O poveste de dragoste, Lindenfeld – Radu mamii, Radule…

lindenfeld-o-poveste-de-dragoste-1

Soldatii rusi au fost foarte rai. In primul rand ca au luat-o pe sus pe Helga si au dus-o in lagar in Siberia. Acolo, au invatat-o sa manance foarte repede, ceea ce ii taie, cu mai bine de 50 de ani mai tarziu, pofta de mancare lui Ulli (Victor Rebengiuc). Comandanti erau foarte multi si era imposibil sa-i multumeasca pe toti. In plus, au tinut-o in frig. Cel mai important, au invatat-o cuvantul „tovaras” / „товарищ”, pe care actrita Victoria Cocias, insufletita de o sfanta ura patriotica, il rosteste ca si cum l-ar citi de pe un carton de undeva in afara cadrului pe care cineva a scris:  „TAVARISCI”.

Lindenfeld si Condamnat la viata, cel mai bun film romanesc din ultimii 20 de ani, dupa cum aflam de pe site-ul filmului, sunt legate prin trainice legaturi. In primul rand, actorii Alexandru Bindea si Nicodim Ungureanu, care apar in distributia ambelor filme. In al doilea rand, un plot in care eroul este unicul spectator (si, in filmul lui Dreyer, comanditarul, de la un punct incolo) al unei puneri in scena menite sa-l maguleasca si sa-l amageasca. In acest sens, e interesant ca si intr-un film, si intr-un celalalt, e nepermis de neclar daca protagonistul isi da seama ca e victima unei manipulari si le face jocul papusarilor pentru a-i expune si/sau ridiculiza, daca e dus de nas sau daca pur si simplu nu-i pasa. In sfarsit, si Lindenfeld e cel mai bun film romanesc din ultimii 20 de ani, daca nu cumva din toate timpurile, cum e si Condamnat la viata.

In inchisoarea Guantanamo, specialistii de peste ocean au brevetat tortura in care principalul instrument este muzica formatiei Metallica. In cazul meu, efectul nu ar fi cel scontat, dar dupa filmul lui Gabrea, daca mai trebuie sa ascult fie si o singura data Canonul in re major al lui Pachelbel, vomit albastru.

In Lindenfeld, Canonul e interpretat in mai multe variante. Varianta funebra la orga din final, de pilda, ii prevesteste lui Ulli, care pare ca n-a inteles nimic din sfaturile de estetica a suicidului ale doctorului interpretat de Ion Caramitru, un sfarsit sumbru. Sugestiv, nu? Singurele instrumente la care Canonul ramane neinterpretat in filmul lui Gabrea sunt, asadar, oboiul, cimpoiul si banala frunza.

Actorul Ion Caramitru simte nevoia sa faca un mare rol, desi nu are parte decat de o singura scena in care trebuie sa faca un singur lucru, aparent simplu: sa dea un diagnostic. Drept urmare, Pino alege sa joace fiecare cuvant, ca pe scena Nationalului. Daca ar putea, ar interpreta cu mainile chiar si prepozitiile. Ar fi interesant de vazut cum le cere Caramitru vanzatoarelor din piata un kilogram de cartofi noi sau o paine cu secara.

La doi metri in fata unei masini militare pline cu rusi, o femeie alearga de mama focului si le transmite satenilor aflati la cules un anunt de importanta capitala: vin rusii. Altcineva ar fi inceput poate scena cu un peisaj idilic, apoi cu un personaj din partile locului care admira peisajul idilic, vede apoi un punct la orizont, punctul creste si lasa in urma un nor din ce in ce mai lung de praf, omul da fuga la biserica, trage clopotul, taranii de pe camp aud clopotul si fug care incotro. Acel altcineva n-ar fi trebuit sa fie cine stie ce vizionar, ar fi ajuns sa fie un regizor mediocru sau un debutant, asa cum sigur că Radu Gabrea nu e.

Unii critici mai rautaciosi din fire au vazut in Lindenfeld inca un exemplu de teatru filmat. E o apreciere extrem de nedreapta. La adresa institutiei teatrului, se intelege.

Mai bine de jumatate din film, scenariul maestrului Adrian Lustig curge mai lin decat piatra de curling pe pista proaspat unsa. Vrea Ulli sa plece in orasul natal? Nicio problema, soferul se executa si conduce aproape o zi pana in Romania, ca nu s-o face gaura-n cer. Vrea domnul sa dea de Helga si sa recupereze timpul pierdut? Nimic mai usor! Intreg satul e parasit, cu o singura exceptie: vechea casa a lui Helga, in care ia ghiciti cine traieste acum? Asa e, chiar Helga! Vrea domnul sa ii fie servita masa, iar apoi sa doarma acasa la madame? De ce nu? Genericul final ar fi picat atunci la tanc, dar ar fi trebuit schimbat titlul, din Poveste, in Povestioara de dragoste, daca nu chiar Nuvela.

Nu e clar de ce, dar desi presara mai multe glumite despre rusi decat Hansel si Gretel firimituri, Lustig si Gabrea par sa creada ca, ascuns in lan, adolescentul Ulli savarseste cea mai samavolnica tradare atunci cand nu isi smulge iubita din mainile militarilor rusi, nestiind poate ca, daca si-ar fi ascultat sufletul, tanarul svab ar fi fost executat sumar de catre TAVARISCI si nuvela s-ar fi transformat in „Schita de dragoste, Lindenfeld”.



Brooklyn nous appartient: „Blood Ties” de Guillaume Canet

blood-ties-1

Remake al lui „Les liens du sang” al regizorului Jacques Maillot, ecranizare din 2008 a romanului omonim al lui Bruno si Michel Papet in care unul din rolurile principale ii revine actorului Guillaume Canet, „Blood Ties” e regizat de data aceasta de Canet, care isi asuma de asemenea rolul de co-scenarist, impreuna cu James Gray. Acestuia din urma, proiectul ii vine ca o manusa. Din nou, ca in precedentele „The Yards” (2000) si „We Own the Night” (2007), in centru e comunitatea, care isi reclama dreptul de a dicta alegerile individuale ale membrilor ei, pe baza unui set de reguli al carui principal imperativ e conservarea starii de fapt.

Pe de o parte, colegii lui Frank (Billy Crudup) dintr-o sectie de politie din Brooklyn ii impun acestuia din ce in ce mai multe conditii, toate indepartandu-l din ce in ce mai tare de fratele sau, Chris (Clive Owen), proaspat eliberat din inchisoare. Lui Frank i se tot zice ce sa faca, iar acesta, pana la un punct, se executa. De partea cealalta a baricadei, lui Chris i se propun noi si noi lovituri. Oricat s-ar impotrivi acesta, comunitatea are castig de cauza. La final, si unul, si celalalt parasesc aceasta paradigma, nemultumindu-si semenii. Fiecare din cei doi frati se sacrifica de dragul celuilalt, parasind mediul caruia ii apartin prin doua demisii, una propriu-zisa – Frank abandoneaza cariera de politist, cea de-a doua simbolica – Chris se sustrage carierei infractionale tocmai prin intermediul unei infractiuni, una pentru care stie ca va fi pedepsit.

Ce e mai cu seama interesant e ca regizorul francez nu adauga aproape deloc sclipici acestui lumi altfel destul de gri. Cu exceptia primei scene, in care o poanta politically incorrect e urmata de o descindere in forta a politiei, personajele sale nici nu sunt filmate in prim plan, rostind genul de replici memorabile pe care le spun de obicei infractorii in filme atunci cand li se dedica prim planuri, nici nu au curatenia aia fizica si morala a unor actori ca scosi din cutie care intamplarea face ca acum joaca roluri de mafioti. De pilda, Frank are mai multe pete in trecutul sau, si niciuna nu e genul de pata pe care, daca te uiti la ea in soare, nici n-o vezi. Exemplul cel mai evident e relatia lui cu Vanessa (Zoe Saldana), pe care a parasit-o pentru ca nu se facea sa fie vazut cu o partenera de culoare. Sotia lui Chris, pe de alta parte, e o prostituata narcomana, si singura concesie pe care o face Canet e ca in rol o distribuie pe Marion Cotillard (la fel cum rolul Natalie ii revine lui Mila Kunis, al carei botic de pisicuta nu prea o califica pentru partitura cu pricina).

Daca „Blood Ties” introduce ceva nou in cinema-ul de actiune (daca nu cumva in cinema in general, cel putin dupa stiinta mea), acel ceva e ceea ce s-ar putea numi flashback-ul comun. Dupa ce tocmai a ucis cu sange rece trei oameni in cadrul unui jaf, lui Chris i se propune sa participe la o noua lovitura, moment in care, pe acorduri ale formatiei Cream, incepe sa se deruleze flashbackul, care ocupa mai intai un pic mai mult de jumatate de ecran, apoi intreg cadrul (e una din rarele situatii cand montajul filmului impresioneaza pozitiv). Il vedem, astfel, pe Frank, cu multi ani in urma, tradandu-l pe Chris, care e prins de politie in timpul unei spargeri. Flashbackul e urmat de o scena in care Frank i se destainuie lui Vanessa, undeva pe niste stanci, la ocean. Evenimentul, se intelege, ii va fi marcat pe amandoi: pentru Chris, e inceputul unei lungi cariere de infractor si al unei relatii conflictuale cu oamenii legii, pentru Frank, marcheaza alegerea taberei opuse si un sentiment de culpabilitate care va determina alegerile lui ulterioare (printre altele, demisia din politie, singurul mod de a-si acoperi fratele). Iata o situatie in care acelasi procedeu face ca un film sa fie concomitent extrem de conventional din punct de vedere narativ (e faimosul „circle of being” al lui Syd Field, autoritate necontestata in materie de indrumare practice pentru scenaristi) si totusi, daca nu revolutionar, cel putin relevant din punct de vedere istoric.



Fear and Loathing In Cluj: TIFF 13

CAM00066

Cum-necum, cand ii intrebi, mai toti copiii dau cam aceleasi raspunsuri cand sunt intrebati ce vor sa se faca atunci cand vor creste mari. Daca ar fi dupa ei, ar geme tara de politisti, pompieri si doctorite. Noroc cu mine, care, la vremea mea, mai echilibram balanta. Poate n-o sa ma credeti, dar va jur ca e adevarat, de fiecare data, replica mea era aceeasi: eu cand o sa fiu mare vreau sa fiu membru in juriul FIPRESCI!

Festivalul, asa cum e el, e perfect. Dar nimeni nu se gandeste la bietii invitati DUPA ce se proiecteaza filmul de inchidere. Lasati in plata Domnului, acestia se descurca fiecare cum poate. Drept urmare, sugestia mea pentru organizatori este sa rezerve o perioada postfestivaliera unui interval-tampon. Ce sa se intample in acest interval? Simplu, o cura de dezintoxicare (ma rog, lor probabil ca le-ar placea sa-i zica deTIFFicare), care consta in: un cocktail in minus si o ora de somn in plus in fiecare zi, torsul motorului de Mercedes, masina oficiala a festivalului, fiind inlocuit cu un fundal sonor asigurat de rotile de tren Metrorex, posibil sponsor oficial al acestui program.

Jumatate din timp, spectatorii TIFF stau la coada la semafor si la cocktailuri. Dupa un timp, ma asteptam ca si atunci cand ajungeam de cealalta parte a strazii sa primesc ceva, orice. Adica hai sa zicem, nu un vodka orange sau un whisky cola, dar macar o apa plata…

Sunt foarte curios daca domnisoara care a stat cu doua randuri in spate la concertul lui Marius Mihalache a apucat in cele din urma sa isi faca bagajul despre care tot pomenea, daca a prins trenul, precum si ce a mai facut ea in ultimele cateva zile, ca restul vietii i-l stiu.

Daca diavolul arata intr-adevar ca negativul din Zum Geburtstag / Un pact, atunci e chiar simpatic. Pai si un urs panda e mai greu de omorat, cum sa-ti fie frica de asa ceva?

In Lectii de armonie, un elev se razbuna pe un bully impuscandu-l cu un pistol artizanal. Elevul cu pumnul greu moare. De ce n-oi fi vazut eu filmul asta in urma cu 18 ani? Sugestie pentru Ramona Sarbu: e alegerea perfecta pentru urmatoarele ateliere EducaTIFF dedicate copiilor de scoala primara si gimnaziu. In orice caz, e mult mai util decat sa inveti sa bati step de la Gene Kelly.

Un pas mare pentru cinema: sugestia vaporoasa si ejacularea faciala pot coexista, ne demonstreaza Bill Plympton cu al sau Cheatin.

Propunere pentru organizatorii festivalului: pe viitor, cronicile de festival ar fi mai bine sa le scrie nu criticii de film, ci maestrii oenologi; cu siguranta sunt mai in masura s-o faca.

Dupa 12 revenge movies in 5 zile, caci acesta a fost programul meu in prima parte a festivalului, ai tendinta sa exagerezi. Nu mai serviti micul dejun?! Pai sa nu va omor eu pe voi?

La petrecerea HBO, am avut momentul meu Zapruder. Trec pe langa cei doi iranieni intotdeauna la patru ace veniti la Cluj sa prezinte Paat / Cainele. Cu cateva zile in urma, mi-i prezentase Mihai Chirilov, prilej cu care cei doi imi oferisera mandri o tigara mica si tare din tara lor, care cica era cunoscuta in unele cercuri drept Penis de soarece. Ei bine, exact in acelasi moment, pe acelasi balcon de la etajul 1, la aceeasi petrecere HBO, trece pe langa noi Ruxandra. Ce gasesc eu de cuviinta s-o intreb? Ruxandra, how about a nice mouse penis?, sau cam asa ceva. Biata fata ma priveste cu relativ dezgust. E evident ca iranienii nu fusesera la fel de generosi cu ea si habar n-avea despre ce e vorba. Mai bine te-ai duce la nevasta-ta, imi raspunde. Cu coada intre picioare, ma execut.



Trilogia bully-ilor: sectiunea Eye For An Eye de revenge movies la TIFF 2014

atertraffen-2

La prima vedere „Återträffen” („Reuniunea de clasa”) al lui Anna Odell nu pare deloc un revenge movie. In prima parte a filmului, suntem martorii reuniunii de clasa de 20 de ani pe care eroina o saboteaza. Atacurile sale la adresa versiunii la care cei mai multi din colegii sai adera, aceea ca au fost o clasa cum mai unita nu se poate, cresc in intensitate si primesc un raspuns de asemenea din ce in ce mai energic (in cele din urma, ajunge sa fie lovita, improscata cu vin, luata pe sus si data afara cu forta). In cea de-a doua parte a filmului, constatam ca am avut de-a face cu ceea ce se cheama o unreliable narration: nu e ceea ce s-a intamplat de fapt, ci doar un film in film, pe care Anna urmeaza sa-l arate, rand pe rand, colegilor sai, care de fapt nici macar nu au invitat-o la reuniunea cu pricina. In acest al doilea segment, se repeta intocmai scenariul primei parti: Anna isi confrunta colegii cu un adevar pe care acestia nu vor sa-l recunoasca (doar raspunsul lor e mai rezervat, dat fiind ca acum, discutia se poarta fata in fata si doi cate doi, deci nu se pot coaliza impotriva ei), singurul lucru surprinzator fiind, intr-o oarecare masura, finalul.

Se poate sustine ca experimentul lui Anna Odell are o importanta latura clinica, dar nu e mai putin adevarat ca, prin acest film, ea insasi devine o bully. Cu „Återträffen”, ea poate spune ce vrea despre colegii ei, iar acestia nu au nicio posibilitate de a se apara. Din acest punct de vedere, filmul ei e de trei ori un revenge movie, o data, pentru ca in prima parte, Anna isi spune povestea, apoi pentru ca, in cea de-a doua parte a filmului, ne arata cum crede ea ca ar fi reactionat colegii ei, adica neconvingator si/sau agresiv, culminand cu reactia celui mai inversunat tortionar al sau, dar mai ales avem de-a face cu un revenge movie prin simplul fapt ca filmul exista. Dincolo de finalul cu cadru aerian si natura moarta urbana, mai pretentios decat un deget mic ridicat in aer cand bei o cafea la dozator intr-un local cu pacanele, la 20 de ani dupa incheierea liceului, Anna are, in sfarsit, ultimul cuvant, in ceea ce trebuie sa fi fost o mare victorie personala a actritei, regizoarei, artistei si omului Anna Odell, dar nu care nu e dublat totodata si un triumf cinematografic.

Stiu ce ai facut acum 15 veri: „Líbánky” („Luna de miere”)

Motivul pentru care filmul lui Jan Hřebejk e un revenge movie atat de eficient e dat de faptul ca nu doar ignora conventiile genului: le exploateaza. Aproape intreg filmul, asteptam ca actul dintai, cel care se cuvine sa fie razbunat, sa aiba loc. Aproape intreg filmul, credem ca stim cine urmeaza sa fie faptasul, cel impotriva caruia ar urma sa fie indreptata razbunarea. In aceasta ultima privinta, aproape ca nu mai e loc de dubiu: Benda e singurul imbracat in negru, in timp ce aproape toti nuntasii poarta haine albe sau dechise la culoare. Benda se ofera sa aiba grija de copilul unei straine la nici un minut dupa ce a cunoscut-o, pentru ca apoi, sa fie permanent inconjurat de copii (nesupravegheati de vreun alt adult). Amenintarea la adresa acestora e cu atat mai mare, cu cat mai multi nuntasi au certitudinea ca Benda face parte din minoritatea LGBT, ceea ce, printre altele, il face lesne ridiculizabil (cel putin in ochii lor, desi e clar ca si Hřebejk incurajeaza acest tip de lectura). Cel mai important, in mijlocul atator familii, Benda, gay sau nu, nu e insotit de nimeni, ceea ce e deja suspect – in afara cuplului, fericirea nu poate exista… In sfarsit, la caderea noptii, orchestra isi ia talpasita, lasandu-i pe nuntasi singuri si cu atat mai vulnerabili cu cat nunta are loc la o casa, intr-o padure, pe malul unui lac, un alt loc comun al genului.

In cele din urma, banuielile noastre se confirma: Benda chiar ataca Familia, valoare sacrosancta in film in general si in acest film in particular, dar nu foloseste in acest scop un cutit care luceste in noapte, un topor lung cat un stalp telefonic sau vreo alta unealta din magazia cu scule, ci doar dezvaluirea unei nedreptati comise cu mult timp in urma. Atacul lui, cu atat mai insidios cu cat e de natura morala, punand sub semnul intrebarii insasi fundatia casniciei dintre Radim si Tereza, nu are, insa, efectul scontat. Status quo-ul iese castigator, ceea ce nu e deloc totuna cu un happy end.

Niciun elev nu a fost ranit la realizarea acestui film: „Lectii de armonie”

Castigator al Ursului de argint la Berlin 2013 pentru Contributie artistica remarcabila, filmul regizorului, scenaristului si monteurului debutant Emir Baigazin uimeste prin observatia atenta a mediului caruia i se dedica, cel al elevilor unei scoli de tara din Kazahstan, dar si prin neincrederea in posibilitatile asociativ-cognitive ale publicului sau. Dupa ce Aslan bea un lichic scarbavnic ca urmare a unei poante nesarate a unui coleg, orice fel de pahar ii repugna. Cand acesta mananca in sala de mese si o asistenta vine la masa cu o tava cu pahare, in sala de mese nu mai e nimeni, pentru ca nu cumva sa ne uitam altundeva (e mai sigur, dar si mai simplu decat sa controlezi o mizanscena complicata), iar tava asistentei e plina de pahare, sa nu cumva sa ne inchipuim ca Aslan isi regurgiteaza mancarea din vreun alt motiv. In satul in cauza, singura regula care functioneaza e cea a lui care pe care: copiii mai puternici ii bat pe cei mai slabi, politistii ii bat si pe unii, si pe ceilalti, iar insectele se mananca, la randul lor, intre ele (din nou si din nou, ca nu cumva sa ne scape metafora). Cand Aslan ajunge in inchisoare dupa ce isi omoara un coleg, iar colegul sau de celula ii povesteste a nu stiu cata oara despre cat de frumos e la Happylon, o sala de jocuri de la oras, m-am mirat ca Baigazin s-a abtinut si nu a filmat o reverie cu neoane colorate, console bipaitoare si copii fericiti. M-am mirat degeaba: desi intarzie destul, dream sequence-ul nu lipseste de la apel. Daca din „Antichristul” lui von Trier, multi spectatori au retinut cadrele cu vulpea vorbitoare, din acest „Lectii de armonie” ar trebui sa ramana macar doua lucruri: jocul impecabil al copiilor si oaia care merge pe apa.



Sex, sindicate, stalkeri: Festivalul filmului european

call-girl

Inspirat de fapte reale, Call Girl (Mikael Marcimain, 2012) are un subiect de porno si e filmat in stil de exploitation. Aproape nu e scena fara zoom in si/sau zoom out, justificate sau nu; cadrele cu tinere, de obicei minore, care danseaza sumar imbracate sunt risipite prin film ca firimiturile lui Hansel si Gretel prin padure, si nici de prim planuri cu chipuri de aproape-fecioara-pe-cale-sa-fie-necinstita nu duce lipsa. Negativii filmului sunt si ei de top: o matroana cinica si asociatul ei, politisti corupti, judecatori orbi, politicieni care detin puterea absoluta. Cu toate acestea, libidinosenia ramane doar pe pelicula, filmul lui Marcimain nepretandu-se nicio secunda unei receptari in cheie lubrica. Impreuna, toti acesti batrani cu fetite pe genunchi si intentii impure, care ar fi fost pretextul perfect pentru un sequel la clasicul cult suedez, interzis si rasinterzis, A Cruel Picture / They Call Her One Eye / Hookers Revenge, dau doar un thriller politic de prima mana.

La inceput, a fost greva din 1971 a muncitorilor de la fabrica Vieille Montagne din Balen, apoi, piesa de teatru, romanul si abia la final filmul. Cu toate acestea, Groenten uit Balen nu e nici teatral, nici genul acela de ecranizare care se raporteaza la sursa penelopic-sinucigas (ceea ce nu inseamna nici ca e un film perfect: inseamna doar ca imperfectiunile acestuia nu au de-a face cu complicata gestatie a proiectului).

In filmul lui Frank Van Mechelen, lupta dintre angajatii unei fabrici si conducere e destul de clar ca e un simbol al frictiunilor dintre patura obidita a societatii si clasa conducatoare, carpanoasa si lipsita de suflet. Ca intr-o confruntare biblica, cele doua tabere au cate un reprezentant, pe Germaine (Evelien Bosmans), al carei vis e sa paraseasca periferia poluata in care traieste, si Luc (Bart Hollanders), student provenind dintr-o familie instarita. Pacea shakespeariana care se incheie intre cei doi e inevitabila, iar finalul fericit al relatiei lor e inlesnit de faptul ca Luc nutreste puternice convingeri de stanga. Si unii, si ceilalti sunt puternic caricaturizati: parintii lui Germaine pentru atitudinea lor arhaica fata de autoritate si relatiile intime neinstitutionalizate, parintii lui Luc, pentru atitudinea lor aroganta si poruncitoare (nici nu putea fi altcumva, doar locuiesc intr-o casa cu o sufragerie mare si beau ceaiul dintr-un set complet), Luc si colegii sai, pentru candoarea credintei lor nestramutate in idealurile presedintelui Mao. In acest film, a fi marxist-leninist echivaleaza cu a fi prostul satului, ceea ce e foarte la indemana acum (in urma cu 40 de ani si mai bine, desigur ca lucrurile nu stateau deloc asa, ceea ce un cineast ca Olivier Assayas, cu al sau Après mai, face dovada ca intelege mai bine). Pentru o comedie romantica, Groenten uit Balen nu e, insa, lipsit de curaj. Lumea muncitorilor de la Balen are stralucirea artificiala a unei ilustrate, dar murdaria si lipsa ei de orizonturi trece uneori de nivelul Ce nostima e, pana la urma, viata la periferie, cu toata saracia ei, un exemplu in acest sens fiind bataia administrata cu metoda de Jan (Stany Crets) fiicei sale. Bonus: o discutie despre penisul lui Ursula Andress, celebrul actor elvetian.

Ana (Kora Karvouni) isi iubeste cainele atat de mult, incat il ia peste tot cu ea, chiar si la munca. Intr-o zi, insa, patrupedul Manu isi da ultima suflare. Ana isi indreapta atunci atentia catre vecina sa Sofia (Maria Skoula), pe care o frecventeaza din ce in ce mai mult. Curtea pe care Ana o face familiei acesteia urmeaza o curba ascendenta, care creste pana la punctul in care o rapire cu garnitura de torturi si/sau crima devine o chestiune de timp. Intensificarea eforturilor protagonistei de a fi acceptata in familia lui Sofia ocupa cea mai mare parte a acestui film de 99 de minute, insa rezolvarea conflictului e lipsita de fiorul sadic, revelator si jubilatoriu care se regaseste in filmele compatriotului Yorgos lanthimos. Astfel este, asadar, filmul September al cineastului grec Penny Panayotopoulou: plictisitor, si totusi imprevizibil.