Divergent – Manualul de distopie, clasa a XIIa

DIVERGENT

Desi muzica e compusa de Junkie XL, nu prea am avut parte, in timpul acestei ecranizari dupa un roman de Veronica Roth, de a little less conversation.

Cel putin trei din probele pe care eroii lui Divergent trebuie sa le treaca prilejuiesc rostirea sintagmei You have to face your worst fears. Tris (Shailene Woodley) are frica personajului interpretat de Tippi Hendren in The Birds, in timp ce Four (Theo James) sufera de fobia personajului lui James Stewart din Vertigo. In ceea ce ma priveste, si eu am luptat din greu cu proprii mei demoni, unii deloc hitchcockieni: in stanga am avut trei domnisoare care au conversat intruna (de altfel, in ciuda oricarei evidente, una dintre ele si-a instiintat telefonic mama sale ca se afla in imposibilitatea de a vorbi), in randul din spate, un anumit crainic radio i se tot confesa periodic, de la un scaun gol distanta, unei anumite senior editor port.ro, iar in dreapta mea era colega Loredana Ghidarcea, ai carei cercei zornaitori nu prea obisnuiesc sa taca.

Din drepturile de autor pe fraza Lets get ready to rumble!, prezentatorul american Michael Buffer a castigat peste 400 de milioane de dolari. Tocmai de aceea, nu inteleg de ce nu inregistreaza nimeni expresiile You have to face your worst fears sau I’m not gonna let that happen, aceasta din urma spusa de catre un ins protector unei persoane de sex feminin care a fost amenintata cu concedierea, bataia sau gadilatul. Sunt sigur ca s-ar face bani frumosi din asta.

La cum sunt filmate unele din scenele cu impuscaturi ale filmului, personajele ar putea la fel de bine sa tina in mana, in loc de traditionalul pistol futurist, un sapun Cheia, un inbus de la IKEA sau o legatura de leustean: oricum nu se vede nimic.

Oamenii viitorului sunt impartiti, in filmul lui Neil Burger, in cinci caste. In cadrul unui ritual de trecere destul de primitiv (candidatii lasa sa cada un strop de sange intr-un bol), tinerii aleg din ce casta sa faca parte. Tris nu prea ar vrea sa faca parte din nicio casta, drept urmare, te astepti sa nu aleaga nimic (iar aceasta non-alegere a ei sa duca la izgonirea ei din Chicago-ul utopic cvadri-cameral, undeva unde ar urma sa puna bazele unei noi ideologii, cu revolutia ei aferenta). Refuzul ei ar fi insemnat insa ca filmul sa fie vaduvit de foarte multe scene in care se practica nobila disciplina a parkour-ului, asa ca Tris alege factiunea care ii e ei cea mai simpatica: cea a fortelor de ordine.

Intr-o distopie care nu prea e distopie (adica perspectiva unui asemenea viitor nu e chiar atat de infricosatoare, doar rotatia castelor lasa un pic de dorit), activitatea principala a acestor jandarmi e cataratul pe cladiri si saritul in si din trenuri in timp ce acestea sunt in miscare.

Tris are ghinionul de a fi un pic mai complexa decat semenii ei unidimensionali, ceea ce o face divergenta, adica periculoasa. In esenta, ea are de suferit de pe urma faptului ca e altfel decat ceilalti. Mitului alesului, al celui care, adesea pe fondul unei predispozitii, e chemat de o instanta superioara, indiferent care, pentru a-si mantui semenii (Matrix), Divergent ii opune mitul marginalului, a celui care schimba fundamental societatea tocmai prin aceea ca e diferit, ceea ce probabil ca suna destul de bine pentru adeptii curentului emo, atatia cati mai sunt, sau pentru hipsteri, definiti tocmai prin opozitia fata de majoritate. De fapt, nici nu trebuie sa faci parte din vreo subcultura pentru ca Divergent sa vorbeasca pe limba ta, adica pe Neinteleseza: ajunge sa fii tanar.

Altfel, e interesant ca personajele negative fac aproape toate parte din casta Eruditilor. Aparent, nici in viitor, inteligenta nu va fi din cale afara de cool in ochii celor multi; noi sarim, nu gandim.

Cand Tris o intreaba pe Jeanine (Kate Winslet) daca e de parere ca natura umana e un rau care trebuie combatut, iar aceasta ii raspunde ca da, mai multi spectatori mandri de umanitatea lor au raspuns prompt cu Ooo-uri dezaprobatoare. Pe aceia, ii banuiesc ca ar face si ei parte dintr-o factiune, daca nu cumva sunt de-a dreptul roboti.

Din punct de vedere narativ, filmul se blocheaza undeva la inceput. Tris trebuie sa aleagao tabara, in ceea ce constituie prima proba a filmului. O data intrata in factiunea Neinfricatilor, pe aceasta o asteapta o gramada de alte probe: primul salt intr-un tren in miscare, primul salt de pe un bloc, prima lupta din ring, Four exerseaza aruncatul cu cutite in timp ce ea serveste drept tinta si trebuie sa stea neclintita, dupa care urmeaza: a doua lupta din ring, cucerirea unei redute (capture the flag), prima lupta cu fricile ei, lupta cu fricile lui, care e totodata proba finala. Toate aceste probe se intind pe aproape intreg parcursul filmului. In tot acest timp, Tris arata semne de gandire independenta, dar cu masura. De la alegerea initiala (a intra intr-o factiune), trecand prin incercarile ei disperate de a urma aceasta alegere pana la capat (excluderea din factiune, evitata cu orice pret), Tris nu e niciodata altcumva decat obedienta. Cand totusi e rebela, rebeliunea ei e una prin excelenta conformista, adica regulile care guverneaza sistemul nu sunt niciodata puse la indoiala. Sistemul devine fundamental rau doar atunci cand oamenii rai dintr-o factiune incearca sa-i elimine pe oamenii buni din alta factiune, care se intampla sa fie cea a parintilor ei, ceea ce oricum se intampla extrem de tarziu, adica in ultima jumatate de ora a acestui film de peste 140 de minute.

Pana atunci, toate aceste probe functioneaza ca un preludiu prea lung, care nu au cum sa nu te piarda pe drum deoarece e clar ca, mai devreme sau mai tarziu, Tris va chestiona status quo-ul (si cel mai probabil va reusi sa-l si schimbe). Explicatia expozitiunii imposibil de lungi sta in faptul ca filmul nu e, de fapt, un action futurist al carui act doi incepe la final, ci o drama de liceu cu epilog. S-o fi petrecand Divergent in viitor, dar asta nu schimba faptul ca avem de-a face cu foarte multi tineri care concureaza unul impotriva celuilalt intr-o structura de invatamant, cu bullies si aliati, cu profesori buni si profesori rai, cu o zi de absolvire in care cei buni primesc coronita, iar cei rai sunt pedepsiti. Graduation day vine cu putin inainte de generic, ceea ce e extrem de tarziu pentru un SF (si firesc pentru un teenage movie), dar asta nu face din Neil Burger un repetent. Fara sa straluceasca, filmul sau are o calitate cu care nu multe distopii recente se pot lauda: e ne-penibil.

Advertisements


Limitele corpului: „Nebraska” de Alexander Payne

nebraskaUnul dintre motivele pentru care „Nebraska” e un feelgood movie bine camuflat, dar nu mai putin eficient este acela ca toate personajele lui mai importante locuiesc departe de marile orase, populand un limb economic american care precede cu mult ultima mare criza, ceea ce face ca ele sa aiba nevoie de extrem de putin pentru a fi macar multumite, daca nu fericite. Protagonist e un batran cel mai probabil bolnav, dar inca nediagnosticat de boala Alzheimer; fiul sau mai tanar (dar care la randul lui nu prea mai e tanar de ceva vreme) lucreaza ca vanzator intr-un magazin de echipamente audio si tocmai a fost parasit de prietena lui supraponderala. Familia tipica de indie american e completata de o mama cu limba ascutita, care arata ceva ce ar putea trece drept afectiune doar pentru sotul sau, atunci cand acesta se afla pe un pat de spital si doar pret de cateva secunde, si de celalalt fiu al familiei, care vrea sa-si interneze tatal intr-un azil si cel mai probabil e pe cale sa divorteze. Acesta e si cel mai realizat dintre membrii familiei, daca nu din intreg filmul: profitand de imbolnavirea subita a unei colege, Ross (Bob Odenkirk) devine prezentatorul jurnalului de stiri al unei televiziuni locale. Cat timp isi va pastra acest statut, asta depinde doar de metabolismul celei pe care o inlocuieste.

Woody Grant, batranul alcoolic interpretat de Bruce Dern (cel mai bun actor la Cannes 2013), insista sa traverseze doua state pentru a-si primi un premiu in care numai el crede: un milion de dolari castigati la un concurs la care n-a participat. Dupa mai multe tentative esuate, acesta ii propune lui David (Will Forte) sa-l ajute. Desi n-are niciun motiv s-o faca (nu doar intreg planul e o insanitate, dar e destul de clar ca, in masura in care dragostea paterna exista, Woody n-a incurajat-o niciodata cu vreun gest), fiul sau accepta, si asta extrem de repede, adica sarind peste etapele de care am fi avut in mod normal parte – impotrivirile obisnuite, incercarile din ce in ce mai disperate de convingere si decizia finala, care de obicei e singura optiune ramasa: intr-un cadru, Woody il roaga sa-l conduca in orasul Lincoln din statul Nebraska, in urmatorul, cei doi se astern la drum. Nu ca ar fi ceva in neregula cu asta: fara acest prim act de cumsecadenie (care e si trasatura caracteristica a lui David), acest film fara prea mari pretentii de verosimilitate n-ar mai fi existat.

La insistentele lui David, cei doi ajung la muntele Rushmore, insa Woody nu e impresionat catusi de putin de priveliste – intreaga scena dureaza cel mult un minut. De fapt, Payne nu pare preocupat de genul asta de atractii turistice, astfel incat, daca acest road movie al lui se constituie totusi intr-un portret al statelor prin care cei doi trec (si implicit al Americii), el e un portret al spatiilor mari dintre orasele mici si al oamenilor (la randul lor cumsecade, cel putin o parte din ei), care le populeaza. Acesti oameni mici au de fiecare data rolul de a-i pune in lumina pe cei doi. David, de pilda, e ceea ce se cheama un om la locul lui (in felul in care unii din eroii vechiului Hollywood erau la locul lor), adica un barbat cat se poate de normal, insa normalitatea lui devine exceptionala pusa in cumpana cu idiotenia cvasi-absoluta a verilor lui.

In privinta lui Woody, acest procedeu prin care inactiunea nu da in mod necesar un non-personaj devine si mai evident. In afara incapatanarii pe care o arata cand o tine langa cu drumul lui la Lincoln (si despre care sotia lui sustine ca ii e specifica) si cu exceptia a doua betii (iarasi o activitate specifica lui, realitate pe care nimeni de-a lungul filmului nu o contesta), Woody nu spune si nu face aproape nimic. Confuntat cu rapacitatea rudelor lui, cu mitocania fostului sau partener de afaceri, cu ostilitatea aproape permanenta a sotiei lui, acesta devine, insa, un sfant.

Aflat in orasul natal al tatalui sau, David afla o serie de detalii biografice despre acesta, desi e improbabil ca pana atunci sa nu fi stiut nimic despre bunicii sai pe linie parterna, pe care mama lui ii porcaieste cu mult aplomb chiar in cimitir, ori despre unchiul sau matusa lui. Mai important, lui David i se descriu realitati locale si evenimente din trecut care il fac sa-si priveasca parintele cu alti ochi: pe vremuri, ca si acum, nu doar tatal sau, ci toata lumea are drept hobby bautul in orasul Hawthorne. Acestea sunt limitele cultural-economice de prin partile locului. Doar ca Woody a avut de suferit si din pricina unor limitari care nu au nimic de-a face cu saracia ori cu lipsa de orizonturi pe plan local. Woody a acceptat sa se casatoreasca deoarece viitoarea lui sotie (mama lui David) era mai ingaduitoare cu staruintele lui decat contracandidata ei. Atunci cand David isi intreaba tatal de ce au mai facut totusi copii, acesta ii raspunde direct „Pentru ca imi placea sa mi-o trag”. De altfel, Payne si scenaristul sau, Bob Nelson, nu insista cine stie ce asupra acestor teme, dar daca filmul lor functioneaza, e si datorita acestor observatii de ordin pur biologic. Inconjurat de zevzeci, macinat de propriile nevoi, Woody e un alcoolic dezagreabil si totodata o victima. O victima care merita o ultima bucurie, oricare ar fi aceea. Una care sa il faca sa se simta bine (feel good) pe el, dar si pe noi, cu trupurile noastre cu tot.



Agon – Dosarul Balcaniadei

agon-249424l

O masina plina cu emigranti albanezi e oprita, in plina noapte, de politia de frontiera. Un flaut plin de alean prevesteste un film trist despre un loc nespus de frumos si cu oameni buni la suflet (ma rog, macar o parte din ei), dar pe care ii urmareste parca un blestem nemilos. Cum se face oare ca Balcanii cinematografici sunt ori sinonimi cu jalea si tristetea, ori locul de nastere al veseliei si al poftei de viata? Greu de zis, desi marturisesc ca mie personal mi se intampla destul de rar sa doinesc, dupa cum nici hore nu incing toata ziua, buna ziua.

De ce, spre deosebire de albanezi, sunt grecii cainosi in aceasta coproductie albano-greco-francezo-romana? Pentru ca politistii lor iau spaga. Pentru ca nu vor sa-si inchirieze apartamentele unor emigranti fara acte. Pentru ca Nikos (Antonis Kafetzopoulos) il lasa pe Saimir (Marvin Tafaj), viitorul lui cumnat, sa locuiasca in apartamentul lui, dar insista sa decida el asupra culorii cu care sunt varuiti peretii. Pentru ca acelasi Nikos Il deranjeaza de la pictat pe Vini (Guliem Kotorri), fratele lui Saimir, ca sa se poata varui si in camera lui. Banuiam eu ca grecii sunt parsivi, dar nici chiar asa…

Pentru ca la ghiseul la care se solicita vize de sedere in Grecia, se sta la coada, ce sacrilegiu! Pentru ca lui Saimir i se respinge cererea de viza pentru mama lui, care astfel nu va putea sa joace la nunta sa cu Elektra (Isavela Kogevina). Pentru ca Saimir trebuie, nu se stie de ce, sa treaca la ortodoxie, lepadand religia strabuna. Pentru ca lui Vini ii ia jumatate de zi sa termine un sandvis: nedreptatea nedreptatilor, trebuie sa mai si munceasca. Pentru ca, la final, daca tragem linie, albanezii filmului sunt obligati sa se prostitueze, batuti, expulzati sau omorati in filmul lui Robert Budina, si toate astea se intampla, ati ghicit din cauza grecilor.

De cum descinde pe pamant grecesc, Vini e artagos: nimic nu-i convine. E concediat de doua ori la rand pentru ca e lenes, insolent sau nepriceput, asa ca, in prima jumatate a filmului, protagonistul ne e destul  de antipatic. Nu e clar de ce, dar pe final, ar trebui sa nu mai fie deloc asa. Poate pentru ca se incurca cu o fosta prostituata, actuala sotie de mafiot albanez, ceea ce va duce la moartea a cinci oameni si la repatrierea de buna voie a fratele sau.

De ce, dupa ce e sechestrat in propria lui barca, cel de-al doilea patron al lui Vini nu i se plange de indata lui Saimir, care a intermediat angajarea? Cum se face ca Beni (Laertis Vasiliou) insista ca Vini sa joace table cu Keno (Dzevdet Jasari) in locul lui? De ce acesta din urma, cel mai temut interlop al filmului, isi tine cuvantul si nu doar il trimite pe Vini in patul sotiei sale, dar il mai si lasa in plata Domnului dupa ce actul se presupune ca s-a consumat? De ce, atunci cand Saimir afla ca rudele lui vor sa stea la el acasa timp de cateva zile, n-o anunta si pe Elektra, al care tata detine apartamentul in care locuieste? De ce trec granita ilegal sase oameni pentru o singura operatie (o interventie la ochi a unchiului lui Saimir)? Cum se face ca Vini o spioneaza pe Majlinda (Eglantina Cenomeri) exact atunci cand aceasta incearca sa fuga de acasa (si e prinsa), pentru ca apoi sa se arunce de pe acoperisul unei vile P + 2 + mansarda, in incercarea de a-si curma viata? Cum se face ca poarta grea a fortaretei lui Keno e deschisa atunci (si nimeni n-o pazeste), iar salvatorul din boscheti isi indeplineste menirea?

Atunci cand unchiul cu matusa, verisorii si nepotii lui Saimir se invita acasa la el (si acolo raman), nu e de-ajuns ca ei sunt acolo, amenintand un echilibru (cel dintre Saimir si Elektra) si asa fragilizat de venirea lui Vini. Trebuie ca ei sa fie neciopliti si sa ii insulte pe Elektra si pe tatal ei, pe Saimir, pe toata lumea; trebuie sa isi omeneasca gazdele cu placinta stricata, la fel cum trebuie ca nepotii lui Saimir sa faca ditamai taraboiul si sa atraga atentia vecinilor (pe care trebuie sa ii si vedem cum se zgaiesc prin usa intredeschisa). Regizorul-scenarist Robert Budina sufera de pe urma unor reflexe telenovelistice: rudele din Albania care se instaleaza la nepotul din Grecia cu catel, cu purcel, sunt personaje cu rol de indrumar reflexogen. Ca la teatrul de papusi, cand publicul interactioneaza cu eroii si ii avertizeaza atunci cand un pericol ii pandeste, asa ar trebui sa reactionam si noi. Ar trebui sa strigam: Taci, batran nebun!, si sa tragem singuri concluzia daca avem de-a face cu un caz de Asa da sau de Asa nu.

Nedreptatile la care e supus Vini, care nu-si gaseste locul intr-o Grecie atat de xenofoba, incat m-a dus cu gandul la o America in partidul de guvernamant e Ku Klux Klan, sunt cu atat mai grozave cu cat tanarul e pictor. O situatie similara o intalnim in Io sono Li al lui Andrea Segre, in care Shun Li, muncitoare asiatica de conditie umila, citea poezie cu fervoarea cu care conationalii ei jucau mahjong. Peste acest trup plin de rani care e Brava Natie Albaneza, se presara un praf de sare in plus: daca esti albanez, chiar daca ai de ales (intre a fi obedient fata de populatia majoritara si a cunoaste izbavirea prin iubire, chiar daca pentru scurt timp), pana la urma, nicaieri nu esti lasat in pace, nici macar daca esti artist.