Discursul pensionarei: „Philomena” de Stephen Frears

PHILOMENA

„Inca un atac plin de ura si plictisitor impotriva catolicilor”, astfel este intitulat articolul din New York Post dedicat filmului care a deschis TIFF 2014. Credinciosii catolici, asadar, ar fi sub asediu, si asta nu de ieri, de azi: de mai demult. Din primul paragraf, aflam ca regizorul britanic Stephen Frears are si o tinta secundara, si anume Partidul Republican. „Nu exista alta ratiune de a fi a filmului (in afara de atacul impotriva catolicilor si a republicanilor – n. a.); daca 90 de minute de ura organizata va provoaca placere, mergeti si cumparati-va bilete!”, asa suna indemnul cronicarului Kyle Smith. Drept urmare, invit catolicii si republicanii, dar si cinefilii de alte confesiuni sau avand alte preferinte politice, sa citeasca si aceste urmatoare randuri cu precautie: nu stiu daca sunt pline de ura, dar plictisitoare se prea poate sa le gaseasca.

Chiar si asa, mustind de rele sentimente, scenariul Steve Coogan si Jeff Pope a fost premat la Venetia si la Premiile BAFTA. Bazat pe volumul biografic „Copilul pierdut al lui Philomena Lee” al jurnalistului Martin Sixsmith, filmul urmareste incercarile lui Philomena Lee, ajutata de Martin Sixsmith, de a-si gasi copilul pe care a fost fortata, cu multi ani in urma, sa-l abandoneze. Dar scenariul lui Coogan si Pope nu se concentreaza prea mult asupra acestei cautari; mai bine zis, cautarea e doar pretextul. Filmul nu e nici anticatolic, nici antibudist, nici antimormon sau antiadventist de ziua a saptea. Maicutele de la Sean Ross sunt acolo nu pentru a inflama sentimentul anticatolic, la fel cum politica Partidului Republican din mandatele Reagan si Bush de a ascunde orientarea homosexuala a membrilor sai de prim rang nu e acolo pentru a-i face pe votantii americani sa se gandeasca de doua ori inainte de a stampila buletinul de vot. Cand lui Martin i se propune sa abordeze subiectul, mai intai il refuza: nu e suficient de serios pentru el, e o human interest story, un fapt divers, si nu se injoseste el cu asa ceva. Pana la urma, exact asta ajunge sa scrie, iar filmul inspirat din volumul sau exact asta este, adica actiunile din anii ‘50 ale bisericii irlandeze si cele din anii ’80 si ’90 ale Partidului Republican nu sunt exploatate pentru a submina influenta acestora din 2013, ci pentru a zgandari tocmai genul de sentimente la care face apel faptul divers. Accentul cade pe faptul ca o femeie cumsecade trece printr-o serie de cazne, scoase in fata cu aplombul cu care prezentatorii de stiri senzationale folosesc epitete, nu pe cei care se fac vinovati de necazurile ei.

Dincolo de povestea trista a protagonistei, ce ii mai intereseaza pe Coogan si Pope (mai bine zis, ce ii intereseaza in primul rand) e relatia dintre aceasta si Sixmith, redusa la o dubla opozitie: in ciuda abuzurilor la care e fost supusa, Philomena, o femeie simpla, dar inimoasa, e in continuare credincioasa, in timp ce Martin, absolvent de Oxford cinic, nu are prea multa iubire de semeni sau de Dumnezeu. Pe parcursul filmului, dupa mai multe impunsaturi pe teme in primul rand religioase si cu inima inmuiata de puterea bunului exemplu, doar unul din ei se schimba, dar amandoi au ceva de invatat din relatia cu celalalt, astfel incat la final, mai ca am putea scrie pe curat, cu liniuta de la capat, invatamintele pe care le-am tras.

E alegerea cea mai la indemana pentru Coogan si Pope, care ar fi putut apasa pedala umorului (ceva umor, voluntar sau nu, exista, mai ales cand Lee ii povesteste lui Sixsmith trairile ei juvenil-anatomice), dupa cum la fel de bine ar fi putut transforma aventura transcontinentala a celor doi intr-un thriller confesional-politic. Pe de alta parte, spre meritul lor, nu l-au descris in culori prea negre pe Martin, pentru a scoate transformarea lui in evidenta; asa, personajul acestuia e insuficient conturat, dar macar nu bate la ochi, definindu-se doar prin talentul de gafeur si prin ateism. De fapt, alegerea lor e reteta castigatoare a lui „The King’s Speech”: trecand printr-o serie de victorii de etapa (in cazul de fata, momentul in care Martin ii spune lui Philomena „mama” pentru a intra in camera ei, de pilda), eroul simplu, dar de treaba, il converteste la valorile cumsecadeniei pe un personaj trufas, dintr-o clasa sociala superioara. Ambele trec drept biografice sau istorice, dar sunt de fapt filme human interest, ale caror mecanisme de generat emotie sunt atat de rudimentare, incat chiar functioneaza.



2 metode de a distruge un festival (si 1 de a-l salva): Festivalul filmului european 2014

21-tapaa-pilata-avioliitto

Cate metode exista de a distruge o casnicie? Scenarista si regizoarea finlandeza Johanna Vuoksenmaa a reusit sa inventarieze 21, si le insira in ordine aleatorie, cand te astepti mai putin (asta la inceput; dupa cateva minute, si cand cineva stranuta, te astepti sa apara pe ecran un text precum: „14. Umple-o de microbi, desi stii ca nu-i place!”). Lista ei nu difera foarte tare de listele care pot fi gasite te miri unde pe Internet, chiar si pe site-urile de stiri („5 carti proaste pe care nu le-ai citit niciodata”, „Afla daca ii place painea graham in functie de zodie”, „10 legume pentru o viata sexuala mai buna” s.a.m.d.). Altfel spus, nu vor fi colaborat prea multi savanti la redactarea acestor sfaturi practice impotriva maritisului: „21 de metode de a distruge o casnicie” e, totusi o comedie usoara. Atat de usoara, incat principala diferenta intre cel mai de succes film finlandez pe piata interna in anul 2013 si un college movie pseudo-shakespearian precum „10 Things I Hate About You” e faptul ca, prin forta lucrurilor, exterioarele filmului american sunt mai insorite.

Sanna Manner (Armi Toivanen) e profesoara de divortologie la nu se stie ce fel de facultate. Opiniile ei mai putin ortodoxe devin acceptabile prin comparatie: prietena ei isi organizeaza viata in functie de mesajele pe care crede ca le primeste de la diverse posturi radio, sotia adjunctului ei se ascunde in salteaua unei canapele pentru a-si spiona barbatul, tatal ei inca isi curteaza fosta sotie, la ani buni dupa divort, si mai toate cuplurile casatorite din film care se lasa filmate de Sanna numai fericite nu sunt (in plus, de fiecare data, cel putin unul din membrii cuplului se face ridicol). Pentru Vuoksenmaa, doar aceasta masura de siguranta n-a fost de ajuns. Asa cum cred ca ar fi clar si pentru un copil care nu se uita la altceva in afara de serialul de desene animate „Banane-n pijamale”, Sanna isi pierde scepticismul pe drum si invata sa vada partea plina a paharului, adica cele 21, sau cate or fi, de metode de salvare sau de mentenanta a unei casnicii. Fara ca opiniile ei din primele doua acte sa para deplasate la final, e totusi destul de clar ca monogamia (si nu oricum, ci in cadrul unei casnicii) e alternativa preferabila. Asteptam cu nerabdare urmarea, adica cele 21 de metode de a distruge un copil.

Tot despre divort, dar cu mai putina metoda, vorbeste „Cate-o arma-n fiecare mana” al lui Cesc Gay. Chiar daca nu toate cuplurile din film divorteaza sau au divortat deja, nefericirea in cuplu e principala tema a fiecarei scene a filmului, in realitate, o succesiune de cuplete dulci-amare. Aceste scheciuri se desfasoara cuminti, unul dupa celalalt (pana spre final, cand ultimele doua conversatii sunt urmarite alternativ, prefigurand un epilog in care ni se dezvaluie ca exista totusi o legatura intre toate sau aproape toate aceste personaje, pe care in sfarsit le vedem impreuna). Petrecerea trista din ultimele minute e scoasa din joben destul de neconvingator, dar macar problemele astea mari care caracterizeaza cuplul modern au fost bifate. Infidelitatea, violenta conjugala, disfunctiile erectile, despre toate s-a vorbit, ca intr-un seminar cu titlul „Familia spaniola, incotro?”. Acestea sunt, de fapt, armele lui Gay, si toate-s de calibru mic.

Familia si divorturile nu il preocupa prea tare pe regizorul si scenaristul Ferzan Özpetek, care abordeaza, in acest nou film al sau, chestiunea memoriei. Comedia lui cu casa bantuita e de la bun inceput usor scandaloasa: homosexualitea noului locatar pune in miscare primul mecanism comic pe care filmul il exploateaza (si il exploateaza copios), adica Pietro (Elio Germano) e cu atat mai nostim cu cat il sperie mai tare zgomotele suspecte din casa, si il sperie zgomotele din casa cu atat mai tare cu cat e gay. Asta nu inseamna ca „Magnifica presenza” ar putea deranja sensibilitatile vreunei categorii de spectatori (cum cred ca este cazul lui „Mine vaganti”, filmul lui Özpetek din 2010), cu atat mai mult cu cat Pietro nici nu conteaza chiar atat de mult (sau mai mult decat ca simplu spectator al alaiului de actori de teatru semifellinian care intra si iese la fel de furtunos din viata lui). „Casa bantuita” e in masuri egale film si teatru: mai multe scene sunt filmate din perspectiva lui Pietro, iar actorii din film chiar interpreteaza un rol in fata lui (si implicit a noastra), insa Özpetek stie sa se joace cu rabdarea si cu asteptarile noastre (in orice caz, stie sa povesteasca mai bine decat sa puna punct). Nimeni nu ascunde faptul ca esti dus de nas, dar ce mai conteaza: macar esti dus bine.



Un canibal croat la Bucuresti: Festivalul filmului european 2014

SONY DSC

In ciuda numelui care le poate provoca fiori spectatorilor mai slabi de inger, carnea umana, desi greu incercata, nu ajunge, in filmul lui Branko Schmidt, sa fie condimentata cu cimbru si asezonata cu vin rosu. Nimeni nu mananca pe nimeni, eroul filmului fiind un ginecolog croat cu obieciuri culinare cat se poate de ortodoxe. Actorul Rene Bitorajac are un fizic de culturist si, in pielea personajului Danko Babiç, face mai multe dusuri decat s-ar putea admira intr-un intreg festival de film porno, in ceea ce trebuie sa fie clar sa sunt tot atatea eforturi de curatire ale unui personaj insalubru din punct de vedere moral. Nu trec cinci minute, ca Danko isi exhiba abjectia, facand-o pe o pacienta sa creada ca a pierdut sarcina pentru simplul motiv ca l-a deranjat din somn. In restul de 80 de minute, protagonistul isi reconfirma lipsa de omenie, ba chiar devine din ce in ce mai cainos. Pe final, Danko atinge o culme a insanitatii, iar daca acest Canibal vegetarian are vreun merit, atunci acela e un arc narativ atipic in care eroul, desi se gandeste la un moment dat sa o ia pe calea cea drepta, nu se transforma miraculos si in care niciunul dintre negativi nu e pedepsit (fara ca asta sa insemne ca insasi speranta a murit intr-o Croatie puhava, in care toata lumea ia mita si toti politistii sunt corupti). In acest film fara canibali, unicul act de curaj al lui Schmidt e, drept urmare, acela de a-si fi mancat finalul.

Scris si regizat de Guillaume Gallienne, Les Garçons et Guillaume, à table! e o adaptare a piesei de teatru Les Garçons et Guillaume, à table!, scrisa de Guillaume Gallienne despre Guillaume Gallienne. In rolul principal? Guillaume Gallienne, fireste (care, de altfel, interpreteaza si rolul mamei).

In prima scena, Guillaume apare pe scena si incepe sa-si depene povestea. Trecerea dintre scene o face acelasi Guillaume, cu al sau stand up tragicomic, pentru ca, la final, Guillaume sa culeaga ropote de aplauze. Povestea lui trista plina de autocompatimire e perfecta pentru teatru (mai precis, pentru un teatru ca Nationalul din Bucuresti). Toate pedalele sunt apasate exact cand trebuie: ne amuzam, ne intristam, ne induiosam, de fiecare data pentru ca asa trebuie, desi nu e intotdeauna foarte clar de ce – fara sa aiba pretentii de originalitate, Guillaume e totusi un bun bucatar de sentimente semipreparate. Desi are mai tot timpul ochii umezi din cauza persecutiilor la care e supus, personajul Guillaume Gallienne, aflam la final, nu e un membru al comunitatii LGBT. Aceasta dezvaluire nu schimba faptul ca filmul regizorului Guillaume Gallienne are toate datele unui material educativ, printre acestea numarandu-se si faptul ca, in ciuda glumitelor cu clisme si penisuri ca de cal, plictiseste.

Plictisita e si Shell (Chloe Pirrie), din filmul omonim al lui Scott Graham. Aceasta locuieste cu Pete intr-o benzinarie din Highlands, in Scotia, la care masinile opresc atat de rar, incat fiecare alimentare e un eveniment. La inceput, nu e clara relatia lui Shell cu Pete; apoi, aflam ca Pete ii e tata (dar asta se intampla mult mai tarziu decat suntem obisnuiti sa se intample). Chiar si cu aceasta noua informatie, relatia dintre cei doi ramane ambigua. Graham cultiva aceasta ambiguitate intr-atat incat primul act incestuos se transforma intr-o siguranta, ramanand doar intrebarea cand va avea loc. Daca actul se va consuma conteaza, insa, mai putin, in acest film independent extrem de auster si care iti pune rabdarea (iar la final, imaginatia) la incercare. De ce pleaca Shell de acasa? Pentru ca a vrut dintotdeauna sa plece la oras, ca act de rebeliune nu neaparat juvenila impotriva conditiei ei de tanara femeie, de locuitoare in Highlands ori de om, sau pentru ca Graham a ales cel mai lenes mod de a-si incheia un film cu care nu mai stia ce sa faca, nici un raspuns nu e mai bun sau mai probabil decat altul.

Poate cel mai ofertant film vazut pana acum la Festivalul Filmului European (ofertant in sensul in care e ofertant un parc de distractii) e A fost fiul al lui Daniele Cipri. Aproape nu e scena in care sa nu te uimeasca ceva, si asta nu pentru ca Cipri simte nevoia sa ne arate ca e un Mare Artist, cum se intampla adesea, ci pentru ca regizorul si scenaristul italian are stofa de povestitor si vrea sa le ofere spectatorilor sai un spectacol. Se poate spune despre finalul acestui portret supra-neorealist cu valente de pilda al unui cartier din Palermo e tras de par sau pus cu mana, cum se zice, dar nu e mai putin adevarat ca mai intai a fost luat, inainte sa fie pus: dintr-un ziar, de la rubrica de stiri.