Oscar 2014, momentul adevarului: „Dallas Buyers Club” si „12 Years a Slave”

DF-02290FD.psd

La premiile Oscar de anul acesta, din cele noua nominalizari la categoria Cel mai bun film, cinci sunt bazate pe o poveste reala: „Captain Phillips”, „Philomena”, „Dallas Buyers Club”, „12 Years a Slave” si „The Wolf of Wall Street”. Evenimentele pe care filmele le relateaza (unde „relateaza” e un termen folosit cu multa ingaduinta) au avut loc in anii ’40 ai secolului XIX, in cazul lui „12 Years a Slave” (ceea ce face ca filmul sa se poata numi istoric, iar scenaristul John Ridley sa se fi bucurat de o mai mare libertate de miscare), sau in ultimii 60 si ceva de ani (celelalte patru filme). Pentru spectatorii mai tineri, chiar si un film a carui actiune se petrece la sfarsitul anilor ’80 ca „Dallas Buyers Club” poate fi considerat istoric: cine mai vede acum in virusul HIV un dos de palma divin pe care il primesc doar membrii comunitatii LGBT? Avem, asadar printre aceste sase titluri, doua care din capul locului isi triaza spectatorii, rasisti sau homofobi, dupa caz.

In primul dintre acestea, deznodamantul ne este cunoscut chiar din titlu („12 ani de sclavie”): stim ca white guilt trip-ul are o statie finala, care este libertatea, in timp ce primele scene vor fi reluate si intelese pe deplin abia dupa aproape o ora si jumatate de film.

Solomon/Platt (Chiwetel Ejiofor) asculta, alaturi de ceilalti sclavi de pe plantatie, un expozeu pe tema taiatului trestiei de zahar. Lectia se va dovedi utila mai tarziu, atunci cand protagonistul isi va fabrica un condei cu penita artizanal (minutul 83). La sfarsitul zilei de munca, Solomon mananca pe veranda, iar zeama pe care o lasa un fruct ii da ideea unei cerneli alternative, de care are de asemenea nevoie pentru a le da de stire unde se afla prietenilor lui din New York. Pe podea, langa ceilalti sclavi, asteptand sa adoarma, Solomon se bucura de cateva clipe de intimitate alaturi de vecina lui din stanga. Cine este ea, asta nu mai aflam deloc. Dupa care, dintr-un scurt flashback, aflam povestea lui Solomon, cel dinainte de a fi dus in robie in Sud si rebotezat Platt. Cu o singura exceptie (un flashback in flashback), acesta curge cuminte, neintrerupt, cronologic: trebuie sa stim cat mai degraba cum stam, pentru ca, de fapt, adevaratul spectacol al filmului e cel al domesticirii protagonistului, al transformarii acestuia intr-un animal de casa (ceea ce se intampla sa necesite foarte multa violenta, la fel cum „Patimile lui Hristos” se intampla sa se concentreze si pe o spinare si foarte multe biciuri).

In esenta, filmul lui Steve McQueen e un prison movie tipic: detinutul e nevinovat, iar evadarea aproape imposibila. In acest prison movie, muzica bubuitoare a lui Hans Zimmer te face sa te astepti ba la un robot gigantic care sfarama vaporul care ii duce pe sclavi in Sud si le distribuie la toti veste de salvare, ba la un luptator de comando in haine de camuflaj, care apare salvator si impusca toti albii de pe plantatie. Ca o rotita de volum, dar una care controleaza Sentimentul si il da la maxim, si acesta este un motiv pentru care filmul e extrem de bine facut, ceea ce nu anuleaza cu totul senzatia o senzatie destul de neplacuta. Aceea ca ar trebui sa credem ca Solomon merita sa fuga de pe plantatie mai mult decat ceilalti sclavi pentru ca el e din Nord. Ca, spre deosebire de ceilalti, isi merita libertatea si pentru ca (sau mai ales pentru ca) stie sa scrie, sa citeasca si sa cante la vioara.

AMF_7277 (341 of 376).NEF

Daca „12 Years a Slave” mizeaza pe identificarea cu ceea ce in film e denumit „the exceptional nigger”, si nu cu sclavii de rand, „Dallas Buyers Club” privilegiaza, dintre toate situatiile de receptare posibile, privirea condescendenta. In debutul filmului, la cativa metri de arena de rodeo, Ron Woodroof (Matthew McConaughey) se intretine cu doua prostituate si ceva cocaina. Cum face el in timpul actului sexual? Ca un taur. Trebuie sa vedem in Ron un animal, cu nevoi foarte simple (droguri, alcool si sex), mai bine zis, cu nevoi atat de simple si, in ceea ce-l priveste, atat de accentuate, incat l-ar putea face pe un spectator educat sa-l dispretuiasca. Unde mai pui ca nu stie nici cine e Rock Hudson (sau cine a jucat in „North by Northwest”)!

De data aceasta, traseul nu e de la om la animal, ca in filmul lui McQueen, ci de la animal la om. Cum devine Ron om? In primul rand prin scaderea propriului sau nivel de homofobie. Si lupta impotriva sistemului sanitar-farmaceutic il face simpatic, nimic de zis, dar nu la fel de mult precum scaderea progresiva a aversiunii pe care o manifesta fata de travestitul Rayon (si, in cele din urma, afectiunea pe care ajunge sa i-o poarte). Scenaristii Craig Borten si Melisa Walack au grija sa-i procure lui Ron o partenera ocazionala de sex, precum si o doctorita pe care o curteaza insistent, una care, la randul ei incepe prin a fi destul de antipatica (dar nu prin transgresiune, ci prin conformism), si care e umanizata atunci cand, asemeni lui, intoarce spatele Sistemului. Concentrarea pe vindecarea lui Ron de homofobie (in defavoarea specializarii lui in fentarea legislatiei medicale in vigoare, de pilda) e lucrul cel mai la indemana si o alegere lenesa pe care am mai vazut-o in opera in mai multe filme cu Clint Eastwood, dintre care ultimul e „Gran Torino”. Lui Ron i se inmoaie sufletul, si asa ar trebui sa se intample si cu noi, spectatorii. Iata ca exista homofobie, la fel cum odinioara, exista si sclavie in sudul Americii. Exista o gramada de lucruri rele pe lume, iar printre ele se afla si exploatarea urmatorului mecanism de raspuns: cu cat te simti mai vinovat, cu atat mai bun e filmul.

 

 

Advertisements


Condamnat sa ucida – Trihotomie

3 days to kill 1

Cu vocea tremurata, foindu-se pe scaunul cu spatar ca un copil alintat intr-o banca prea ingusta, tatal le ruga sa inceapa. N-avea rost sa mai astepte, trebuia sa stie adevarul, oricare va fi fost acela!

-Nu te teme, tinere, ca n-ai de ce, il linisti prima ursitoare. O sa creasca mare si frumos. Comedie o sa fie!

-Comedie?!, se mira tatal.

-Da, comedie. Cu un turc sau arab sau ce-o fi, numai bun de chinuit, dar si cu un italian care vorbeste numai de maica-sa si de mancare. Vine americanul si mi ti-i bate de nu se vad! A, si un ringtone haios. Cand ti-e lumea mai draga, suna telefonul!

-Atata?, intreba omul, alarmat.

-Nu, domnule, ce dracu? O sa fie si o bicicleta mov.

-A, asa mai merge! Dar matale ce zici, ce o sa fie cand o sa creasca mare?, o intreba el plin de speranta pe cea de-a doua ursitoare.

-Pai asculta la mine, ca o sa fie un film pentru intreaga familie cum rar ti-e dat sa vezi! Pe langa arabii si italienii astia, o sa aiba si niste africani, oameni buni cu suflet bun, care nu vor decat sa-si creasca copiii in pace. Iar eroul asta al tau, nu te uita ca urgie mare o sa starneasca, dar are si el familia lui! Are o sotie, pe Christine, femeie de casa, la locul ei, care inca are dragan de el, ca nu degeaba incearca sa-l aduca pe drumul cel bun! Si are si pe Zoey, fiica lui, care il iubeste si ea, ca de aia e tatal ei, iar sangele apa nu se face. Si turcul are familie mare, cu doua fete gemene frumoase, italianul are pe maica-sa, si fii atent ca fata aia mica a africanilor naste, si Ethan o tine in brate de-i vine sa planga…

-Ia mai taceti, bre, odata!, intervine cea de-a treia ursitoare, care isi cam pierduse rabdarea. Nu stiu eu ce tot zic babele astea doua, ca film de actiune o sa fie! Cu urmariri de masini, cu impuscaturi, cu un negativ mare si un negativ mic, ca la carte, ce mai! Ei, dracia dracului!

-Asa o fi, dar o sa fie si un Taken fara rapire in care: Ethan se lasa convins imediat de propunerea lui Vivi, Zoey e tot timpul cu capsa pusa (chiar si atunci cand n-are niciun motiv sa fie asa), apoi se inmoaie brusc, iar Christine se supara ca Ethan lucreaza din nou pentru CIA exact atunci cand trebuie sa se supere, adica toate se intampla ca la apasarea unui buton. Exceptand urmaririle regulamentare de masini prin Paris (doua la numar), vor fi de fapt trei scene de actiune mari si late: prima intalnire dintre Ethan si Albinos, soldata cu ranirea Albinosului, prima intalnire dintre Ethan si Lup, soldata cu uciderea Albinosului, respectiv a doua si ultima intalnire cu Lupul, soldata cu uciderea Lupului. Dintre acestea intalniri, doar a treia e un pic mai complicata, deoarece se desfasoara intr-un spatiu in care sunt prezenti nu doar Pozitivul, Boss-ul si locotenentii lui, ci si familia lui Ethan, precum si o gramada de civili. Din nou, ca un gamer care trece de nivel intr-un shooter jucat pe easy (si ma refer aici la echipa de scenaristi, nu la protagonist), Ethan rezolva situatia facand uz de abilitatile lui de lunetist, pe care si le exercita cu atat mai plenar cu cat adversarii lui se lasa impuscati ca niste saci de cartofi.

Uciderea unui membru al echipei sale in debutul filmului e o crima pe care lui Ethan nici nu ii trece prin cap sa o razbune, in timp ce ultima mare rasturnare de situatie, cea in care Vivi Delay s-ar fi cuvenit sa incerce sa ii faca de petrecanie, nu mai are loc, si nu e clar daca din dorinta de a evita cliseul sau din simpla incompetenta. Comedie, respectiv film de familie cu umor si sentimentalism in exces sau action flick cu prea putina actiune, asta conteaza mai putin: 3 Days to Kill e o mostra de entertainment fuserit, dar nu mai putin onorabil.

-Ia mai taci, din gura, bai, ca nici nu am inteles ce zici tu acolo, se burzului McG, care se ridica brusc, cu bratele incrucisate. Cu o expresie grava, Besson ii urma exemplul. Criticul si ursitoarele iesira din camera grabiti: nu mai aveau ce cauta acolo. Imbratisati, parintii se uitara cu drag la odorul lor. Ce bine i-ar sta cu un fratior alaturi!



Fiind hipster, paduri cutreieram: „Prince Avalanche” de David Gordon Green

prince-avalanche-2

In anul 1987, aflam din insertul introductiv, in statul american Texas are loc o serie de incendii devastatoare. Un an mai tarziu, Alvin (Paul Rudd) si Lance (Emile Hirsch) participa la eforturile de reconstructie a zonei. Misiunea acestor oameni de bine este simpla: sa traseze cu vopsea galbena linia interupta, adica acel marcaj din mijlocul carosabilului care separa un sens de circulatie de celalalt. Pe masura ce se achita de aceasta sarcina, cei doi afla o gramada de lucruri unul despre celalalt, dar in acelasi timp se si redescopera (sau isi redescopera umanitatea, daca ar fi sa respectam formularea uzuala de trailer sau comunicat de presa). Cum se intampla aceasta mica minune? Incetul cu incetul, mai bine zis in slowmotion, respectiv pe acorduri de post rock si de folk alternativ, genuri care se intampla sa fie interpretate si ascultate de hipsteri, care se intampla sa reprezinte o insemnata parte din publicul festivalului de la film de la Sundance.

Slowmotion-ul are darul de a innobila orice actiune, oricat de oarecare, insa in cazul de fata satisface o nevoie, aceea de a obtine cel putin o ora si jumatate de film pornind de la un scenariu de 65 de pagini. Acesta e deja un factor de diferentiere destul de insemnat – in „Prince Avalanche”, nu se intampla nimic, ar putea carcoti unii, si cu greu ar putea fi contrazisi. Aceasta calitate a filmului, una la randul ei destul de relativa (intr-un fel arata nimicul in filmele lui Rohmer si cu totul altfel aici), nu este in acelasi timp si reprezentativa.

De ce e acest film alternativ? Pentru ca Alvin si Lance sunt ceea ce se cheama flawed characters. Pentru ca Alvin are o familie atipica sau disfunctionala (in alte filme de Sundance, asta poate insemna divort, separare, unul sau mai multi membri al familiei care fac parte din minoritatea LGBT sau, mai rar, moartea unei rude). Pentru ca, desi ambii pornesc dintr-un punct A si ajung intr-un punct B, parcurgand un asa-numit character arc, o fac intr-un decor mai putin intalnit in cinematografia mainstream (in sanul naturii) si printr-o serie de actiuni marunte, aparent nesemnificative (pusul si stransul cortului, preparatul mancarii, trasatul dungii galbene de vopsea). Pentru ca musteste de compatimire fata de cei doi, iar la final, te face sa parasesti sala de cinema 1. imbibat de Bune Sentimente, directionate difuz catre ceva ce ar putea fi definit ca fiind Intreaga Umanitate, dar si 2. plin de satisfactie in ceea ce te priveste – oricat de rau ai duce-o, tot esti cu o treapta deasupra fratilor tai de pe ecran. E un alternativ care arata suspect de asemanator cu mainstream-ul, avand insa un public mai putin amorf si cu asteptari mai clare; cum s-ar zice, se lucreaza pe un brief mai clar si cu un target mai bine stabilit.

Dat fiind ca, in filmul lui David Gordon Green, nu exista negativi, punctele A, enuntate extrem de clar inca de la inceput, ii fac pe cei doi destul de nesuferiti, lasandu-le in acelasi timp spatiu de manevra – au ce face in urmatoarele  90 si ceva de minute. Ajunsi in punctul B, si Alvin, si Lance trebuie sa devina genul de tipi de treaba cu care ai sta linistit la aceeasi masa, fara sa-ti fie teama ca o sa te plictisesti sau ca vei fi lovit cu ceva in cap. Dupa multe beri baute in ralanti si mult topait prin padure, cei doi reusesc sa atinga acest deziderat.

Direct din bromance-ul traditional, actorul american Paul Rudd face trecerea la bromance-ul alternativ, genul care „explores male bonding in a refreshingly genuine way”, dupa cum ne informeaza pagina de prezentare a filmului de pe site-ul festivalului Sundance. La inceput, personajul acestuia e fixist, ii inchide lui Lance casetofonul in timp ce acesta asculta rock, insista ca acesta sa nu dezlege rebusuri cu pixul si il dispretuieste pentru ca nu se pricepe exact la acele lucruri pe care se presupune ca nici publicul de la Sundance nu stie sa le faca (sa eviscereze un peste, sa monteze un cort, sa faca un nod). Trecand prin mai multe discutii in care cei doi vorbesc despre propriile lor sentimente, Alvin invata ca viata e la fel de frumoasa si fara reguli, iar Lance decide sa accepte statutul de tata. La final, se dovedeste ca viata in padure i-a imbogatit sufleteste pe amandoi, si pe samanatorist, si pe orasean, iar povestea zbenguielilor lor forestiere ne-a facut imbogatit sufleteste pe noi, asa cum se presupune ca ar trebui sa o faca un film ca acesta. Unul perfect pentru cei care au fost parasiti, pentru cei care vor deveni parinti inainte de vreme, dar si pentru toti ceilalti marginali ai lumii, unul arata ca si cum ar fi fost produs de un ONG care militeaza pentru Incluziunea Sociala a Tuturor.



Ultimul zburator – La jumulit de mit

ultimul-zburator-1

Filmul e prima parte a trilogiei Promissum, desi o denumire mai nimerita ar fi fost poate Promiscuum.

In mitologia populara romaneasca, Zburatorul era un spirit care popula visele fecioarelor. Un fel de incubus, cum s-ar zice. In filmul lui Ovidiu Georgescu, Zburatorul e un biker libidinos care vorbeste cu motorul lui in greaca.

Din articolul Monicai Andrei de pe ziarulmetropolis.ro, aflu ca Ultimul zburator ar fi o alternativa la filmele despre Dracula. E o formulare imprecisa: filmul lui Ovidiu Georgescu e o alternativa la Vlad Nemuritorul si atat.

Celor care sustin ca in Romania se face numai cinema minimalist, Georgescu le da un raspuns care o sa-i puna pe ganduri. In afara limitelor trasate de Noul Val Romanesc, se fac, iata, o gramada de filme mediocre, daca nu de-a dreptul proaste, cum ar spune unii chibiti mai carcotasi, nu eu. Cum ar veni, Noul Val de Rahat.

Ultimul zburator va avea premiera la 14 februarie, de Valentine’s Day. Daca prietena ta e motociclista, folclorista sau pur si simplu exceptional de proasta, e cadoul perfect.

Rareori prostia, incompetenta si saracia s-au aflat intr-o simbioza mai mare in cinema-ul romanesc decat in acesta fabula moderna cu Zburatori. Oamenii au filmat unde au putut (prin vila unuia, prin biroul altuia). Mogulul mediatic interpretat de Constantin Cotimanis isi primeste oaspetii in ceva ce ar putea fi sediu de firma de termopane. Studioul TV arata ca oficiul de stare civila din Urziceni. La marele concert de lansare a primului album al Elizei asista un public format din maxim 20 de figuranti, si aceia fara prea multa vlaga, in timp ce evenimentul are loc in ceva ce, in lumea asta dezvrajita a noastra, a muritorilor de rand, probabil ca e discoteca unui sat mai sarac. Cum se acopera totul cu o perdea groasa ca magiunul de mister, purtand marca unui ce tenebros, vag medieval? Cu ooo-uri guturale de cor gregorian, repetate la intervale regulate.

Din arsenalul redutabil al scenaristilor Ovidiu Georgescu, Mihai Manescu si Teo Herghelegiu, fac parte replici precum: Would you dance with me, señorina? Nu señorita, nu signorina, señorina. Raspuns: Igen. Sau: Iti mai aduci aminte cum se spetea tata (in SUA – n. a.) si nu avea un penny? Bine ca nu un yen, sau o drahma, sau un forint. Aceluiasi frate al Elizei ii sare mustarul cateva replici mai tarziu: OK, thats enough, imi dai mie lectii de viata? You’ve got to be kidding me! It’s none of your business! Pe moment, deruta e totala: sa fi nimerit oare la un film indian? Daca da, de ce nu danseaza nimeni? O gluma teribil de buna, din moment ce e spusa de patru ori, priveste vaginul personajului interpretat de Iulia Verdes: care o fi pozitia acestuia fata de sol? Da, o are pe orizontala, conchide la final Gelu (Cotimanis), intr-o noua secventa cu mult umor fin. Vrajeala asta tinea la 15 ani, ii atrage atentia purtatoarea organului amintit Zburatorului. La 15 ani nu-l cunosteai pe Zanoni, o pune el la punct. Cand mergem? Il intreaba ea cateva scene mai tarziu. Duci lipsa… de rabdare, o persifleaza el, cu obisnuita lui ironie de muncitor pe santierul naval. Mai bine recunosti ca vrei sa mi-o tragi, il indeamna ea frust. Da, recunoaste el, evitand discutii inutile. Dupa care se ridica amandoi, dar pleaca doar ea, pentru ca in cadrul urmator sa o vedem in apa, moment in care el o vindeca telepatic de acvafobie. Ea se intoarce uda toata, el o ignora si continua sa joace table cu Manolica (Constantin Cojocaru). Atunci cand ii vine si ei randul la masa, cei doi joaca table pe pedepse, pedeapsa fiind consumul de ayahuasca. In chip firesc, asta ne va ajuta in scurt timp sa aflam care e ideea de erotism a lui Georgescu: un pat mare cu asternuturi rosii.

Probabil cea mai memorabila replica a filmului e cea spusa in final de Eliza lui Gelu, cu satisfactie mare. Domnule Stroescu, cu tot respectul, va f… in gura! As zice ca sunt sanse bune ca macar o parte din spectatorii platitori de bilet sa plece acasa cu aceasta replica in cap, dar avandu-l ca adresant pe Georgescu.