Una caldă, una rece: dezbaterile Les Films de Cannes à Bucarest

Sâmbătă, 24 octombrie, cinematograful Elvire Popesco a devenit, preţ de câteva ore, aulă universitară şi ring de box totodată. La luptă, au participat Jean Labadie, preşedinte şi distribuitor al distribuitor Le Pacte, Davide Castorina, director al filialei franceze a MUSO, furnizor de soluţii anti-piraterie, Şerban Tudorel din partea Inspectoratului General al Poliţiei Române, Daniela Băcanu de la Asociaţia Culturală Macondo, Ioana Diaconu, reprezentantă MUBI România, şi Ioana Avădani, directorul Centrului pentru Jurnalism Independent.

În deschiderea discuţiei, dl. Jean Labadie a descris, în linii mari, modificările survenite în ultimele decenii în circuitul de distribuţie cinematografic. Astfel, dacă în urmă cu 20 de ani, vânzările de DVD-uri contribuiau la amortizarea a 30% din investiţia iniţială, ponderea acestora a ajuns astăzi practic nesemnificativă. Magazinele mici de DVD-uri au dispărut în Hexagon, în timp ce raioanele de DVD-uri ale unui colos precum FNAC s-au redus considerabil; în schimb, piaţa VOD nu a crescut corespunzător. Drept urmare, amortizarea cheltuielilor de producţie şi distribuţie se realizează aproape exclusiv în sala de cinema, situaţie cu atât mai ingrată cu cât succesul la public al unui film e determinat adesea de rezultatele la încasări din weekendul lansării. Edificator în acest sens e cazul “The Raid 2”. Lansat într-un spaţiu francofon cu patru luni înainte de premiera franceză, filmul se bucura deja de o popularitate imensă la momentul lansării oficiale, când, pe site-ul allocine.fr, existau deja peste 800 de comentarii elogioase. Nu e de mirare că “The Raid 2” a rulat în Franţa doar două săptămâni…

În continuare, Davide Castorina a atras atenţia asupra faptului că pirateria e percepută diferit în funcţie de spaţiul geografic: în Rusia, în magazinele gigantului Media Markt, DVD-urile pirat sunt aşezate la raft lângă DVD-urile originale. Reprezentantul MUSO a adăugat că, în România, în 61% din cazuri, pirateria are la bază căutările Google. Astfel, majoritatea utilizatorilor vizionează filme în live streaming, metodă percepută ca fiind legală. Combaterea pirateriei e cu atât mai dificilă cu cât, odată ce un film ajunge să fie disponibil online, distribuţia acestuia sporeşte exponenţial, iar eliminarea tuturor surselor se dovedeşte a fi imposibilă. Tocmai de aceea, abordarea nu ar trebui să fie axată pe pedepsirea utilizatorilor, ci pe stimularea comportamentului dezirabil, şi anume consumul de coţinut cinematografic contra cost. În paralel, MUSO acţionează în direcţia îndepărtării de pe site-uri a conţinutului piratat. Unele site-uri răspund pozitiv solicitărilor MUSO, altele nu, în timp ce, din considerente financiare, Google nu înlătură întotdeauna cu promptitudine din căutări site-urile care nu îndeplinesc cerinţele legale. În încheierea unei dezbateri pe alocuri extrem de încinse, dl. Labadie a conchis: “Dacă, în 20 de ani, filmul va dispărea, asta nu va schimba foarte mult viaţa oamenilor de zi cu zi. Dar va fi o lume mai tristă.“ Cine ar putea să-l contrazică?

Dacă această primă conferință organizată în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest a demonstrat ceva, acel ceva e că, mai ales când vine vorba de chestiuni sensibile sau care interesează pe mai mulți, dacă nu pe toată lumea, tentația de a generaliza, de a ignora, conștient sau nu, contraargumentele și de a-ți jigni partenerii de discuție se dovedește, pentru prea mulți, prea adesea, prea puternică pentru a-i putea rezista. Microfonul a fost reclamat de aceiași câțiva participanți din sală, a căror atitudine a fost cel mai adesea revolta (provocată, în majoritatea cazurilor, de faptul că invitații de pe scenă nu au fost de acord cu ei asupra faptului că pirateria nu doar că nu face rău nimănui, ci n-ar trebui îngrădită în niciun fel). Din acest motiv, domnul Labadie a fost nevoit să se repete, explicând de cel puțin trei ori mecanismul prin care pirateria afectează mai cu seamă cinematografiile marginale și cineaștii ambițioși, funcționând ca un factor unificator, eliminând diversitatea și inovația. Fără efect. Căutând validarea acolo de unde aceasta nu avea cum să vină, expunându-și prolix părerile, cu aerul că repetiția și tonul ridicat determină valoarea de adevăr a unei propoziții, mai mulţi interlocutori au făcut dovada lipsei de maturitate a publicului autohton, lesne de constatat la aproape orice sesiune de Q&A, care face ca publicul să vorbească foarte mult atunci când ar avea ce să asculte, de la specialiști într-un domeniu care îi este (cel mai adesea) străin. Or, cuvântătorul de Q&A ştie deja totul. Pentru el, statisticile sunt praf în ochi, iar experiența dovedită a experților, simplă pedanterie. Așa se face că unul dintre invitați știa deja care este cea mai bună metodă de a combate pirateria, anume limitarea vitezei de trafic pe Internet, în timp ce un altul, fondator al unui site cultural, nu a putut fi convins că nu i se face o mare nedreptate prin aceea că nu poate viziona “Lumea e a mea” pe o platformă VOD, în exact aceeași zi în care filmul a fost lansat pe ecrane. Mai mult, ca la manifestaţiile politice ale anilor ’90, şi această dezbatere a avut parte de contra-dezbaterea ei, organizată în aceeaşi zi, într-un local situat în aceeaşi zonă, şi popularizată în incinta Institutului Francez chiar de organizatorul ei: tânărul cineast Alex Lungu (“The Internet is Closing Down”, 2012).

Desfăşurată duminică, 25 octombrie, a doua conferință Les Films de Cannes à Bucarest, având tema “Cum, de ce şi pentru cine mai scriem despre filme?“, a fost ocolită de controverse, nu pentru că publicul bucureştean ar fi descoperit civilitatea peste noapte, ci datorită faptului că subiectul nu trezeşte la fel de multe pasiuni ca pirateria: filme vede toată lumea, legal sau nu, dar de citit se citeşte din ce în ce mai puţin, după cum pe bună dreptate s-a remarcat. La eveniment, au luat cuvântul Pascal Mérigeau, jurnalist şi critic de film (Le Point, Le Monde, Nouvel Observateur), Magali Montet, ataşat de presă, Ronald Chammah, regizor şi producător, şi Christian Ferenz-Flatz, teoretician de film. Dl. Pascal Mérigeau a deplâns situaţia actuală din Franţa, când nu mai există câte (cel puţin) 2 critici de film şi un număr variabil de reporteri în fiecare redacţie, ci criticul de film trebuie să suplinească lipsa reporterilor (sau dimpotrivă, reporterii sunt convertiţi în critici de film). A scrie, a continuat criticul de film francez, înseamnă a reflecta asupra filmului, iar a fi critic de film înseamnă a încerca să te înşeli, asupra unui film, mai rar decât ceilalţi spectatori, fără a te lăsa influenţat de eforturile echipei de promovare a unui film sau de renumele regizorului. Diferenţa dintre un spectator oarecare şi un critic e, aşadar, sinonimă cu diferenţa dintre opinie şi analiză, însă importanţa acestor analize în spaţiul public a scăzut considerabil în ultimii ani, dl. Mérigeau fiind de părere că soarta unui film mai poate fi decisă de presa de cinema doar în măsura în care aceasta e unanimă în aprecierile ei. În acest sens, e semnificativ faptul că se scrie mai mult ca oricând, dar aceeaşi creştere nu se reflectă şi în numărul de cititori sau în cantitatea de articole citite, după cum a remarcat Christian Ferenz-Flatz.

În partea a doua a dezbaterii, discuţia s-a axat în principal pe partea de distribuţie şi promovare, cu accent pe rolul ataşatului de presă. Acesta, a susţinut Magali Montet, îndeplineşte o funcţie cu atât mai vitală în cazul filmului non-hollywoodian. În Franţa, se lansează 15 – 20 de filme pe săptămână, ceea ce generează o concurenţă acerbă inclusiv în ceea ce priveşte distribuţia. În aceste condiţii, e adesea dificil să ai parte de distribuţia pe care ţi-ai dorit-o, a precizat Ronald Chammah: numărul cinematografelor e fatalmente finit, iar decizia de a programa un titlu în defavoarea altora se ia aproape invariabil pe considerente economice. Tocmai de aceea, în anumite cazuri, ataşatul de presă trebuie să găsească resursele de a ajunge la public. Uneori, nu doar criticii de film şi reporterii culturali îndeplinesc acest rol de mijlocire, ci şi presa specializată, atunci când subiectul unui film de ficţiune sau al unui documentar este relavant pentru o anumită categorie socio-profesională sau minoritate. În sfârşit, strategiile ataşatului de presă dau roade sau nu, a adăugat Magali Montet. Câteodată, acestea funcţionează prea bine – vizionările de presă au loc cu 3 – 4 luni înainte de premieră, iar un număr prea mare de articole despre un anumit film poate face ca publicul să fie saturat de ştiri despre pelicula în cauză chiar înainte ca aceasta să fie prezentă în săli.

În încheierea dezbaterii, Pascal Mérigeau a ţinut să precizeze: “Nu trebuie să uităm că un film, oricât de nereuşit, necesită mult mai mult efort decât o recenzie, fie ea oricât de genială”. Cu aceste gânduri am părăsit o discuţie care a stat sub semnul unui binevenit respect reciproc şi tot cu aceste gânduri am asistat la proiecţiile din cadrul festivalului, despre care veţi putea citi într-un material viitor.

12027563_1020450788013016_8039206385559381399_n

Sursa foto: Les Films de Cannes à Bucarest

Advertisements

3 Comments so far
Leave a comment

Salut Cătălin,

O mică precizare la afirmaţia ta “un altul, fondator al unui site cultural, nu a putut fi convins că nu i se face o mare nedreptate prin aceea că nu poate viziona “Lumea e a mea” pe o platformă VOD, în exact aceeași zi în care filmul a fost lansat pe ecrane.” care mă vizează.

Nu consider că mi se face o nedreptate. E treaba producătorului cum şi cînd îşi aduce filmul în faţa publicului. E opţiunea lui dacă vrea să îl arate unui număr mare de oameni sau să îl ţină în sertar. Ceea ce spuneam eu la conferinţă, poate insuficient de clar, e că în condiţiile în care:
– numărul de cinematografe e mic în Bucureşti şi există un număr mare de oraşe în care nu există nici un cinematograf,
– filmul românesc de autor iese de pe ecranele mall-urilor sau e programat doar dimineaţă după prima săptămînă,
– filmele româneşti nu ies pe DVD şi singurul post care le difuzează relativ constant e HBO,
– o parte din lansările de filme româneşti se suprapun cu festivaluri de film sau de teatru care propun un număr foarte mare de filme interesante, reducînd numărul celor care pot ajunge în acea săptămână de rulare în cinematografe,
– există o reticenţă a unei mari părţi a publicului pentru film românesc, ceea ce face ca numărul celor dispuşi să se deplaseze la cinematograf pentru un film românesc să fie mic, poate mai mic decît al celor care ar fi interesaţi să vadă dacă îi interesează filmul în comoditatea propriului apartament,

o soluţie de VOD ar putea să facă filmul românesc accesibil unui număr mai mare de spectatori.

Dacă există oameni care îl caută pe net şi care ar vrea să îl vadă, poate că unii dintre ei ar dori să îl vadă legal, nu ilegal. Eu unul aş fi dispus să plătesc un preţ decent ca să îl văd, dacă aş putea să plătesc 5-6-10 lei să îl văd diseară, de acasă, aş plăti.

Alternativa pentru mine în acest moment e:
– să îl caut la un cinematograf, sperînd că o să mai fie difuzat la o oră decentă şi la care pot să ajung (în decembrie rulează în Bucureşti din cîte ştiu o singură dată la Cinemateca Eforie, pe 17.12.2015 la ora 19,00, cu intrare gratuită)
– să aştept să intre la HBO.

Nu pot să îmi imaginez nici un model financiar în care producătorul filmului să fie prejudiciat dacă pune filmul pe o platformă de VOD (nu trebuie să fie neapărat una nouă, creată de la zero, cu costuri mari, pentru că şi vimeo, şi YouTube permit variante care limitează accesul şi care pot fi monetizate cu puţină inventivitate) şi încasează nişte lei de la fiecare om interesat să îl vadă.

Multumesc şi felicitări pentru cîştigarea concursului de critică “Fii critic la Cannes!”
Răzvan Penescu (http://www.liternet.ro)

Comment by Răzvan Penescu

Dacă rețin bine, chiar Tudor Giurgiu a dat un posibil răspuns la eveniment: dacă încarcă filmul pe o platformă VOD în ziua lansării, în aceeași zi e și piratat, după care e de așteptat ca, având alternativa vizionării “la liber”, mult mai puțini spectatori să prefere să vină să-l vadă la cinema.

Altfel, admițând că filmele sunt încărcate după încheierea ciclului lor de distribuție în cinematografe, nu văd cum ar putea cineva să vă contrazică – fie că ne place, fie că nu, singura alternativă viabilă la piraterie cred că e dată, cel puțin deocamdată, de platformele VOD, de pe urma cărora toată lumea ar avea de câștigat, producători și spectatori deopotrivă.

Vă mulțumesc atât pentru precizare, cât și pentru felicitări!
Cătălin Olaru

Comment by ucco

Mie mi se pare că justificarea lipsei VOD-ului prin teama de piratare e nerealistă, atîta timp cît există atîtea siteuri VOD care nu sînt piratate. Nu ştiu dacă se poate pirata vimeo, dar bănuiesc că există protecţie, atâta timp cît scurtmetrajele de la Oscar se găsesc acolo. În plus justificarea asta asumă că spectatorii de film românesc sînt piraţi prin vocaţie şi că ar dori cu tot dinadinsul să vadă filmele gratis, iiar dacă filmul ar fi fost piratat, cei 22.000 de oameni care au văzut “Lumea e a mea” în sala de cinema ar fi ales să îl vadă pe gratis acasă.

Oricum nu a verificat nimeni această variantă, aşa că nu ştim ce s-ar întîmpla dacă s-ar încerca. Singura încercare oarecum similară a fost făcută cu “California dreamin'”, care s-a lansat simultan în săli şi pe DVD, în 2009. Acolo era însă vorba de un film lung (155 min), marketat de la început ca un film nefinalizat, impresia publicului normal fiind că e un film pentru iniţiaţi. Normal că a mers prost în săli, dar nu cred că e un caz relevant.

În rest ştii tu vreo platformă de VOD pe care să se poată vedea acum “Lumea e a mea”? Sau să nu zic “Lumea e a mea”, ci “432” sau “Legături bolnăvicioase” sau chiar “Marfa şi banii” şi “E pericoloso sporgersi” sau orice film românesc care mi-a scăpat atunci cînd a rulat în cinematograf. Aş vrea să văd “Filmul de la capătul lumii”, un scurtmetraj care a fost prezentat o dată la HBO şi pe care nu l-am văzut. Pot să îl văd undeva? Aş vrea să văd premiile de la cineMAiubit. Pot să le văd undeva? Astea ar fi variante plauzibile pentru un VOD. Poate nu foarte bănoase din prima încercare, dar care ar putea creşte în timp o generaţie interesată de film românesc.

Eu cred că:

– Filmele româneşti nu se piratează pentru că nu există o masă critică de oameni interesaţi ca să merite să fie piratate (“Spectre” se găseşte pe net deşi a fost lansat după “Lumea e a mea” şi garantez că “Star Wars 7” va exista pe net în noaptea lansării şi că acelaşi “Star Wars 7” va exista la calitate HD în maxim 2-3 săptămîni de la lansare)

– Foarte puţini români piratează filmele, majoritatea sînt piratate de străini şi folosite de siteuri româneşti (şi am îndoieli mari că străinii se vor năpusti să pirateze filme româneşti, chiar dacă VOD-ul va fi vulnerabil).

– Foarte puţini din cei care s-ar duce să vadă un film românesc în cinematograf vor alege să îl vadă acasă, dacă vor putea ajunge la cinema.

– O parte din cei care nu s-ar duce la cinematograf să vadă un film românesc, l-ar putea vedea acasă, dacă preţul ar fi decent.

– O parte din cei care vor să vadă un film românesc au răbdare să aştepte, nu ţin morţiş să îl vadă în săptămîna lansării. O lansare pe VOD simultan sau cu o mică întîrziere faţă de lansarea în cinema ar mări considerabil numărul de vizionări şi sumele încasate.

Mulţumesc de ocazia de a discuta pe tema asta, mi se pare că ar putea să existe o şansă mică de a ne apropia de momentul lansării unui VOD prin acest fel de discuţii.

Răzvan Penescu (http://www.liternet.ro)

Comment by Răzvan Penescu




Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s



%d bloggers like this: