Piatra comica: „Nymphomaniac: Volume 1” de Lars Von Trier

nymphomaniac-volume-1-2

„Lars von Trier este un regizor rau. El intai iti violeaza sufletul, iti violenteaza puternic retina, ca in final sa-ti vorbeasca de dragoste.” Asa e, Lars, esti un baiat rau, i-ai violat sufletul Cristinei Zaharia de la port.ro; la una ca asta nu ma asteptam din partea dumitale, zau!

Ce altceva mai face von Trier in „Nymphomaniac: Volume 1”, in afara de violuri cardiace si agresiuni oculare? „Ne obliga si pe noi sa ne intrebam daca suntem intr-adevar atat de corecti, egali, monotoni si imblanziti precum ne pretindem a fi. Povestea lui Joe cea care intretine relatii sexuale cu 10 barbati pe zi este grotesca si dezgustatoare pentru oricine se considera a fi un om respectabil. Nu e nimic nobil, nici macar decent, in insiruirea de episoade pline de continut grafic explicit si moralitate indoielnica in ochii celor care duc o viata cum se cade, redusa la absurdul de a fi cine vor ceilalti. (…) Asocierile dintre intamplarile crude din viata lui Joe cu natura, stiinta si arta sunt dovada unei imaginatii uluitoare. Imaginea frunzisului bogat al frasinului sau a unei lacrimi care curge nu pe obraz, ci pe picior, sunt atat de puternice, incat nici nu iti mai pasa de scenele de sex explicit. Detaliile sunt coplesitoare – un deget care tremura atunci cand mangaie un obraz, o buza subtiata, un ochi inlacrimat, un gat incordat, o soseta cazuta pe picior, un pantof, o frunza… mici indicatii de cod care compun adevarata poezie a acestui tobogan de senzatii puternice.

Emotia creata de acest film este atent controlata. Esti dus de mana, tu, omul imblanzit si ascultator, de catre aceasta forta a naturii supusa doar de dorinta plenara. Prin satisfactia ei carnala tu esti satisfacut intelectual, tocmai pentru ca miza nu este una erotica, ci cerebrala.” Tragand linie, din textul Alinei Epingeac de pe yorick.ro, aflam ca: nici noi nu suntem imblanziti si monotoni, cum pretindem a fi; daca filmul nu ne apare ca fiind de o moralitate indoielnica, nu ducem o viata comme il faut; e nevoie de imaginea frunzisului ca sa nu ne mai pese de scenele de sex, iar orgasmele lui Joe din film ne satisfac si pe noi, doar ca nu trupeste, ci din punct de vedere intelectual. Tot e ceva, deja suntem mai castigati!

Dar sa vorbim un pic si despre eroina interpretata de Charlotte Gainsbourg. N-o fi avand si ea un trecut? Ba da, are. Sa-i dam cuvantul Iulianei Iustina Stanculescu de la liternet.ro: „Totul porneste de la spatele cu care ignora mama copilul si jocul Solitaire. Ascultati putin: Solitaire! O mama care-si neglijeaza, in mod repetat copilul, (in situatia filmului pentru un joc de una singura) transmite un mesaj clar, concret si tangibil copilului sau si tuturor celorlalti care vor aparea, pasager sau mai constant, in viata acestuia: Nu esti o fiinta buna! Nu meriti dragostea mea! Nu stau cu tine, pentru ca am ceva (si mai ales ce!) mai bun de facut! N-ai valoare! N-AI VALOARE!

Si aceasta lipsa de valoare, foarte dificil a fi compensata de celalalt parinte, conduce la scaderea drastica a stimei de sine pina la <<uciderea>> subiectului. Omul existind inca in lume, devine obiect si se depersonalizeaza. Pierde incet si sigur, din instinctele de aparare. Pierde emotia, empatia si se indeparteaza de viu. Incepe sa insemne nimic pentru sine si face orice pentru a-i convinge pe ceilalti ca este nimic. In cel mai bun caz, face orice pentru a-i convinge ca este un om rau, adica pentru a-i justifica mamei atitudinea. Un subiect rau. Un obiect bun, gata sa fie folosit de toti.

Am avut mereu convingerea ca cineva din apropierea scenaristului (de data asta tot Lars von Trier) are boala transpusa in poveste. Pare incredibil de reala. Aceste mici detalii pe care nu oricine le-ar surprinde dau greutatea veridica filmului. Nivelele ridicate de energie specifice episoadelor maniacale nu pot fi sustinute de nimic: ca asa a venit personajului. Tulburarea are radacini serioase si vechi. Din acest motiv filmul poate consterna pe alocuri si te face sa te intrebi daca poate fi adevarat ca o femeie poate avea nevoie de 7-8 barbati pe zi. Sau ca poate se poate angaja intr-un carusel sexual timp de o calatorie cu trenul pentru o punga de bomboane colorate. Atit de crunta este trauma si boala. Atit de mare este dorinta de auto-distrugere, dar pe de alta parte, atit de mare (paradoxal!!!) este dorinta de supravietuire. Punga de bomboane ca expresie a valorii minime pe care persoana inca o are.”

Toate aceste interpretari (culmea, ale aceluiasi film) sunt dovada faptului ca se poate, intr-adevar, scrie orice despre orice. Hartia tipografica rezista la orice agresiune, iar online-ul e inca si mai permisiv. Putem insira trasnaie dupa trasnaie, iar apoi ne putem rasfata cu o punga intreaga de bomboane cu ciocolata, daca vrem: zica cine ce-o zice, autori ne cheama!

Mai multa precautie ar fi fost, desigur, indicata de data aceasta, dat fiind ca e totusi vorba de un cineast care provoaca si atunci cand stranuta. Dincolo de poezie sau de psiho-terapie (dar si de afise sau de trailere, deci de marketing), cu bucuria unui copil care strica o jucarie, von Trier nu face altceva decat sa isi continue opera sistematica de demistificare. De data aceasta, victima ii cade iubirea, iar unealta cu care alege sa o rupa in bucati e sexul. Si din pricina faptului ca acesta, desi nu s-ar zice, e inca un subiect tabu, rezultatul (care ar fi pierdut foarte putin daca ar fi fost o piesa de teatru radiofonic sau un roman) e o comedie, una cu mult mai reusita decat „Seful sefilor”, glumita anti-corporatista a lui von Trier din 2006. Sigur, cineastul danez citeaza copios din propria lui filmografie (de asemenea, nu se poate abtine sa filmeze un muribund intr-un pat plin de fecale), dar filmul ramane, in linii mari, o comedie, si in acelasi timp, o piatra aruncata in balta de un fals nebun.

 



Grudge Match – Noul blat al regelui comediei

GM_04119.dng

Nu are a face cu filmul, nici cu boxul, ci cu Photoshop-ul: o prima functie a lui Grudge Match e aceea de tutorial. Pasul unu: colajul. Se ia o poza oarecare cu Liz Taylor, se taie tartacuta partenerului divei, se lipeste capul lui De Niro relativ tanar deasupra. Pasul doi: se iau pozele cu De Niro sau cu Stallone si se arunca pe coperta Rolling Stone sau Sports Illustrated. Nici nu trebuie sa fie neaparat de acolo: daca arata ca scapate din elicopter, cu atat mai bine, asa era in anii ’70. Pentru orice anonima cu cont de Facebook care se viseaza vedeta inca de pe bancile scolii, iata un exercitiu inspirational! La fel ca in cazul oricarui alt film al carui generic depinde de talentul unui tehnoredactor de a prelucra fotografii de familie vechi, daca Grudge Match poate provoca admiratie sau macar mirare, acesta e unul din putinele motive.

Si in 2014, Stallone e nominalizat la Zmeura de Aur pentru cel mai bun actor, nu doar pentru acest film, ci si pentru Bullet to the Head si Escape Plan. De-a lungul anilor, creatorul lui Rocky a mai fost nominalizat de 24 ori si a castigat premiul in 8 randuri. Daca in 2000, acesta a primit Zmeura de Aur pentru cel mai prost actor al secolului, Faceti pariurile e o borna in cariera lui care ar trebui sa-i dea sperante ca si-ar putea pastra titlul si in veacul urmator.

Finalul lui Raging Bull, pe care Grudge Match il citeaza, te indemna sa-i plangi de mila lui Jake La Motta. Ajuns stand up comedian, eroul din 1980 al lui Paul Schrader si Scorsese devine umbra celui care a fost. De la a-ti fi mila de personajul lui De Niro la a-ti fi mila de De Niro insusi nu e cale lunga: 34 de ani si multe, foarte multe comedii.

O scena mai interesanta e cea in care Razor (Stallone) si Billy (De Niro) sunt imbracati in costume sensibile la miscare pentru un joc video. Salariul lor: in jur de 10.000 de dolari. Atunci cand in camera intra Billy, Razor, da sa plece. Billy i se pune in cale, iar cei doi schimba cateva replici care, ca mai toate replicile filmului, par sa fi fost scrise de un figurant pentru un sandvis in plus. Infuriati, se iau la bataie, scena fiind inregistrata de senzori si redata pe un ecran aflat in spatele lor in timp real. Nu stiu care vor fi fost intentiile regizorului Peter Segal (Get Smart, Anger Management), dar intr-un fel, Stallone si De Niro chiar sunt un fel de marionete, care daca se bat, in acest film, in timp ce spun poante rasuflate, chiar o fac pentru bani. Singura diferenta intre ei si personajele lor: un onorariu mai mare.

Cand Dante (Kevin Hart), promotorul luptei, incheie conferinta de presa cu Respect, bitches!, Sally (Kim Bassinger) raspunde cu o mutrita amuzata. E prima scena in care o vedem, iar reaction shot-urile sunt specialitatea actritei in filmul asta. Dat fiind ca mare lucru nu face, ii ramane sa raspunda cumva la ceea ce fac cei din jurul ei (Dante, Razor, Billy, fiul sau nepotul ei). Avem de-a face, totusi, cu un film testosterono-nostalgic, in care actori de pe vremuri fac lucrurile ca pe vremuri, deci nici nu e de mirare: decorative erau rolurile lui Bassinger atunci, decorative sunt si acum.

De fapt, toate personajele au o particularitate si atat. Dincolo de ceea ce trebuie sa faca pentru a evidentia acele calitati sau defecte principale, nimeni nu misca niciun pai. Billy e un fustangiu pe care nu se poate pune baza. In trecut, s-a culcat cu Sally pe vremea cand aceasta era prietena lui Razor, acum, nu e in stare sa aiba grija de nepotul lui nici cateva minute. Razor, pe de alta parte, e om cu toata lumea si are un suflet atat de mare, incat e loc in el si pentru arta. Mai mult, actiunile lui sunt caracteristice atat pentru el, Razor, cat si pentru Rocky Balboa.

Stallone bea din nou mai multe oua crude sparte intr-un pahar, apoi alearga in sus si-n jos, da si primeste o gramada de pumni, dar jos tot nu cade (sau cade greu), pe scurt, face ce stie el mai bine. Ideea in sine de a aduce mai multi actori batrani si de a-i pune in situatii nespecifice varstei lor e din capul locului interesanta, indiferent de executie, Stallone stie asta prea bine, dupa trei serii Expendables. Fara sa fie din cale afara de originala, nici situatia in care doua personaje care nu se suporta, dar sunt obligate sa lucreze la un proiect comun nu e rea deloc. Avand in vedere ca e vorba de un film care se incheie cu o Mare Confruntare, nu e nimic in neregula nici cu faptul ca, la inceput, concurentii nu sunt din cale afara de performanti, dar dupa ce pun osul la treaba si se antreneaza, ajung la final sa impuna respect. Doar ca acesti batrani morocanosi si semiramoliti care trebuie sa lucreze in echipa chiar sunt din filme diferite. In ciuda comediilor recente ale lui De Niro, care mai echilibreaza balanta, e ca si cum ar face un duet Robert Plant cu Pitbull. Doar unul merita sa i se zica artist, dar amandoi se fac de ras.

 



Viata dulcica: „La grande bellezza” de Paolo Sorrentino

la-grande-bellezza-2

Daca admitem ca putem vorbi de un public-tinta clar definit chiar si atunci cand produsul e un film de festival cu pretentii, atunci in cazul castigatorului din 2013 al marelui premiu al Academiei europene de film, acesta ar trebui sa fie format din toti acei spectatori suficient de cine-alfabetizati incat sa fi auzit de Federico Fellini, dar care nutresc in acelasi timp credinta ca filmele trebuie sa fie intotdeauna despre ceva. Pentru criticul Manohla Dargis de la The New York Times, de pilda, La Grande Belleza este despre o trezire (a lui Jep Gambardella personajul principal). Pentru ea, filmul are un spil. Citez: „suntem doar in trecere prin calatoria care e viata asta, asa ca am face mai bine sa ne bucuram la maxim de ea”.

Nu e un caz de intentional fallacy, filmul chiar asa e facut, astfel incat foarte multe scene sa ne faca cu ochiul, adica din ele sa extragem un talc, si toate aceste invataminte impreuna sa formeze un adevar mare, preferabil unul in care credem deja. Simplu si la obiect: bucura-te de viata!

Spunea „La dolce vita” acelasi lucru? Da si nu prea. Spunea niste imagini, multe din ele aceleasi (adica le intalnim si in filmul lui Sorrentino aproape neatinse): pitici, numere de circ, plimbari nocturne prin palate nelocuite, in care spovedaniile se fac pe verticala si nu se stie cui, copii impostori, un numar de striptease, o sinucidere inexplicabila si in acelasi timp o tragedie care poate ar fi putut fi prevenita, o adolescenta frumoasa si cu sufletul curat, multi preoti, multe maicute.

Dar de la primii lui spectatori pana la studentii la film de azi, va fi plecat macar unul acasa cu lectia invatata? Mira-m-as. De asemenea, nici „Roma” (care pare sa fi inspirat scena realist-magic-sitcomiana a clinicii de chirurgie estetica), nici „8 ½”, nici „La notte” al lui Antonioni, citate in filmul lui Sorrentino, nu prea te scoteau la tabla la final. „La grande bellezza”, pe de alta parte, iti baga degetele in ochi cu atat de putina pudoare, incat daca i l-ai arata unui spectator lipsit de orice forma de busola cinematografica, iar apoi l-ai pune sa vizioneze un film saizecist al lui Fellini si unul de dupa ’90 al lui Dan Pita, mare minune daca n-ar crede ca maestru a fost romanul nostru. In orice caz, daca l-as fi recunoscut pe actorul Valentin Teodosiu (sau pe George Mihaita, sau pe Jojo) intr-unul din roluri, nu m-ar fi mirat din cale afara.

In mijlocul unei petreceri, dintr-un Colosseum miniatural, iese o fosta vedeta TV, diforma ca monstrul marin din finalul lui „La dolce vita”. Asadar asta e Roma post-berlusconiana… Dansul trenuletului facut la petreceri e cel mai frumos, e de parere Jep. De ce? Pentru ca nu duce nicaieri! „Ii vedeti pe toti oamenii acestia?”, e intrebat Jep de o pereche de petrecareti. „Nu stiu sa faca nimic”. Cata de gaunoasa este deci viata high life-ului roman! Cardinalul Bellucci vorbeste numai si numai despre retete culinare, in timp ce venerabila sora Maria se hraneste doar cu cateva grame de radacini de plante pe zi. Asa e ca v-ati prins cum sta treaba cu Vaticanul?

In timpul petrecerii de ziua lui de nastere, Jep isi lasa capul pe spate, iar camera ii copiaza miscarea, si toata multimea pestrita de petrecareti e vazuta pe dos. Roma lui Sorrentino e o lume cu fundul in sus, ca sa fie clar pentru toata lumea. Nimic de zis, la fel era si Roma lui Fellini, dar acesta din urma nu avea nimic dintr-un parinte sever, ci isi descria fauna nocturna cu afectiune. Or, Sorrentino se preocupa de personajul lui principal intr-un mod din care rezulta destul de clar ca el si ai lui sunt personaje pozitive, adica petrecaretii buni, iar ceilalti, petrecaretii rai, despre care se poate face misto in voie. De la petrecerea fastuoasa de la inceput, montata ca un videoclip dubstep, durata cadrelor creste, odata cu trezirea despre care scria Dargis (si culminand cu genericul final): protagonistul se dedica metodic contemplarii semi-demiurgice a lumii inconjuratoare, una din care fac parte foarte multe maicute si foarte multi copii. Altfel, ca in cazul oricarui alt erou care se respecta, traseul lui Jep e jalonat de o serie de victorii. Sigur ca adversarii lui n-au nicio sansa. Doar el e inteligent, doar el e spiritual, ceilalti (artista inchipuita, marxista de sueta, cardinalul mancau) raman cu gura cascata si pleaca ochii, rusinati.

Si totusi, exista cel putin un capitol la care filmul lui Sorrentino iese castigator: l-am vazut si l-am revazut de suficiente ori cat sa fiu absolut sigur, „La dolce vita” n-are nicio girafa si, daca tin bine minte, duce lipsa si de pasari flamingo.



Visul american in Japonia feudal-virtuala – Ronin: 47 pentru razbunare

47-ronin

Joi, 19 decembrie, Cinema City Cotroceni, avanpremiera filmului 47 Ronin. 119 minute cat dureaza proiectia, vecinul meu din stanga vorbeste cu jumatatea lui. Priviri taioase, interjectii de biblioteca, rugaminti din ce in ce mai ferme – ritualul meu in crescendo nu da roade, sunt invitat sa astept sa apara filmul pe DVD si sa-l vad din nou. Nici amenintarea unei sabii de samurai nu cred c-ar fi reusit sa-l faca sa taca, asa ca ma resemnez. Ce avea de comentat tipul? Nu mare lucru: inainte de fiecare plot point, simtea nevoia sa ii explice domnisoarei, care pesemne ca era din nascare mai saraca cu duhul si nu pricepea singurica, ce urma sa se intample. Iata adevarata functie a lui 47 Ronin, un film care, daca ai trecut de varsta de 4-5 anisori, n-ar trebui sa te surprinda foarte tare: consolidarea instantanee si de durata a stimei de sine.

A critica un film precum Ronin: 47 pentru razbunare pentru ca nu respecta realitatea istorica inseamna sa ai cam la fel de multa minte precum cetateanul din paragraful anterior. Sigur ca sunt sanse destul de mari ca Japonia secolului XVIII sa nu fi colcait de vrajitoare si monstri, dar a vorbi despre veridicitate in cazul de fata e ca si cum te-ai plange ca, desi ai vazut filmul 300, tot nu prea intelegi miscarile de trupe din batalia de la Termopile.

Daca practicile oculte si monstrii din Japonia medievala starnesc nedumerire, aceasta se intampla deoarece scenaristilor Chris Morgan si Hossein Amini le-au placut la fel de mult si genul literar-cinematografic fantasy, si valul de wuxia revival de la inceputul anilor 2000 (Crouching Tiger, Hidden Dragon, House of Flying Daggers, Hero), si jocul video Mortal Kombat, si pe toate le pun sa fiarba in aceeasi oala. Alaturi de ele, mai incap un personaj supraponderal (de care se poate face misto dupa pofta inimii), o femeie care baga zazanie (ca de aia e femeie), respectiv o femeie care sta cuminte pe tatami-ul ei si asteapta sa fie salvata (din nou, ca de aia e femeie).

Condimente: un paianjen lasat sa alunece de-a lungul unui fir subtire direct pe buzele unui personaj, imprumutat din You Only Live Twice, Bond-ul din 1967 (care de asemenea preia scena din Shinobi no Mono, jidaigeki cu ninja din 1962), doua discursuri mobilizatoare tinute de acelasi orator, in fata acelorasi spectatori (primul incheiat cu urale), o aplicare ca la carte a principiului pseudorealismului in film (din 47 de pozitivi, unii mai trebuie sa si moara), un cal troian hamletian (cei 47 pasesc pe teritoriul inamic deghizati in actori), dar si juraminte de dragoste spuse cu vocea stinsa sub fulgii de nea care cad artistic.

Cel mai interesant apendice e dat de protagonistul Kai (Keanu Reeves), plebeu si metis, deci dublu discriminat, si de idila acestuia cu Mika (Kou Shibasashi), fiica stapanului sau. Eroul are, deci, de luptat cu un negativ care ii ucide stapanul si ii fura iubita, dar si cu Xenofobia (cu x mare) si cu Sistemul Claselor Sociale, ceea ce face ca izbanda lui finala sa para cu atat mai meritorie (si mai satisfacatoare pentru spectatorul vestic).

Ca in basme, eroul de origine umila poate primi fata imparatului de sotie daca trece o proba: dupa ce tatal lui Mika este obligat sa-si faca seppuku, toti samuraii aflati in solda lui se transforma in ronini, devenindu-i egali, iar respectarea codului bushido, adica razbunarea, devine modalitatea prin care Kai poate infrange barierele de casta si de rasa care il separa de obiectul dorintei sale. De altfel, intreg filmul poate fi citit, de catre admiratorii teoreticianului rus Vladimir Propp si nu numai, ca un basm: interdictiile abunda, eroul le incalca atunci cand participa la un turnir, e surghiunit, insa trece un test de etapa si primeste in dar o serie de obiecte cu proprietati magice etc. Toate au loc sub imperiul unui ticking clock à la Robin Hood (daca nu reuseste  sa-si indeplineasca misiunea la timp, Mika devine sotia lui Kira/Tadanobu Asano), si deloc intamplator, in Japonia, tara cu o cultura suficient de puternica incat sa stie toata lumea ce-i acela un samurai, dar in acelasi timp destul de exotica incat sa faca acceptabila orice gogomanie, oricat de mare.

Fiecare cadru din finalul acestui film 3D cu extrem de mult CGI ar fi o minunata ilustrata, sau imagine de calendar de perete, sau fata de masa chinezeasca. In mijloc, eroina, asteptand pansiva urmatoarea viata. In spatele ei, vai si munti, cu stoluri kitschoase de pasarele gurese care apar exact cand trebuie. Pe calculator se poate orice, ceea ce face cu atat mai trist faptul ca realizatorii lui 47 Ronin si-au dorit atat de putin.