Fruntas la oras: „Prizonieri” de Denis Villeneuve

PRISONERS

In prima scena a primului film american al regizorului canadian Denis Villeneuve, „Tatal nostru” spus de Keller Dover (Hugh Jackman) precede sacrificarea unei caprioare. Fiica lui Keller, fiica prietenului sau, Franklin, Alex, posibilul rapitor, Keller, dar si politistul Loki (Jake Gyllenhaal), toti vor lua, mai devreme sau mai tarziu, locul victimei neajutorate.

In scena urmatoare, Keller ii povesteste lui Ralph, fiul sau, cat de important e sa fii pregatit de ce-i mai rau. Cam pe la minutul 10 al filmului, „ce-i mai rau” chiar se intampla (cele doua fete sunt rapite), si cunostintele de survivalist ale lui Keller pica cat se poate de bine. Scena cu familia Dover iesind din casa e filmata prin parbrizul camionetei lui Keller, cu planul apropiat dominat de o cruciulita agatata de retrovizoare. Intr-un fel, credinta il ajuta pe Keller in cautarile lui in aceeasi masura in care serveste drept pretext pentru rapiri. Atunci cand ies din casa pentru a merge la o cina de Ziua recunostintei, Keller si Anna, fiica lui, merg in fata, in urma lor vine Ralph, iar abia apoi Grace (Maria Bello), sotia lui Keller, care va fi unul dintre cele mai pasive personaje din film.

In discutia pe care cei patru o au pe drum, aflam ca protagonistul este de meserie tamplar, ceea ce se va dovedi deosebit de util atunci cand va construi un fel de carcera din lemn pentru Alex, si ca a mostenit o casa aflata in paragina (adica exact locul in care isi va tine sub observatie si tortura prizonierul). Atunci cand incepe sa se contureze perspectiva unei situatii de criza, membrii celor doua familii se asaza in cerc, iar in centrul cadrului e situat personajul lui Jackman, care va juca cel mai important rol dintre toti in gasirea fetitelor. Anna e rapita pentru ca vrea sa mearga sa caute fluierul rosu pe care i l-a dat tatal ei, in caz de urgenta. Acelasi fluier il va salva pe Keller. Toate se leaga in „Prisoners”, un film de peste doua ore si jumatate in care economia e cuvantul de ordine. Mai bine zis, aproape toate.

Prima aparitie a lui Loki e punctata de o miscare aproape imperceptibila a camerei catre acesta (detectivul la masa intr-un fast food, vazut din spate). Or, tot un dolly in e folosit si in cadrul anterior, cel in care casa familiei Keller e vazuta in ceea ce pare a fi un unghi subiectiv de presupusul rapitor. Sunt Loki si acest rapitor una si aceeasi persoana? In cele ce urmeaza, Loki flecareste cu chelnerita despre zodiile chinezesti si nota de plata. Keller apare in cele mai multe dintre scenele de pana acum; in ciuda fervorii religioase si a pasiunii pentru armele de foc, banuim ca el e pozitivul filmului, asa ca in personajul lui Gyllenhaal suntem tentati sa-l vedem pe adversarul sau, iar in flirtul lui nevinovat, tot atatea libidinosenii, daca nu cumva preludiul unei iesiri violente. Dupa ce chelnerita iese din cadru, Loki primeste o comunicare prin statie. In continuare, pare mai probabil ca acesta sa fi orchestrat rapirea si sa foloseasca abuziv frecventa politiei decat ca el sa fie intr-adevar politist. Loki preia apelul, se prezinta la locul faptei si parca tot nu ne vine sa credem ca nu el e negativul.

Aceasta joaca cu asteptarile noastre nu inceteaza niciodata. Cand intra pentru prima data in camera lui Alex, singurele doua lucruri pe care detectivul pune mana sunt o fotografie a unchiului suspectului si o rulota de jucarie. Unchiul va juca un rol postum extrem de important in desfasurarea evenimentelor, iar rulota, impinsa cu degetul de Loki pe cabinetul lui Alex, se opreste in dreptul matusii acestuia din urma, cea care coordoneaza, de fapt, intreaga retea. Desigur, deocamdata, nu avem de unde sa stim asta (femeia e in plan indepartat; printr-un rack focus care preceda miscarea, accentul se muta pe camioneta), cert e ca, in acest caz, asteptarile noastre se confirma. Insa atunci cand Keller il rapeste pe Alex, nu suntem niciodata siguri ca e indreptatit atunci cand face aceasta alegere extrema. Spre final, se conureaza chiar posibilitatea ca el insusi sa fie implicat in rapire. Pana la final, nu putem fi siguri de nimic.

Cu un scenariu scris de Aaron Guzikowski, thriller-ul lui Villeneuve e atipic prin aceea ca descrie doua investigatii paralele (a lui Keller, respectiv a lui Loki) care nu duc nicaieri. Unul il ajuta, in cele din urma, pe celalalt, dar il ajuta din intamplare. Nici Loki, nici Keller nu afla, pe cont propriu, nimic (nimic relevant, in orice caz). Cei doi investigatori obtin extrem de putine indicii (si noi odata cu ei), iar acele indicii nu ajuta la nimic. Speranta de viata a celor doua fete scade cu fiecare ora ce trece, in timp ce Loki si Keller nu fac altceva decat sa bajbaie – de aici suspansul din ce in ce mai mare.

Comparat cu proiectul precedent al lui Villeneuve („Incendii”), „Prizonieri”, care, culmea, poate fi interpretat si ca o alegorie post 9/11, e o realizare onorabila si totodata unul dintre acele rare cazuri in care noul venit la Hollywood e platit sa livreze un film mai sobru.

Advertisements


Drumuri pavate cu bune intentii – finalistii premiului LUX 2013

lux 2013

Irene e o tanara plina de viata, cu un tata care tine la ea si pe care vrea sa-l protejeze, cu un iubit idealist, cu vecini saritori. Miele face parte dintr-o retea care ajuta bolnavii in stare terminala sa-si scurteze suferinta, prin metode care nu lasa urme. Irene si Miele sunt una si aceeasi. Cand afla despre unul din clientii ei ca e sanatos tun, cuprinsa de remuscari, scopul ei devine sa-l faca pe batranul Carlo (Carlo Cecchi) sa se razgandeasca. Intr-un fel, e ca drama traficantului dupa ce i-a vandut cocaina unui tanar care mai are o saptamana pana sa implineasca 18 ani: nu convinge cine stie ce (rezervele morale si otrava de caine nu prea fac casa buna), dar e o premisa totusi generoasa. In orice caz, suficient de generoasa incat sa nu fie nevoie de tot felul de inflorituri, cum ar fi simptomele ingrijoratoare ale lui Miele (Jasmine Trinca), idila intotdeauna incipienta cu Carlo, vizita inopinata a politiei sau flashback-urile cu mama in omat.

Durerile in piept si sangele care tasneste pe nas sunt simptome ale unei boli despre care nu mai apucam sa aflam nimic. Ne asteptam ca protagonista sa ajunga sa aiba nevoie de servicii pre-funerare precum ea insasi ofera, dar asteptarile noastre sunt inselate. Ne asteptam ca, intr-un tarziu, diferenta mare de varsta dintre Carlo si Irene sa nu mai conteze si moartea pe care primul si-o doreste sa fie inlocuita de un stimulent la fel de puternic (sau in orice caz mai gratificant). Din nou, asteptarile ne sunt inselate. Intr-o zi, pe Irene o anunta un vecin ca a intrebat politia de ea, si deja vedem cu ochii mintii un final in care eroina ajunge la zdup, dar macar are constiinta impacata ca a facut ceea ce trebuie. Iarasi ne aflam in eroare. Amintirile lui Irene in care mama ei e fericita nevoie mare pe partia de schi m-au facut sa ma gandesc ca, dupa ce actrita Valeria Golino s-a gandit intaia oara ca i-ar sta mai bine in postura de scenarista si regizoare, primul ei gest a fost sa puna mana pe o carte de Syd Field. Ce le recomanda autorul de manuale de scenaristica incepatorilor din intreaga lume? Nu conteaza ce fel de film vrei sa faci si ce idee iti circula in cutia craniana, protagonistul tau trebuie musai sa fi trecut printr-un eveniment traumatizant in tinerete. Mai precis, intre 8 si 18 ani. Chestia asta are si o denumire, se cheama The Circle of Being, si pe Golino trebuie ca a impresionat-o tare mult. Asa ca, la intervale regulate, Irene se gandeste la mama ei, iar noi ar trebui sa ne gandim ca de aia le face pacientilor de petrecanie, ca e miloasa si a vazut cat de tare s-a chinuit maica-sa.

Neconventional ca tema, filmul e extrem de conventional in modul in care o trateaza. Perspectivei mortii i se opun imagini cu Irene care face sex, Irene intr-un lan de grau, mangaind spicele, Irene pe bicicleta. Cumva, se presupune ca pedalatul (cu variantele alergat foarte repede, respectiv condus cu viteza nebuneasca) ar trebui sa exorcizeze demoni. Golino bifeaza cliseul, utilizandu-l insa imperfect: da, Irene goneste pe bicicleta, dar cum se face ca nu ploua?

Nu ploua in Miele, dar ploua in The Broken Circle Breakdown. Si ce moment mai bun pentru o ploaie buna decat o inmormantare? Se stie doar ca apa innobileaza suferinta, indiferent de natura ei. Candidatul de acest an din partea Belgiei la Oscaruri foloseste anagrama ca principal procedeu de ordonare temporala. Elise (Veerle Baetens) si Didier (Johan Heldenbergh) trec prin indragostire, sarcina, nunta, moartea copilului si tot ce urmeaza dupa intr-o ordine oarecum aleatorie (midpoint-ul e la mijloc, iar finalul, surprinzator, e chiar la final).

Cum va fi decurs pitch-ul de vanzare al scenariului? Probabil cam asa: avem o familie in care el si ea au o ferma si sunt cantareti de country. In familia asta ar avea loc o tragedie, mai exact fetita celor doi se imbolnaveste si moare. Si stiti care e spilul?  Cei doi cowboy locuiesc nu in Texas, ci in nicaieri altundeva decat in Belgia noastra! Partea buna e ca a mers, adica filmul chiar a fost facut. Partea proasta e ca, de fapt, nu e unul, ci sunt doua filme, si niciunul din ele nu convinge.

Revelatia competitiei din acest an este The Selfish Giant, debutul in lungmetraj de fictiune al lui Clio Barnard. Inchipuiti-va ca filmul n-ar fi al ei, ci al lui Ken Loach, cel dinainte de Looking for Eric si The Angels’ Share. Inchipuiti-va ca venerabilul cineast ar merge in legea lui pe strada, intr-o zi in care ar fi mai preocupat decat de obicei de soarta dezmostenitilor sortii. Inchipuiti-va ca s-ar impiedica si ar cadea (ok, stiu ca nu e din cale afara de veridic, dar hai sa facem exercitiul asta) intr-o cisterna cu energizant si ar trebui sa-l bea pe tot intr-o suflare. Dupa s-ar apuca sa faca un film. Ei bine, cam asa arata The Selfish Giant, o drama sociala care face exact ceea ce trebuie: agreseaza.