Necinstiri: Les Films de Cannes à Bucarest

Din cel putin doua puncte de vedere, timpul curge altfel in actul final al lui „Jauja”, laureat cu premiul FIPRESCI al sectiunii Un Certain Regard la ultima editie a Festivalului de la Cannes: prezentul diegetic (sfarsitul secolului XIX) se ingemaneaza in chip inexplicabil (nu ca ar fi nevoie de explicatii) cu viitorul (un Gunnar intre doua varste se intalneste cu propia lui fiica, incaruntita si garbovita), in timp ce prezentul meu, de spectator in cinematograful Studio din Bucuresti, parea a se eterniza. In primul act al filmului, Gunnar (Viggo Mortensen) constata alarmat ca locotenentul Pittaluga ii curteaza fiica si incearca sa-i zadarniceasca planurile, apoi afla tardiv ca soldatul Corto i-a cucerit inima lui Ingeborg, fugind cu ea in noapte, si incearca sa-i gaseasca inainte ca ireversibilul sa se produca. In acest prim act, desertul Patagoniei, mizanscena si dialogurile lui Lisandro Alonso si Fabian Casas trag impreuna in aceeasi directie. Cand insa Gunnar isi incepe drumul prin desert (adica actele II si III in cvasitotalitate), umorul se face nevazut. Cu fiecare noua traversare a cadrului (urmata de o alta traversare si mereu de alta, toate in timp real – il urmarim pe Gunnar si cand e ascuns de vreun damb sau pietroi, pana cand se presupune ca a parasit cadrul), desertul superb vazut de ochii atenti ai lui Alonso ataca de unul singur intr-o lupta impotriva propriei noastre plictiseli. Daca Alonso castiga, o face la puncte si depinde intr-o masura mult mai mare de noi decat de el.

Cu lux de amanunte

Ultimul film al lui Abel Ferrara nu prea ar fi avut ce sa caute la Les Films de Cannes à Bucarest din doua motive. Primul, acela ca „Welcome to New York” a fost, intr-adevar, prezentat la Cannes, dar nu in cadrul Festivalului, ci la un cinematograf de cartier si pe o plaja, pentru a anunta lansarea filmului pe o platforma video on demand. De altfel, proiectiile cu pricina au si starnit mania lui Gilles Jacob, care a declarat (pe buna dreptate, tind sa cred, ceea ce nu inseamna ca ingeniozitatea echipei de promovare nu ar fi de aplaudat) ca filmul ar fi parazitat festivalul. Un al doilea motiv, faptul ca „Welcome to New York” e inca o mostra de exploitation din partea regizorului Abel Ferrara, si inca din acelasi filon cu cel care l-a consacrat, probabil cel mai nefrecventabil dintre toate. Inainte de fi un film biografic despre evenimente inca incerte (afacerea DSK), „Welcome to New York” e un rape-revenge mai putin ortodox. Dupa partidele de sex din debut dintre eroul interpretat de un Depardieu aproape exclusiv onomatopeic si mai multe prostituate de lux, rape-ul e inechivoc in film (el a avut cu siguranta loc; in realitate, lucrurile nu stau deloc asa), iar revenge-ul sublimat mai degraba decat explicit (Devereaux, Strauss-Kahn-ul lui Ferrara, arestat, pus intr-o celula cu alti detinuti, gol-pusca in fata politistilor, cazut in dizgratie). Curiozitatea la care face apel filmul e una de tipul „Si apoi ce i-a mai facut? ”. Mai intai doar sugerat (Ferrara taie pudic la momentul in care victima iese pe hol plangand), violul e apoi povestit (de victima) si in sfarsit ilustrat (in cadrul unui flashback), prin aceasta, „Welcome…” lasand o impresie de articol nouazecist din Evenimentul zilei pe care dialogurile (care par improvizate) si voice overul existentialist din a doua parte a filmului nu prea au cum sa o stearga.   

Marionete: „Deux jours, une nuit”

Intr-o secventa din documentarul „F.T.A” din 1972, cronica a unui spectacol itinerant cu scheciuri anti-Vietnam, pe scena avem trei actori. Dintre acestia, doi (printre ei, Jane Fonda, marxista convinsa, in epoca) se ridica la auzul primelor note din imnul Americii. Un al treilea, interpretat de Donald Sutherland, ramane asezat, manifestand o atitudine oarecum iritata. La scurt timp, cei doi se sesizeaza, iar dizidentul este luat la suturi, in numele valorilor democratice care stau la baza celei mai grozave tari din lume. Vreti sa va faceti o idee despre cel mai recent film al fratilor Dardenne? Inlocuiti imnul Americii cu Internationala si pe Jane Fonda cu Marion Cotillard.

Daca, spre final, in capul Sandrei (Cotillard) s-ar fi revarsat o galeata celesta cu deseuri de la groapa de gunoi, nu stiu cati spectatori s-ar fi declarat socati. Din primul pana in ultimul minut, eroina parcurge o Golgota a umilintei, presarata cu violente fizice si verbale. Traseul ei nu e atat condamnabil ideologic (putem fi sau nu de acord cu aceasta perspectiva a unui neoliberalism dezumanizant, care face ca omul de rand sa nu prea aiba pe unde sa scoata camasa), cat formulat cu obisnuita apasare a cuplului Dardenne. Mana lor se simte cat se poate de clar. Sandra e ba deprimata, ba se comporta absolut normal, depinde ce nevoi au Dardennii – sa ne fie mila de ea ca a fost concediata si sa-i fim alaturi in lupta impotriva patronilor exploatatori, sau sa ni se para normal ca isi urmareste scopul cu consecventa ca orice persoana rationala. Sandra isi roaga colegii sa voteze impotriva concedierii ei, insa nu e niciodata clar de ce ar avea acestia un cuvant de spus. Nevestele colegilor rareori ridica din sprancene cand Sandra le suna la usa si vrea sa le vorbeasca sotilor lor. Indiferent la ce ora li se infiinteaza la usa, ele isi joaca rolul de semne de circulatie („barbatul e in cutare loc”), fara sa puna intrebari. Un coleg se enerveaza si o loveste din senin. Sigur ca femeia neajutorata trebuia lovita, sa fie clar ce face capitalismul putred din om; totul e ca, in acest travaliu de convingere care aminteste de clasicul „12 Angry Men”, Sandra sa ajunga pana la ultimul om furios, intr-un crescendo liniar al deznadejdii ei si al detasarii noastre, al carui plot twist final nu mai surprinde nici macar prin stangacie.