu substanta, beneficiind de participarea a trei generatii de actori, fiecare aducandu-si aportul si cinstindu-si arta cu o ofranda pe masura. (…) Firul narativ este simplu, usor de urmarit, insa prezentat intr-un dans alegoric de lumini si umbre care da nastere unei sumedenii de intrebari si speculatii. (…) Daca vi se ofera ocazia, mergeti sa vedeti Domnisoara Christina. Fara sa exagerez, banuiesc ca ar avea un succes nebun in cinematografele americane; in fond, insumeaza fastul si decadenta unei epoci apuse, credintele si superstitiile din popor, tragedia unor tineri prinsi intr-un joc al supranaturalului aflat mai presus de intelegerea lor – totul in imagini si culori sublime. In plin boom al filmelor cu vampiri, varcolaci si creaturi supranaturale, Domnisoara Christina s-ar inscrie ca o capodopera a genului, cu o viziune mult superioara unei intregi armate de filme pentru publicul pre-adolescent. Dupa care ii acorda capodoperei un meschin 7 din 10.

Mai generoasa, dar si mai ermetica in exprimare se dovedeste a fi Angela Alexandru (http://anzhelamovies.wordpress.com): Sorbind toate gesturile si dialogurile descrise in carte pentru a le orandui cu migala in scenariu, Maftei paseste pe un teren primejdios (transpunerea va diviza publicul care fie o va uri, fie o va aclama) dar dovedind fidelizarea dialogurilor, prudenta camufleaza alte tertipuri inutile. O introducere magistrala intr-un peisaj glacial al singuratatii. Superba deschiderea filmului intr-un cadru alb, cenusiu, intunecat si apasator. Pentru mine, imaginea a fost perceputa ca o aluzie la starea interioara a protagonistului care rataceste pe holurile casei asemenea unui fantome familiare. Procedeul artistic foarte bine instrumentat de regizor este taios, mai ales exprimat de o linie melodica ce ulterior va rula obsesiv, o frantura clasica si duioasa cu ciupituri metalice. (…) “Domnisoara Christina” ingroasa decent linia filmelor romanesti de calitate lansate anul acesta. Eu as fi zis ca ingroasa indecent linia filmelor extrem de proaste lansate anul acesta, dar cine sunt eu sa ma pronunt, cand nici n-am obiceiul de a scrie macar din cand in cand cu bold?

Ca sa nu existe discutii, Cristina Zaharia de la port.ro pune punctul pe i din prima: Un lucru e clar de la bun inceput. Alexandru Maftei face istorie. El realizeaza acum un reusit film fantastic cu accente horror, cu efecte si montaj de sunete care dau suspans si te tin in tensiune de la inceput pana la final, asa cum nu s-a mai facut in cinema-ul romanesc. (…) Scenografia foarte ingrijita, efectele speciale digitale, miscarile lente de camera, muzica placuta si laitmotivul filmului iti focalizezaza atentia pe povestea strigoiului indragostit. (…) Imaginea, frumoasa si clara, cu dificile filmari de platou, de interior, in spatii mici, face minuni in special cand e vorba de prim-planuri. Ioana Anastasia Anton, ca logodnica speriata, manipulata, sacrificata familiei, cu figura ei angelica si, mai ales, Anastasia Dumitrescu, interpreta personajului din titlu, de o frumusete hipnotica, asa cum si trebuie sa fie eroina sa, luminata bland de o fluorescenta rozalie, plac in fiecare cadru. Scena cu “Domnisoara” din profil, cand se apleaca peste biata victima ametita, cu parul lung, negru, pe spate, poate sa ramana una de antologie erotica. Aici sunt de acord, daca prin erotism intelegem amandoi revista Playboy, ciorapi cu plasa si videoclipuri cu manele.



In the Mood for Li: „Shun Li si poetul” de Andrea Segre

io-sono-li-1

Ca o stripteuza care isi leapada toate hainele inainte ca muzica sa inceapa, ca un jucator de poker care, de cum primeste ultima carte, se lauda cu ce mana i-a picat, regizorul si scenaristul Andrea Segre considera ca primul minut din filmul lui („Io sono Li”, 2011) e intervalul de timp cel mai potrivit pentru ca noi sa intelegem cam tot ce e de inteles despre personajul lui principal, despre modul cum se raporteaza el la ceilalti, despre locul acestuia in lume.

Shun Li (Tao Zhao) munceste la Roma intr-o fabrica de confectii. Asta nu stim inca, dar nici nu e esential. Pe Shun Li o vedem intaia oara aplecata deasupra unor lampioane rosii, cinstind memoria poetului antic Qu Yuan alaturi de o prietena. Lampioanele plutesc in cada, aflam asta cand in camera (despre care tot atunci aflam ca e o baie) intra un barbat pe care il banuim a fi un coleg de apartament al celor doua.

Cum reactioneaza colegul si ce cauta el in baie? Omul incepe prin a le ridiculiza („iar o tin langa cu Yuan, oare nu si-au dat seama ca nu mai sunt in China?”), dupa care, fara a se formaliza inutil, se intoarce cu spatele la ele si se usureaza. Daca acelasi film ar fi fost realizat in Romania anilor ’90, probabil ca s-ar fi intors catre ele, nu cu spatele la ele, si ar fi necinstit lampioanele, respectiv memoria poetului national. Filmul lui Segre e mai putin explicit, dar, dintr-o anumita privinta, nici foarte delicat nu e.

Ce intelegem din aceasta prima scena a filmului? Ca Shun Li e altfel decat ceilalti. Ca Shun Li prefera poezia jocului de mahjong pe care il practica, intr-o camera alaturata, mai multi barbati despre care prea multe nu aflam. Ca Shun Li e nevoita, dintr-un motiv sau altul, sa convietuiasca cu acesti oameni atat de diferiti de ea si sa ii suporte, desi e gingasa ca o floare.

Ce aflam in plus despre Shun Li in restul filmului? Ca are un copil (motiv pentru care accepta astfel de umilinte) si ca orasul in care s-a nascut e la mare sau la ocean. Atat. Eroina ramane la fel de sensibila, la fel de introvertita, la fel de pasiva pe parcursul celor 98 de minute ale filmului. Nu stim cum a ajuns la Roma, nu stim cum a ajuns sa lucreze intr-o fabrica de confectii. Stim doar ca executa fara sa carteasca ordinele celor care au adus-o in Italia si intelegem ca nu e singura in situatia asta: o retea bine organizata se ocupa de soarta imigrantilor chinezi, limitand la maxim schimburile acestora cu cultura dominanta. Ca rasplata pentru obedienta pe care a aratat-o, Shun Li obtine un transfer de la Roma la Chioggia, unde e promovata in postul de barmanita. Cand devotamentul ei fata de organizatia din care face parte e pus la indoiala de superiorii ei, e din nou transferata, dupa principiul rotatiei cadrelor.

Motivul caderii ei in dizgratie e relatia in care se lasa antrenata cu Bepi (Rade Šerbedžija). Lui Bepi, prietenii ii spun Poetul: la un pahar de grappa si mai ales cand e rugat, acesta are talentul de a se exprima in versuri, ceea ce nu are cum sa n-o impresioneze pe Shun Li. Bepi e un dublu al protagonistei, care joaca la randul lui un rol pasiv in naratiunea atat de grabit-concisa a filmului. Si el emigrant (de origine iugoslava), ramas vaduv, i se aprind calcaiele dupa eroina si se impotriveste cand prietenii incearca sa-l intoarca din drum, dar nu mai are ce face atunci cand mafia chineza pune capat relatiei lor, care nici nu a apucat bine sa se infiripe.

Idila lor da un film extrem de intimist si nu lipsit de farmec, dar care e condimentat cu exact situatiile-etalon de contact dintre culturi pe care le-am mai vazut de atatea ori inainte (si ultima data in sagalnic-autistul „Mar nero”, cu Romania in rolul de cultura tolerata). Nimic nu lipseste, de la resentimentele majoritarilor („Ce cauta ei aici? O sa ne cotropeasca” etc.), la victoria Bunelor Sentimente, in cazul lui Bepi (ca orice reportofon functional, si chinezii pot repeta cuvinte in italiana, daca ii inveti; si chinezii pescuiesc, ba chiar au si undite; in concluzie, si chinezii sunt oameni).

Atat in calitate de regizor, cat si ca doctor in sociologie al Universitatii din Bologna, Andrea Segre s-a preocupat de statutul emigrantilor in diferite culturi, ceea ce fara doar si poate e laudabil, dar nu schimba faptul ca distanta dintre un love story in care vioara si pianul se tanguie mai convingator decat personalul insarcinat cu bocitul, la o inmormantare la tara, si unul in care locul muzicii e luat de poezie nu e, iata, chiar atat de mare.



O vara foarte instabila – Autosatisfacator

Ana Ularu

Daca Anca Damian ar fi facut acest film despre mine (o idee nastrusnica, dar faceti-mi pe plac si cititi in continuare), sinopsisul ar arata cam asa: Catalin Olaru se asaza la biroul lui. Catalin Olaru deschide laptopul. Catalin Olaru scrie un articol. E un articol despre un film. Dar oare cine scrie de fapt articolul? Il scrie Catalin Olaru sau altcineva? Stie oare Catalin Olaru ca, de fapt, Catalin Olaru nu exista, ci exista doar personajul Catalin Olaru, o plasmuire a imaginatiei planturoasei doamne X? Ma rog, oricum nu mai conteaza: lui Catalin Olaru ii zboara gandurile de la articolul lui si i se face brusc pofta de sex.

Dintr-un motiv sau altul, O vara foarte instabila NU imi este dedicat mie. Ii este dedicat lui Daniel, Maria si Irina, supravegheati demiurgic de Alex, care, prin indragitul procedeu al voice over-ului, ne lumineaza periodic, chiar si atunci cand nu e cazul, asupra evenimentelor mai mult sau mai putin inteligibile de pe ecran. Drept urmare, un sinopsis sincer al acestui film vorbit in limba engleza, in care o anumita vocabula nu tocmai eleganta e invocata mai des decat Sfantul Duh cand la meteo se anunta seceta, ar suna cam asa: Fuck. Fuck. Fuck. Niste ploaie. Fuck. Fuck. Un iepure de jucarie dragalas. Fuck. Fuck. Fuck. Fuck. Cine e personajul si cine e autorul? Fuck. Hei, dar sa le dam cuvantul lui Alex si Daniel: Do you want to fuck her? No, I dont want to fuck her. You’ve always wanted to fuck her! Sfarsit.

Nu e vorba ca m-ar fi deranjat sa aud cuvantul fuck de atat de multe ori, incat la final am verificat daca nu cumva o confund eu pe Anca Damian cu Scorsese Martin. Nu trebuie sa suferi de pudibonderie pentru a fi cumva deranjat de faptul ca se presupune ca e de ajuns ideea de Ana Ularu goala, ca nici nu-ti trebuie mai mult, mai ales daca se mai pluseaza cu ceva animatie, cu ceva efecte speciale, cu ceva stropisori artistici de ploaie, cu cativa fulgisori diafani de nea. Bine, la un moment dat, cred ca si realizatorii filmului au inteles ca nu merge chiar asa. Si e foarte bine ca au inteles: altfel, am fi ramas fara scena imbaierii, in care actrita Diana Cavaliotti e sapunita temeinic si pe fata, si pe dos, si ar fi fost pacat.

Maria scrie o povestire despre Daniel. Alex ii rescrie povestea, al carei final il semneaza acelasi Daniel. Astfel, personajul devine autor. Conventiile acestei acestui joc de-a oglinzile sunt exploatate intr-un mod extrem de dubios atunci cand Maria povestitoarea prevesteste un viol careia ii cade victima Maria personajul. Agresiunea ar urma sa aiba loc intr-un punct al naratiunii la care inca nu am ajuns si pe care il tot asteptam. Momentul nu se concretizeaza niciodata, dar intr-un fel sau altul, excitatia a fost produsa. Aparent, nu e nimic in neregula cu asta, dar pentru mine, e un motiv in plus pentru care entertainment-ul pe care il ofera O vara foarte instabila e destul de dubios. Pe scurt, daca la festivalurile de filme s-ar decerna premiul A injurat cineva in biserica, prindeti ventrilocul, ia ghiciti cine ar castiga?

Poate nu o repetam destul, deoarece, de mai bine de zece ani incoace, am fost cocolositi: despre filmele romanesti, poti sa spui orice, dar ca actorii nu conving, cu siguranta nu! De cele mai multe ori, ramai cu gura deschisa cat de bine intra acestia in pielea personajelor. Uite, de pilda, corpul Anei Ularu intra de minune in pielea personajului Maria: proptit pe pereti, inghesuit prin colturi, tolanit pe masa sau in traditionalul pat, performanta acesetuia e remarcabila! De asemenea, straluceste in rolul Irina corpul Dianei Cavallioti: efectiv, nu-ti poti lua ochii de la el. Cat despre bustul lucrat al lui Jamie Sives, ce sa mai zicem? Kim Bodnia, pe de alta parte, dezamageste: cu toate hainele pe tine, cum sa emiti pretentii in seara premiilor Gopo?

Cuiva care il vede fara sonor si fara subtitrare, din punct de vedere vizual, filmul ar trebui sa-i para grozav: nu trec niciodata prea multe minute, ca o floricica stilistica menita sa-ti ia ochii face tusti! pe ecran. Scenariul, pe de alta parte, evoca filmele fara perdea difuzate dupa miezul noptii de posturile autohtone; altfel zis, e o babilonie din se intelege un singur lucru, niste intalniri care se soldeaza cu niste incrucisari. Regizoarea Anca Damian (Intalniri incrucisate, Crulic – drumul spre dincolo) il vede pirandellian. Eu as zice ca e un Reconstruction (Christoffer Boe, 2003) al saracului sau un La science des rêves (Michel Gondry, 2006) al romanului. Surdomutul, bibliofilul, Anca sau eu: cineva trebuie sa aiba dreptate!