Norocul chior al clasei muncitoare, in lupta ei cu boierii extraterestri – Jupiter Ascending

jupiter-ascending-160177l

Pentru ca tatal Cenusaresei e ucis miseleste de autoritatile ruse, care comploteaza sa-i distruga telescopul, Cenusareasa ajunge sa spele closete in Chicago si sa viseze la o viata mai buna. Siguranta financiara a familiei sale este una destul de precara, situatie in care multi dintre spectatori se prea poate sa se afle. Cenusareasa afla de la Wolverine/Mercur/Flash, care o salveaza de niste Terminatori, ca intreaga ei existenta e o minciuna creata de o matrice, dar nu e cazul sa-si faca prea multe griji: a primit o mostenire deloc neglijabila, situatie la care multi dintre spectatori se prea poate sa ravneasca. Mostenirea ei e nici mai mult, nici mai putin, decat Universul (nu vreo casa cu dependinte undeva in taigaua natala, nu statul adoptiv Illinois, nu Pamantul cu Luna, satelitul lui natural, ca astea-s mizilicuri: intreg cosmosul). Vraja se spulbera degraba, atunci cand Cenusareasa afla de la Ming ca secretul tineretii sale vesnice e un Soylent Green. Imparatul o vrea pe Cenusareasa de sotie, dar Flash Gordon/Wolverine/Mercur/Flash/Pygar, imbracat intr-un costum de Transformer, o salveaza in ultimul moment. La final, Cenusareasa isi ucide petitorul, pe Ming/Darth Vader.

Intreg acest talmes-balmes ar deranja mai putin sau deloc daca nu ar fi dublat de indolenta fratilor Wachowski (scenaristi, regizori si producatori ai lui filmului), care nu au considerat ca trebuie sa existe si o cusatura intre aceste multe si incongruente grefe (de pilda, contactul cu civilizatiile de vampiri extraterestri si birocratia intergalactica o uimeste la fel de mult pe Jupiter la fel ca statul la semafor si cafeaua de dimineata).

In tot cazul, marele neajuns a lui Jupiter Ascending nu e atat de ordin narativ, cat kinetic-spectacular, adica exact capitolul la care seria Matrix excela. Cadrele stranse fac ca, cea mai mare parte din timp, din urmariri si lupte sa nu se inteleaga mai nimic (decat ca exista urmariri, ca exista lupte, respectiv rezultatul lor: Jupiter si Caine scapa sau sunt capturati). In alte secvente, personajele acestui film IMAX 3D sunt atat de mici, incat caderile lor de la etajele superioare ale mai multor cladiri sau plutirile lor à la Gravity prin spatiu devin ridicole. E ca si cum s-ar pravali sau s-ar rostogoli nu un actor in carne si oase, ci o surpriza Kinder, in timp ce dinozaurul zburator al filmului e la fel de credibil ca actorul in costum de cauciuc care o juca pe Godzilla in anii ‘50.

Interesant in filmul fratilor Wachowski e ca, pret de cateva minute, intentia dinastiei extraterestre de a distruge Pamantul cade pe plan secund si devine mai putin condamnabila decat modul in care Titus Abrasax (Douglas Booth) se raporteaza la casatorie. Adica faptul ca omul pregateste un genocid mai e cum mai e, dar sa ii ceri mana unei fete din interes si sa vezi in mariaj un simplu contract, asta chiar nu se face!

Actorii Mila Kunis si Channing Tatum au filmat zilnic timp de sase luni scena de opt minute a urmaririi prin Chicago. Mai bine dadeau zilnic cu zarul de cate o suta de ori si isi notau de cate ori iese fiecare cifra in parte, in functie de zodie.

De mai multe ori in film, Caine (Channing Tatum) intervine in ultima clipa si o salveaza pe Jupiter (Mila Kunis). Mi-ar placea sa ma salveze si pe mine cineva in ultima clipa, cand introduc parola gresit a treia oara sau cand sterg cu shift+delete un document important. Dar, daca se poate, fara sa-mi intre pe geam imbracat in Iron Man si sa-mi murdareasca sufrageria.

Jupiter, o emigranta saraca, idealista si muncitoare, ii invinge pe trei mosieri practicanti ai eugeniei, care incheie aliante si semneaza contracte pentru a controla un pachet majoritar de actiuni al unei companii si al caror ascendent asupra celorlalti e strict ereditar. Nimicul cronofag plin de progresism prêt-à-oublier, salturi cosmice ratate si, evident, explozii, al fratilor Wachowski, cu bugetul lui de 175 de milioane de dolari, face ca perspectiva unei apocalipse extraterestre reale sa para oricum, numai inacceptabila nu.



Diferente – Eliza Graves

DSC_6920.NEF

Ecranizare a unei povestiri comice de Edgar Allan Poe, Eliza Graves are toate datele unui film fara cusur, cu o singura conditie: sa se intalneasca exclusiv cu o anume categorie de spectatori – implicit, doar aceia sa il evalueze, lucru valabil, de altfel pentru orice alt film facut vreodata. In cazul de fata, e vorba de acei membri ai publicului pentru care horror gotic = castel sau conac in padure, domnite neajutorate, multa ceata, ocazional tunete si lupi haulind vag sinistru, spectru larg in care intra si productii TV precum Dark Prince: The True Story of Dracula, filmat in anul 2000 la noi in tara. O a doua conditie: spectatorii sa fie alesi pe spranceana din aceia care se mira si/sau se sperie foarte usor.

Actrita Kate Beckinsdale canta la pian ca si cum indicatia regizorala ar fi fost sa se isi inchipuie ca face dragoste cu instrumentul ale carui clape le apasa. Asta nu o transforma intr-o Tori Amos victoriana; de fapt, nu o transforma absolut deloc. Vedeta britanica se joaca tot pe sine, dar emanand ceea ce probabil ca e propria ei notiune de erotism (ochii inchisi, capul dat intr-o parte, gura intredeschisa). Prestatia ei nu e diferita de cea a actritei care o interpreteaza pe partenera lui Marin Etu (Alexandru Potocean) in recentul Brancusi… din eternitate, cu replica ei memorabila: Vezi ca te trimit la Canal! Sau mai bine la canalul meu. Diferenta rezida in aceea ca Eliza poarta o crinolina de mare efect pentru publicul descris in paragraful de mai sus si reuseste sa nu il denunte pe partenerul sau pana la sfarsitul filmului.

Felul in care eroul trece diferitele probe la care il supune superiorul sau, doctorul Silas Lamb (Ben Kingsley), nu e diferit de cel in care eroii benzilor desenate isi indeplinesc misiunile. Aruncat intr-o celula alaturi de un detinut periculos, se salveaza in ultimul moment citind un nume de pe un zid. Cand e cat pe-aci sa fie descoperit, se da alarma si e salvat. Modul in care reuseste sa trateze o pacienta se presupune ca ar trebui sa fie spectaculos, dar nu e, pentru ca in final, sa isi infranga adversarul cu o fotografie pe care o desprinsese dintr-un dosar, dar despre care nu stia mai nimic. Totul e ca acest Tintin britanic sa aiba castig de cauza, deoarece adversarii lui sunt rai (doctorii intemnitati si nebunii, adica falsii doctori, deopotriva), in timp ce el e bun. Mai exact, e bun pentru ca e indragostit, iar iubirea, se stie, nu cunoaste piedici, nici macar atunci cand se infiripa la balamuc, intre doi pacienti pe alocuri suspect de sanatosi (mai precis, atunci cand joaca un rol pentru a atinge un scop si o fac extrem de convingator).

Lupta dintre Newgate si Mickey Finn (David Thewlis), locotenentul lui Silas, pare a fi inspirata de filmele lansate direct de DVD cu Van Damme, Seagal sau Wesley Snipes. Cei doi folosesc mai multe arme pentru a-si invinge adversarul (cutit, pistol, lopata, pumni, carbuni) si unghiurile sunt imposibile, astfel incat mare lucru nu se intelege, atata doar ca nu pozitivul, ci negativul e o glorie apusa, si nu din filmele pe video, ci din cinematograful de autor, iar Eliza Graves a fost filmat nu in Romania, ci in Bulgaria. Nu in ultimul rand, filmului lui Anderson ii lipseste o cursa cu masini.

Nu puteau lipsi din azilul de nebuni al lui Eliza Graves camerele si compartimentele secrete pe care eroul le descopera treptat. Filmul lui Brad Anderson (The Machinist) are atat un subsol secret, unde adevaratii angajati ai azilului sunt tinuti prizonieri (si care e atat de secret, incat ajunge ca doctorul Newgate sa apese pe clanta si gata, a intrat), cat si o ascunzatoare, in biroul doctorului Salt, adevaratul director al azilului, in care e pus la pastrare un dosar al unui pacient. O data descoperit subsolul, protagonistul afla de existenta unei conspiratii, in timp ce dosarul secret nu il ajuta cine stie ce. Diferenta dintre aceasta ecranizare si orice episod din serialul de desene animate Scooby-Doo ramane, asadar, aceea ca Newgate nu alearga de colo-colo intruna, ca un bezmetic.



Publicitate mincinoasa: Barbati misto de John Butler

the-stag-251025l

Oricat de amuzant ar fi pe alocuri, The Bachelor Weekend, debutul in lungmetraj al regizorului John Butler, sufera de pe urma a doua mari slabiciuni: apartenenta acestuia la un gen bazat pe o contradictie ireconciliabila, respectiv nerespectarea pana la capat a regulilor care il guverneaza.

In comediile dedicate unui week-end 100 % masculin care precede o nunta, valoarea cardinala e masculinitatea, vazuta in permanenta ca fiind determinata de practica repetata si cu elan a unei sume de vicii, respectiv ceva ce trebuie aparat cu orice pret, dusmanul nefiind atat persoana de sex opus, cat persoana de sex opus vazuta in contextul institutiei casniciei. Timp de doua zile, barbatii din aceste filme se dedau unor unui numar extrem de limitat de grozavii, iar delirul lor hedonist le furnizeaza barbatilor din sala, casatoriti sau nu, un important debuseu. Debandada din actul II e, insa, intotdeauna legitimata de finalul in care petrecaretii se intorc acasa si nunta are loc, moment aproape intotdeauna incongruent cu restul filmului si care rareori convinge. Un obiect bun pentru un singur lucru sau o sperietoare in trei sferturi din film, femeia devine, pe ultima suta de metri, om (mai mult, devine ratiunea insasi de a fi a viitorului mire, care rosteste cuvinte care invatate pe de rost in fata altarului). Dupa ce eroii filmului fac tot felul de chestii pe care familia si establishmentul le interzic cu desavarsire, familia si establishmentul au castig de cauza, iar in asta ar trebui sa vedem un happy end. The Stag nu face exceptie, cu diferenta ca situatiile comice din film sunt, totusi, ocolite de vulgaritate (si, din pacate, ocazional si de umor).

Apoi, se pune intrebarea: de ce sunt, totusi, misto barbatii lui John Butler? Pentru ca vorbesc despre propriile lor sentimente fara sa se teama ca ar fi judecati sau ridiculizati de catre ceilalti barbati misto? Pentru ca nu se feresc sa se arate asa cum sunt (protagonistul care, dupa o deceptie amoroasa, e incapabil sa se ataseze de partenerele sale)? Pentru ca plang in public, iar asta nu ii face sa decada in ochii prietenilor, dimpotriva? Dar tocmai asta ii face nepotriviti pentru o astfel de comedie! Promisiunea implicita a oricarei productii despre un bachelor weekend e ca spectatorului i se vor furniza cantitati generoase de distractie tipic masculina (sau cel putin de ceea ce se considera, in interiorul acestui filon, ca ar fi distractia tipic masculina). In esenta, barbatii apreciaza pe lumea asta trei lucruri mari si late: sexul (cu precadere cu prostituate, daca se poate asiatice), consumul nesabuit de alcool, care vine la pachet cu mahmureala, respectiv consumul nesabuit de stupefiante, cu complicatii de regula absurde (felina lui Mike Tyson din Marea mahmureala), ingrediente care rareori lipsesc din reteta dezmaturilor premaritale cinematografice. Or, in The Stag, barbatii misto sunt atat de cuminti, ca nu fac deloc sex, beau cu moderatie (adica se imbata o singura data in intreg weekendul si nici macar nu e o betie crunta – nimeni nu vomita pe nimeni, nimeni nu agreseaza vreun politist, nimeni nu e arestat) si singurul drog pe care il consuma este Ecstasy, cu consecinte minime (nu se trezesc in Groenlanda, printre foci si vulpi polare). Asa cum sunt ei descrisi in filmul asta, barbatii lui Butler sunt misto doar pentru o singura categorie de spectatori: femeile maritate sau pe cale sa se marite.



Soparle si vrabiute: Les films de Cannes à Bucarest

clouds-of-sils-maria-601932l

Impartit in trei capitole clare (in Zurich, in Sils Maria, reprezentatia) si jucat in limba engleza, Clouds of Sils Maria, cel mai recent film al lui Olivier Assayas, e o reinterpretare mai putin incruntata a clasicului Persona (si cu o interpreta in rolul principal, Juliette Binoche, la fel de luminoasa). Relatia dintre Maria, actrita celebra intre doua varste, si Valentine (Kristen Stewart), tanara ei asistenta, are suisuri si coborasuri, dar e, dupa toate standardele, lipsita de cine stie ce dramatism. La sfarsitul celui de-al doilea capitol, Valentine isi face iesirea din scena discret, asemeni norilor care dau titlul filmului. Altfel, daca Binoche joaca un rol cand e Maria si un alt rol cand isi interpreteaza personajul din piesa Maloja Snake, Stewart e la fel de retinut-inexpresiva in ambele ipostaze (de asistenta, respectiv de actrita de ocazie in repetitiile cu Maria), confirmandu-si statutul de Johnny Depp feminin al impietririi glamoroase post-emo (ceea ce e un comentariu in plus despre lupta inegala dintre filmul de autor si filmul de gen, dar si despre varstele cinematografului, despre varstele actorilor, despre varsta in general). Cum decurge piesa din final nu mai aflam, nu asta e miza. Filmul lui Assayas nu e despre o mare infruntare, invingatori si invinsi. Niciunul din filmele sale nu e. Cerul lui nu e niciodata senin.

Cum ar fi aratat Leviathan (Andrei Zviaghintev) fara ultima lui jumatate de ora, cu victoria zdrobitoare a politicianului corupt asupra cetateanului de rand, cu discursul cu adresa al slujbasului in sutana, cu coloana lui nesfarsita de limuzine cu geamuri fumurii? Aproape perfect, dar ineficace din punct de vedere electoral. Acum stiu pe cine sa nu pun stampila la urmatoarele alegeri din Rusia.

Scenaristul Paul Laverty si regizorul Ken Loach se feresc atat de tare de chestiunea optiunii politice (fireste, de stanga) a eroului lor (James Gralton, care chiar a trait, a condus Grupul muncitorilor revolutionari si a patimit in Irlanda secolului trecut), incat e de mirare ca au curajul de a-i spune pe nume si ca filmul se cheama Jimmys Hall, nu Archibald’s Hall, Mortimer’s Hall sau City Hall. Altfel, filmul e o dovada a faptului ca Loach ar intra in cursa pentru Palme d’Or si daca ar regiza Transformers versus Workers.

Pe o strada lunga strajuita de palmieri, un adolescent pedaleaza de zor, pe note triste, dar frumoase, de pian. Pe aceeasi bicicleta, in picioare, in spatele lui, e o fata frumoasa. O pala de vant ii ridica fusta; ei nici ca-i pasa. Nu e un animé, e filmul japonez Futatsume no mado (Naomi Kawase).

Nu e clar cum s-a strecurat filmul in selectia Quinzaine des Réalisateurs, cert e ca scenaristul si regizorul Thomas Cailley se simte mult mai in largul lui in extrem de lunga expozitiune a lui Les combattants (lui Arnaud ii pica cu tronc Madeleine, o tanara care crede ca Apocalipsa bate la usa si vrea sa intre in armata pentru a-si perfectiona abilitatile de supravietuitoare, sfarsind prin a se inrola el insusi), decat in momentele teoretic mult mai ofertante ale filmului – viata in armata a celor doi, ea, perfect antrenata, el, deloc pregatit pentru traiul cazon. Celor doi li se ofera, in acest al doilea segment, nu unul, ci doi adversari (recrutul ambitios si comandantul patriot, ambii foarte convinsi de misiunea lor), dar sunt genul de negativi care ar trebui sa amuze prin prostie si atat, parca descinsi din seria Academia de politie, iar infrangerea lor e o formalitate in primul caz, foarte vaga in cel de-al doilea (Arnaud si Madeleine dezerteaza, astfel infuriindu-l, probabil, pe locotenentul Schlieffer, ceea ce putem banui sau nu; cert e ca acest baddie de buzunar inceteaza sa existe de indata ce cei doi sar gardul unitatii militare). Din punct de vedere comic, filmul promite foarte mult in debut, dar schimba macazul pe traseu, pentru ca la final sa ramana fara carbuni. Les combattants nu doar ca nu e foarte clar ce e, dar nici macar nu prea combate.

In primele cateva minute ale lui Bird People (Pascale Ferran), camera ii urmareste lenes si aleatoriu pe calatorii care circula, intr-o zi oarecare, cu metroul parizian. De cum intra un personaj in cadru, ii auzim, dupa caz, conversatiile, muzica din casti sau (cel mai adesea) gandurile. Unul-doua ganduri pentru fiecare personaj, desigur, caci ochiul camerei nu zaboveste asupra nici unuia timp prea indelungat. Amalgamul acesta de calcule, dorinte si sentimente aproape ca reclama un voice over, un jingle si un slogan. Suntem cu totii diferiti. Avem toti nazuintele noastre. Cu serviciul X, visele pot deveni realitate. Invata sa speri! Cam asta ne asteptam sa auzim, dintr-un cadru in altul. Ultimul personaj pe care il vedem e Audrey (Anaïs Demoustier), care e si protagonista a cel putin jumatate din acest film. Audrey iese de la metrou, Gary (Josh Charles) coboara din avion si pe amandoi ii vedem in montaj alternativ cum se indreapta spre un hotel Hilton de langa unul din aeroporturile pariziene, unde Audrey e camerista, iar Gary urmeaza sa se cazeze. In urma unui atac de panica, Gary decide sa divorteze si sa-si dea demisia, decizii aprig si inutil contestate de sotia si de colegii lui. Desi nu e deloc clar de ce sunt atat de greu de suportat casnicia sau slujba lui, gestul se presupune ca se cuvine a fi aplaudat. Odata cruciada sa incheiata, adica dupa ce Gary impune conditiile celor doua despartiri, ajuns abia la jumatate, filmul lui Ferran se gaseste intr-un impas. Care e solutia lui si a co-scenaristului Guillaume Bréaud? Fara o explicatie anume, Audrey se transforma in vrabie si zboara de acolo-colo. La final, eroina, redevenita bipeda, il abordeaza pe Gary, ca intr-un When Harry Met Sally inept, dar care se vrea poetic (si care chiar poate trece drept poetic, dar doar pentru cei dispusi sa vada poezie oriunde. Chiar si intr-un prospop murdar).



Toata lumea canta, rade si fandeaza

plansa-557667l

Lucru deloc rar in cinema-ul romanesc, Plansa al lui Andrei Gheorghe iti lasa impresia ca parca nici nu are un scenariu, scris si rescris de un scenarist, apoi invatat pe de rost de niste actori, repetat si interpretat mai bine sau mai rau, dupa posibilitatile fiecaruia. A nu se intelege ca filmul respira autenticitate, ci doar ca n-ai zice ca un profesionist e responsabil pentru haloimasul de pe ecran. Si totusi, Plansa are nu unul, ci doi scenaristi: Bogdan Ivascu si Andrei Gheorghe insusi. Cum o fi aratat scenariul filmului? Iata o ipoteza: Anda descaleca in Constanta. Prima intalnire a Andei si a lui Alex, nu foarte reusita. Anda se antreneaza. Constanta de zi si Constanta de noapte. Anda se antreneaza. Anda sta pe plaja din Constanta si zambeste enigmatic. Anda se antreneaza. Anda se desparte de prietenul ei cam nesuferit si mitocan. Anda si Alex se bulgaresc pe plaja din Constanta, fara prea mare convingere. Sfarsit.

Impresia pe care o lasa filmul e ca dialogurile sunt in proportie de 100% improvizate. Mai precis, extrem de prost improvizate, ca de niste copii care au intrat intr-o masina a timpului si au ajuns sa fie adultii Olimpia Melinte, Silvian Valcu si Marian Adochitei. Experienta lor de viata e la fel de limitata (a face la olita, a papa tot din farfurie, a pune jucrariile inapoi in cutie s.a.m.d.), dar acum, trebuie sa se joace de-a adultii. Adica sa se gandeasca ei cum ar fi sa mearga la facultate, sa se indragosteasca, sa se certe… Ar fi fost interesanta, din acest punct de vedere, o scena de sex.

Anda merge la un profesor de scrima, pentru a fi primita in scoala lui. Anda se indragosteste de Alex, instructorul ei de scrima. Anda este, insa, iubita lui Mircea, care ia ghiciti ce face in timpul liber? Daca e sa ne luam dupa Andrei Gheorghe, toata Constanta nu face altceva decat sa practice sau sa predea scrima.

Constanta este si una din calitatile producatorului Dan Chisu: produce si regizeaza filme la fel de coerente.

Tot constanteanul e scrimeur, dar putea fi orice altceva. Putea practica un alt sport, cum sunt tenisul sau gimnastica, sau o meserie, indiferent care (hai sa zicem pingelitul pantofilor sau executarea de dubluri dupa chei). Nimic, dar absolut nimic din ce presupune scrima nu e exploatat narativ catusi de putin in filmul lui Gheorghe. Habar n-am cum s-ar fi putut face asta si nici nu e treaba mea sa stiu. E a lui Gheorghe si Ivascu, care, in tot cazul, ar fi trebuit sa se documenteze mai mult: fie despre scrima, fie despre cinema.

Pentru un film de aproximativ 80 de minute in care jumatate din timp ni se servesc time lapse-uri, e totusi ironic faptul ca, in sala, timpul trece atat de incet.