Cu capul în nisip
August 15, 2010, 8:40 am
Filed under: Articole publicate in revista Kamikaze

Lucrurile bune care se pot spune despre festivalul Anonimul sunt atât de evidente încât nu trebuie să te duci în Deltă pentru a le afla.

E bine că festivalul există. E bine că orice festival există, nu doar acesta. Apetitul publicului pentru cinema e atât de scăzut, încât orice efort de a-l creşte merită lăudat. Contează mai puţin faptul că, nici în acest an, festivalul nu a avut un juriu. Votul publicului nu face filmele din competiţie nici mai bune, nici mai proaste decât sunt. Vor veni poate şi vremuri mai bune, în care juriul şi starurile se vor întoarce la Sfântu Gheorghe. Pâna atunci, publicul e încă suveran. Doar că anul acesta, publicul a fost bun doar să voteze.

Nu cred că sunt singurul pe care l-au enervat cozile, care se formau la prânz şi seara la absolut orice, atât de lungi încât ar fi putut converti la abstinenţă orice beţivan. Ocazional, m-au deranjat chiar beţivanii, eu unul m-aş fi gândit de două ori înainte de a bate atâta drum pentru a presta un sport pentru care e teren destul acasă, în faţa blocului. Nu mi-au făcut trebuinţă nici zgomotele din timpul proiecţiilor, de la discuţiile aprinse de la terasă la „Andrii Popa” urlat din toţi rărunchii, la câţiva metri de ecran şi aproape că m-a îmbolnăvit aerul condiţionat din sălile acoperite. Însă adevărata problemă a festivalului au fost înseşi filmele.

Fără a putea pretinde că le-am văzut pe toate, doar două mi-au reţinut atenţia şi le-aş mai putea revedea: „Marţi, după Crăciun” al lui Radu Muntean şi „Alamar” al mexicanului Pedro Gonzáles-Rubio, locul al doilea din acest an. „Zero”, câştigătorul de acest an la categoria lungmetraj, are atâtea personaje încât face apel mai mult la memoria decât la simţul nostru estetic. E un fel de „Întâlniri încrucişate” polonez, un sudoku cinematografic, o integramă pe care Pawel Borowski ar fi vrut-o profundă, dar i-a ieşit doar complicată. Premiul la secţiunea scurtmetraj, „Plus tard, je serai Zorro”, e cea mai fericită alegere proastă pe care publicul ar fi putut s-o facă. Asta a avut la dispoziţie, asta a votat, în timp ce „Amazonia” a înhăţat premiul secţiunii de animaţie din raţiuni mai degrabă tehnologice. O fi rudă mai săracă a lui Shrek, dar are meritul de a fi 3D, şi asta a fost de ajuns.

Adevăratul premiu al publicului s-a dus la DJ Gojira, care a trezit din somn şi din beţie bună parte din suflarea campingului, ceea ce nu e lucru puţin. Concertul din seara de închidere, cel al trupei Vunk, a beneficiat din plin de pe urma implicării publicului, principalele atracţii fiind răgetele ocazionale ale unui grup de fani death metal şi puciul de zece secunde.

La un moment dat, un localnic dezinhibat, care a fost identificat drept luntraşul oficial al trupei, a dat năvală pe scenă şi şi-a exprimat oful. „Şefu’, din partea lui Nicu, o dedicaţie, să fie pentru toate fetele frumoase de pe aici!” Solistul Cornel Ilie s-a conformat, până în prezent nu se ştie cu ce beneficii pentru farmecul personal al barcagiului dobrogean.

Săptămâna în care corturile din Vama Veche se mută în Sfântu Gheorghe s-a încheiat. Nimeni nu mai stă la cozi. Nimeni nu mai merge cu trocariciul. Nimeni nu mai cântă „Noi suntem români” la cinci dimineaţa.

De azi, în Deltă se mai aud doar ţânţarii.



Un nou exemplar în rezervaţie: aplaudacul anonim
August 13, 2010, 8:38 am
Filed under: Articole publicate in revista Kamikaze

Un fenomen repetitiv, ale cărui cauze sunt independente de stimulul în sine şi pe care nu îl întâlnesc aici pentru prima dată, este acela al aplaudacilor cronici. La o Noapte a devoratorilor de publicitate din 2006, m-a mirat mai ales faptul că, fără să fie strălucite, unele spoturi erau primite ca şi cum ar fi fost atinse de aripa geniului, oamenii îşi distrugeau de bună voie teaca de mielină de la încheieturile mâinilor pentru a-şi exprima preţuirea. La un moment dat, m-am dumirit. Aparent, reclamele cele mai apreciate erau cele care făceau parte din campanii sociale. SIDA, poliomielita, familiile dezbinate, copiii maltrataţi, accidentele de circulaţie, accidentele de muncă, animalele abandonate sau animalele pe cale de dispariţie, orice cauză nobilă era bună: privitorii aplaudau ca la plenară, bucuroşi că îşi pot da obolul.

La Anonimul, fenomenul s-a generalizat. Atât în cinematograful acoperit, cel destinat vizionărilor de presă, cât şi la proiecţiile în aer liber, lumea aplaudă fără reţineri absolut orice. Până nu demult, minimul absolut care poate fi obţinut în materie de scurtmetraje era pentru mine un filmuleţ văzut la B’est în urmă cu câţiva ani, în care doi copii de 4-5 ani miroseau nişte flori, suflau în câte o păpădie şi se dădeau cu sania când cădea iarna peste sat. Acest record a fost spulberat la ediţia de anul acesta a Anonimului, şi nu o dată, ci de mai multe ori. Fiecare din aceste noi recorduri a fost aplaudat, la sfârşit, cu o osârdie demnă de o cauză mai bună: măcar dacă ar fi fost acolo realizatorii filmelor, să se bucure şi ei.

Pur şi simplu, oamenilor le place să aplaude, şi or s-o facă şi la clipuri care arată ca şi cum ar fi făcute de un licean în pauză şi puse pe You Tube de pe telefon. De fapt au şi făcut-o. S-a întâmplat la scurtmetrajul românesc „No News”:

http://www.220.ro/concurs/Alexandru-Stanescu-No-News/103LPnCglr/

Pe de altă parte, un aplaudac care se respectă nu s-ar juca niciodată cu laserul pe pânza pe care se proiectează filmul. De pedeapsa asta aproape că nu e film care să scape, când te aştepţi mai puţin, hop! apare o pată roşie pe nasul lui Juliette Binoche. Bine, nici n-ai cum să te superi, făptaşii fiind fără doar şi poate copii.

Pudic, laserul îi cruţă până la un punct pe actori, ocolindu-le, totuşi, părţile ruşinoase.



The Beautiful People
August 12, 2010, 8:37 am
Filed under: Articole publicate in revista Kamikaze

Pestriţ precum penajul raţei leşeşti, publicul lui Anonimul e împărţit în trei mari categorii, dintre care cinefilii o formează pe cea mai mică.

Pe de o parte sunt băştinaşii de parte masculină. Ce caută ei la proiecţii, nu am reuşit deocamdată să înţeleg. Bănuiala mea e că au auzit de prin vecini că fetelor cu belciuge le place mai mult să bea decât să facă pogo, ceea ce face ca toţi doritorii să aibă o şansă, ca la jocul de păcănele. Aşa că flăcăii din partea locului se înfiinţează la lăsarea serii în punctele cel mai intens circulate şi se zgâiesc oriunde, dar numai către ecran nu.

Pe de altă parte, sunt turiştii care au venit înaintea Festivalului, neavând habar de el. La rândul lor, nici aceştia n-au nici un interes, dar nici unul, în filmele proiectate pe ecranul din camping. Dacă îi prinde noaptea acolo, sunt primii care pleacă. Cei care rămân pot fi găsiţi la câţiva metri în spatele ultimelor rânduri. Scopul lor e să vorbească între ei, cât mai tare şi cât mai aproape de cei care vor să vadă filmul. De ce stau acolo şi nu se mută un pic mai în spate, iar e o chestiune demnă de o dezbatere mai largă. Or fi crezând că e un flash mob al grătargiilor de la care nu se face să lipseşti, mai ştii?

În sfârşit, minoritatea celor veniţi pentru proiecţii e şi ea destul de eterogenă. „Presupun că toată lumea i-a văzut filmele lui Tarkovski”, a opinat Florin Piersic Jr. înainte de concertul lui Lucian Ban, în cea de-a doua zi a festivalului. Ei bine, cum a zis omul „Tarkovski”, cum s-a pornit un cor zgomotos de „whoo”-uri aprobative. De unde se vede că, pentru unii, Tarkovski e pentru cinema ceea ce Enrique Iglesias e pentru muzică. Altfel, concertul a fost sabotat de o pană de curent care a durat minute bune. Cel mai probabil, celor de la RENEL nu le plac nici jazz-ul, nici cineastul rus.

Sunt şanse bune să fie fani manele şi Bergman.



Sare fără pâine
August 11, 2010, 8:33 am
Filed under: Articole publicate in revista Kamikaze

Oricât ar fi ele de bune, filmele nu ţin de foame. O pot păcăli, dar nu o tratează, asta am aflat-o din prima zi de Anonimul şi mi s-a confirmat într-a doua, când am văzut trei filme la rând fără nici un efect. Iar din punct de vedere culinar, prea multe opţiuni în Sfântu Gheorghe nu sunt.

La 40 de metri în linie dreaptă de căsuţa în care stau e cantina campingului. Cantina asta e o dublă autoservire, adică trebuie să stai nu la una, ci la două cozi – la prima, preschimbi banii în bon şi atât. Preţurile sunt de Bucureşti, porţiile de „Slăbeşte acum, întreabă-mă cum!”. Micii cu cartofi prăjiţi de acolo au avut un singur merit: mi-au ţinut de foame exact atâta timp cât am stat să-i mănânc. La fel ar fi făcut-o o bucată de cauciuc, şi nici n-ar mai fi avut gust de peşte.

Faptul în sine e de două ori tragic. Pe de o parte, nu cred că micii ar trebui să aibă gust de peşte (bine, cred că nimic altceva în afară de peşte nu ar trebui să aibă gust de peşte). Pe de altă parte, nu îmi place peştele.

La rândul său, faptul că nu îmi place peştele e de două ori tragic. În primul rând, sunt lipsit un aport însemnat de fosfor. În al doilea rând, aici, în Sfântu Gherorghe, dacă nu îţi place peştele, nu mănânci. O grămadă de localnici îşi oferă serviciile culinare. Cu toţii gătesc un lucru şi unul singur. Păcat că puiul sau porcul nu ştiu să înoate, mi-ar fi fost mult mai simpatică Delta cu un mamifer în farfurie.

Aşa că am continuat să caut. Până la alimentară e cam un kilometru jumătate. Praful e stârnit periodic de maxi taxi-urile locale, remorci din 1900 toamna trase de jeepuri pe care indigenii le numesc „trocariciuri”, dar drumul merită. La hipermarketul local aveau tot ce trebuie pentru un mic dejun copios. Cu o singură excepţie. Nu aveau pâine.

La fel ca turiştii, pâinea vine în Sfântu Gheorghe cu vaporul, de trei ori pe săptămână. Nu era ziua fatidică. Mi s-a sugerat pesmet. Am refuzat.

M-am tratat cu „Copie conformă” al lui Abbas Kiarostami, produs proaspăt (2010) a cărui etichetă n-a minţit câtuşi de puţin. Filmul e un omagiu adus lui „Viaggio in Italia” al lui Rossellini, care aduce aminte de „In the mood for love” când vorbeşte despre doi străini care se abandonează unei convenţii şi nu mai pot ieşi din ea, în timp ce finalul e destul de asemănător cu cel din „Sub măslini” al aceluiaşi Kiarostami. Cel mai bun compliment care poate fi adus filmului e că i-a făcut pe mulţi să plece, mai mult sau mai puţin revoltaţi, cu mult înainte de final, iar în ceea ce mă priveşte, a avut un binevenit efect soporific. Somnul bate foamea, iar ăsta nu poate fi un lucru rău.



Mare e grădina Carpaţilor!
August 9, 2010, 8:30 am
Filed under: Articole publicate in revista Kamikaze

Or fi emoţiile începuturilor, dar pentru mine unul, Anonimul 2010 a început cu stângul. M-am trezit la 4 dimineaţa, am chemat taxiul din timp, am ajuns la gară, în dreptul casei de bilete, cu o jumătate de oră înainte, şi tot degeaba. Nu neapărat în ordinea asta, dar cam astea erau gândurile care m-au încercat de-a lungul celor şase ore de mers cu acceleratul de la Bucureşti la Tulcea. Primele două ore, deşi am apucat doar bilete fără loc, am avut unde sta. Până a venit controlorul, un domn trupeş şi smead care ne-a indicat că „n-are nici o vină, dar nu putem sta pe scaun, cu atât mai puţin la clasa I, dacă avem bilet fără loc”. Acelaşi domn le reproşase mai devreme unor punkeri că au avut tupeul să-şi cumpere bilet. „Păi vouă vă convine aşa, să daţi bani şi să nu aveţi loc?”

Aşa că ultimele patru ore din drum le-am petrecut pe scări. Amfiteatrul CFR-ului e destul de încăpător pentru toată lumea. Păcat că nu e un pic mai moale.

A doua lovitură a venit în Tulcea. Loţiuni împotriva ţântârilor nu se mai găsesc la nici o farmacie de mai bine de o săptămână. Cinefilii arahnofobi care au împânzit orăşelul acuză mâna lungă a CNC-ului. Nu le-a ajuns că au tăiat finanţările festivalului, acum au mai cumpărat şi Autan cu braţul!

Următoarea experienţă de neuitat, la biletele pentru cursa rapidă Tulcea Sfântu Gheorghe. Durata – cam o oră, dar oricum nu aveam altceva mai bun de făcut decât să stăm la coadă. Pe aşa-numita „navă rapidă” (cel puţin 4 ore, după relatările veteranilor), alte interdicţii. „Nu mai staţi cu toţii pe partea stângă, nu vedeţi ce înclinat e vaporul?”, ne atrage atenţia căpitanul. „Staţi pe dreapta sau îl opresc!”

Încă n-am ajuns la Sfântul Gheorghe. Balaurul de la difuzoare glăsuieşte încă.