Pisica alba, oaia neagra

Ultimul film al cineastei germane Doris Dörrie se deschide cu o lunga succesiune de scene in ralanti. Irina (Alba Rohrwacher) alearga fericita intr-un lan de mac. Irina se duce cu parintii ei la rau. Irina se scalda, in timp ce parintii ei o stropesc, cu voiosie mare. Satul Irinei e tihnit, cu oi, cu berze, cu oameni care traiesc in buna intelegere. Asta pana cand vin Soldatii. In satul din Țara balcanica nenumita, un spatiu inspirat de cinema-ul lui Emir Kusturica si invocat de fiecare data cand e nevoie de un loc plin de patos si spiritualitate, dar care nu e cazul sa fie prea clar localizat, Raul se ascunde dupa o uniforma. Pe muzica tanguitoare de vioara si pian, parintii Irinei sunt ucisi, iar Irina e siluita. Nevoita sa o ia de la inceput, Irina ia calea Berlinului, catre care porneste pe jos, prin padure. Acolo da peste un cerb, ceea ce pare sa fie de bun augur, pentru ca scapam de ralanti.

La Berlin, televiziunile par a fi foarte interesate de razboiul din Țara in care inca se mai practica transhumanta. Cand vede stiri care ii aduc aminte de satul ei, Irina plange si ofteaza cu alean, filmata in prim plan, pentru ca si noi sa suferim odata cu ea. In momentele de restriste, nu e o surpriza ca eroine se duce intr-o biserica ortodoxa, unde se roaga lui Dumnezeu (care pare sa o asculte, caci i-l scoate in cale pe Kalle / Vinzenz Kiefer). Prima imbratisare dintre cei doi e marcata cum se cuvine, cu un travelling circular. De fapt, cam toate momentele ce se vor a fi importante sunt marcate cum se cuvine, unde acest „cum se cuvine” inseamna conform instructiunilor din manualele al caror titlu incepe cu „Cum sa…” Cum ilustram sonor scena in care Irina cumpara o lopata, pentru a-l ajuta pe Kalle sa-si ingroape cainele? Cu danganitul unui clopot de biserica. Dar cu plimbarea protagonistei prin oras, dupa ce unul din clientii ei a murit in propriul ei pat, ce facem? Se adauga in postproductie sirena unei masini de politie s.a.m.d.

La final, ne intoarcem in lanul de maci, iar refrenul cantat chiar de Rohrwacher si Kiefer, ne ofera un rezumat al filmului („I’ll chop a man in two for you”), ca pentru a ne ajuta sa retinem informatiile mai importante.

Cartile in pupitru, scoateti o foaie de hartie si scrieti: Lucrare de control.



Sandokan la scoala de cadre: „Chakravyuh”

Daca un numar pe care il banuiesc a fi nu tocmai neglijabil de spectatori vestici prefera, macar din cand in cand, divertismentul de provenienta bollywoodiana celui mainstream, aceasta se intampla si pentru ca acest tip de productii se preteaza unei receptari superficial-superioare: produs de serie lipsit de profunzimi abisale si care nu necesita nici atentie sustinuta, nici o cunoastere prea mare a mediumului cinematografic pentru a fi apreciat, filmul indian comercial imita, de regula imperfect, tropii holywoodieni, adaugandu-le elemente locale (muzica si dansul) al caror umor, in ceea ce priveste publicul occidental, nu poate fi decat involuntar.

Pe cei care admira Bolywoodul pentru ceea ce este, nu ca sursa de amuzament virtual intre o pauza de cafea si alta, „Chakravyuh” nu ii va dezamagi. Ingredientele de baza sunt acolo: prietenie, dragoste, tradare, reguli morale stricte, rasturnari de situatie, ba chiar si personaje care, din senin, fac vocalize si danseaza sincron. Diferenta e ca, de data aceasta, privirea condescendenta nu se mai justifica. Filmul lui Prakash Jha nu are doar buget, ci si seriozitate de blockbuster. Momentele-cheie nu sunt niciodata subminate de umor, fie el voluntar sau nu. Excesele interpretative sau artificiile de filmare lipsesc si ele, deoarece filmul e facut sa functioneze pentru toata lumea, nu doar in India, acesta fiind, de altfel, si cea mai subversiva calitate a sa. „Chakravyuh” se ia cat se poate de in serios, in conditiile in care ceea ce putem identifica drept personaje pozitive sunt niste luptatori maoisti de gherila care ucid functionari ai statului, organizeaza si executa atentate si se adreseaza unul altuia cu „tovarase”. Sigur, lupta gruparii Naksalvaldi e una justa, voice over-ul are grija sa aflam asta, ea e indreptata impotriva unei guvernari corupte si menirea ei e sa-i protejeze pe satenii persecutati de stat, insa dincolo de aceste explicatii, care pot sau nu sa fie adevarate, ceea ce seduce e forma. Canonul hollywoodian e respectat cu o asemenea rigurozitate, incat la final, nici unul din membrii publicului american din suburbia newyorkeza Manhasset nu s-a aratat catusi de putin scandalizat. Lal salaam!



Cu Bond la psihiatru

Una din constantele seriei Bond a fost de la bun inceput caracterul sau cameleonico-tehnologic. Din 1962 incoace, gadgeturile cele mai improbabile reprezinta jaloane sine qua non in filmele cu Bond si o confirmare in plus a caracterului demiurgic al protagonistului prin raport cu proprii sai fani. In plina explozie a progresului informatic, acest al douazeci si treilea 007 e mai indiferent ca niciodata la nou. Intr-una din cele mai ambitioase scene ale filmului, Bond-ul lui Craig e lasat pe un scaun sa astepte cu miinile legate la spate, ca un elev cuminte, venirea inamicului sau, un geniu informatic, intr-o camera plina de computere ultramoderne care palpaie misterios. Gadgeturile cu care il cadoriseste Q abia isi justifica denumirea, masina lui e vechiul Aston Martin DB5 din „Goldfinger”, in timp ce infruntarea finala se revendica, cinematografic vorbind, de la un gen care in curand isi va sarbatori centenarul, si anume westernul. „Some men are coming to kill us. We’re going to kill them first”, explica succint eroul.

Dincolo de aspectul acesta mai vizibil, Bond-urile au avut dintotdeauna rolul unei hartii de turnesol pentru societatea de consum careia ii datoreaza existenta. Atunci cand Beatles-ii erau in voga, Bond-ul lui Connery pomenea despre Beatles (dar de la inaltimea indoielnica a unei instante superioare); cand genul blaxploitation era la moda, „Live and Let Die” ii imprumuta cliseele (dar nu si perspectiva: albul muta si castiga); cand stilul vizual al filmelor de actiune ale lui Paul Greengrass era pe val, „Quantum of Solace” arata ca si cum ar fi facut parte din seria „Bourne” s.a.m.d. Acelasi lucru poate fi spus, de pilda, despre seria „Dirty Harry” (si in acest caz, nu doar inspectorul Callahan avea un dinte impotriva comunitatii hippie, dupa cum nu doar el era rasist, ci cam asa era America adulta a acelor ani). Ei bine, „Skyfall” adopta din nou o perspectiva prafuita, care numai politically correct nu e. Una din modalitatile de a-l diferentia pe Bond de adversarii sai e dat de diformitatile acestora din urma: mainile lui dr. No, cicatricea lui Blofeld, cel de-al treilea sfarc al lui Scaramanga, dentitia lui Jaws etc. In „Skyfall”, diformitatea lui Silva nu e doar fizica (asupra acesteia se insista foarte putin), ci mai ales sexuala. Hipersexualitatii hetero bondiene i se opune aparenta homosexualitate a villain-ului, in care se cere recunoscuta o marca in plus a deviantei acestuia, iar tupeul cel mai mare al filmului e insa acela ca le include pe amandoua in acelasi cadru. Pentru a-si salva pielea, Bond insusi avanseaza ipoteza ca teritoriul homoerotic nu i-ar fi intru totul strain (ceea ce nu s-ar fi intamplat niciodata in anii ’60). In interiorul unui monument inchinat machismului, nu e deloc putin.

Anacronismul noului Bond e insotit de o serie de similaritati cu caracteristici ale unora dintre cele mai populare ecranizari de benzi desenate, precum si de o mutare neobisnuita de accent asupra psihismului personajelor.

Asemeni lui Superman, care trebuie sa infrunte, in „Superman III”, o versiune negativa a sa, Bond are parte de un inamic de forte egale, daca nu superioare, cu aceeasi pregatire, care a desfasurat aceeasi activitate si a dat acelasi randament, sub supravegherea aceleiasi M. Intr-un cuvant, un dublu al sau cu semn schimbat. Inamicul lui Superman apare ca urmare a expunerii supereroului la kriptonita de sinteza si reprezinta rezultatul scindarii personalitatii acestuia. In chip similar, si Silva apare dupa ce Bond e sacrificat de M si are drept unic scop sa se razbune pe aceasta, adica exact ceea ce Bond insusi ar fi mai mult decat indreptatit sa-si doreasca.

Seria Batman, pe de alta parte, e una fundamental preocupata de chestiunea inceputurilor. Cum a ajuns Bruce Wayne sa fie Batman? Cum a ajuns Joker sa fie Joker? Cine i-a ucis pe parintii lui Bruce Wayne? La aceasta ultima intrebare, avem nu unul, ci doua raspunsuri (in „Batman” si, 16 ani mai tarziu, in „Batman Begins”). Intr-un sens mai general, eroul exista datorita obsesiei sale in legatura cu un eveniment din trecut. Indiferent de suport (BD, desen animat sau film), Batman are un scop imediat (a pune capat unei rasturnari intotdeauna temporare a ordinii in orasul Gotham) si un scop mai mare, permanent si imposibil: a-si razbuna parintii. In seria Bond, locul parintilor lui Bruce Wayne e luat de Vesper Lynd. Primele doua filme cu Daniel Craig se ocupa pe larg de felul in care Bond a capatat forma pe care o stim cu totii, asa ca lui „Skyfall” ii ramane sa desavarseasca tabloul, respectiv sa se ocupe de Moneypenny, de noul Q si de viitorul M. La final, Bond priveste Londra de pe acoperisul cladirii MI6, adica exact din pozitia in care Batman e deseori filmat sau desenat veghind deasupra Gothamului. In sfarsit, asemeni lui Batman, Bond are conacul sau, cu Alfred-ul aferent (doar ca acest Alfred nu e la curent cu secretele angajatorului sau), ceea ce se leaga probabil tot de mimetismul deja consacrat al Bondurilor, cel mai evident in aceea ca „Skyfall”, la patru ani dupa „The Dark Knight”, are Joker-ul lui, mutilat in chip asemanator si cu un discurs similar.

Norma de minim doua partenere trecute in raboj e respectata si in acest film. Bond nu apuca sa se indragosteasca de vreuna din cele doua, asa ca partea sentimentala e asigurata de o idila incipienta intre M si Albert, care indeplinesc rolul de parinti surogat ai eroului. Silva, adica fiul cel rau de acum, sufera de un complex oedipian indreptat impotriva lui M, mama sa de imprumut. Fiul cel bun, adica Bond, are misiunea de a-si proteja mama cu orice pret si de a-l ucide. Confruntarea dintre cei doi are loc in casa parinteasca. Ca in „Straw Dogs”, clasicul lui Peckinpah, familia disfunctionala e atacata pe teren propriu de un adversar mai bine pregatit, a carei tinta e figura feminina (in cazul de fata, materna). Silva incepe prin a-l emascula simbolic pe Bond, distrugandu-i masina. Bond si Silva deopotriva se manifesta distructiv fata de trecutul si fata de familia lor: Bond arunca in aer casa in care a crescut, in timp ce Silva o ucide pe M. Lacul in care Bond se lupta cu un adversar la final poate fi interpretat drept o sublimare a lichidului amniotic, in care doua virtualitati (Bond si inamicul sau, un avatar al lui Silva) se lupta sa existe. Desi isi infrange adversarul, Bond nu mai gaseste iesirea, ceea ce prefigureaza moartea lui M, asa ca isi creeaza propria sa copca – noul Bond nu are nevoie de parinti pentru a renaste.

La intersectia dintre BD, lectie de psihanaliza pe intelesul tuturor si western, „Skyfall” e original, in peisajul seriei Bond si in universul cultural conteporan, tocmai prin alegerea si imbinarea elementelor care il definesc ca fiind o compilatie.



New York Film Festival Quickies 4

El muerto y ser feliz

Al treilea lung metraj al regizorului madrilen Javier Rebollo, care debuteaza cu un omagiu adus „Conversatiei” lui Coppola, e un road movie absurd al carui principal scop e sa ne faca fericiti pe noi. Calitatea sa de feelgood movie e manifesta, dar asta nu agreseaza, ceea ce se intampla multumita unui factor mai degraba non-cinematografic, si anume incontestabilele calitati literare ale voice over-ului.

Holy Motors

Cei 13 ani de pauza nu i-au purtat noroc regizorului francez Leos Carax, care, in acest candidat la Palme d’Or, incearca sa spuna totul si nu reuseste sa transmita nimic. Traseul actorului Oscar (Denis Lavant), angajat nu se stie de cine sa joace o suita de roluri pe strazile si in cladirile Parisului, ofera un pretext ideal pentru o suita de imagini-soc de inspiratie suprarealista, unele reusite, altele mai putin. Finalul, care surprinde flecareala unei flote de limuzine intr-un garaj, aduce coerenta sau starneste rasul, dupa caz. Cel mai reusit segment e si cel care se ia cel mai putin in serios, si anume antractul.

Ginger si Rosa

La fel ca un alt film prezentat la New York Film Festival, si anume „Apres mai” al lui Olivier Assayas, ultimul film al regizoarei britanice Sally Potter exploreaza conflictele care rezulta din aderarea la o ideologie radicala si transpunerea preceptelor doctrinare in realitate. Diferenta e ca filmul lui Assayas se aseamana intr-un fel tinerilor carora le este dedicat, adica leviteaza undeva deasupra a o sumedenie de situatii si personaje pe care abia daca le atinge, in timp ce „Ginger si Rosa” trece cu o foarte mare seriozitate din punctul A (Roland, tatal protagonistei, predica libertatea ideologica, religioasa si morala aboluta) in punctul B (intreaga familie afla despre idila lui Roland cu Ginger, cea mai buna prietena a lui Rosa), fara ambiguitati, fara divagatii, dar si fara haz.

No

Succesul acestui film, care ar fi putut la fel de bine trata un meci de fotbal in care o echipa prapadita infrange, prin spirit de echipa si ingeniozitate, un adversar de calibru superior, se datoreaza in mare parte faptului ca se bazeaza pe un fapt real, si anume campania pentru referendumul de demitere a generalului Pinochet. In timpul proiectiei, spectatoarea din dreapta mea a plans intruna, dar ma indoiesc ca a impresionat-o jocul lui Gael Garcia Bernal, care teleporteaza figura hipsterului in secolul trecut, sau ca a cedat din cauza suspansului, pentru ca nu prea avea cum. In cazul celor care n-au trait pe pielea lor evenimentele din Chile din 1988, centrul de interes se muta pe imaginile de arhiva, care ocupa 30% din intreg filmul, ceea ce face ca „No” sa fie cel mai palpitant film previzibil din intreg festivalul.

Flight

Principala realizare a acestui post-disaster movie e ca, pana la un punct, nesocoteste doua din normele esentiale ale blockbuster-ului hollywoodian modern, si anume valorile crestine si ale familiei. Nimic nu e lasat la voia intamplarii in filmul lui Zemeckis. William (Denzel Washington) nu deschide niciun televizor si nu intra in niciun bar fara sa dea de stiri privind catastrofa aviatica pe care a evitat-o. Dupa ce prizeaza cocaina, refrenul pe care il auzim in lift e cel de la „With a Little Help from My Friends”, in varianta muzak (doar ca el coboara, ceea ce prefigureaza finalul). Totul trebuie sa serveasca unui scop, nu e nimic neobisnuit in asta. Ce e neobisnuit e ca alcoolismul protagonistului e glamorizat intr-o asemenea masura incat spre final, prin happy end intelegem ca el sa scape basma curata si sa-si vada mai departe de viata, nu sa se lase de bautura, sa isi accepte pedeapsa, pentru ca apoi sa traiasca fericit pana la adanci batraneti cu Nicole (ceea ce pana la urma se si intampla, William plateste pentru greselile lui, dar isi recapata familia si il regaseste pe Dumnezeu). Din pricina acestei glamorizari, morala din final ii va fi linistit pe sefii de la Paramount, dar nu prea are cum sa mai sperie pe nimeni.



Bricolaj

O data cu „A Ultima Vez Que Vi Macau”, Joao Pedro Rodriguez renunta la ambitia de a deveni un al doilea Pedro Almodovar, semnand, alaturi de Joao Rui Guerra da Mata, un documentar pe care doar voice over-ul il transforma intr-un film de fictiune. In spatele deciziei de a face un film fara actori au stat ratiuni in primul rand bugetare, dar cei doi stiu sa exploateze la maxim tocmai putinatatea resurselor pe care le-au avut la dispozitie. Voice over-ul e dublat de imagine doar cand se refera la elemente de context (cainii care populeaza orasul, de pilda). Cand comentariul se refera la ancheta propriu-zisa a naratorului, care incearca sa o gaseasca, si apoi sa o razbune, pe Cindy, prietena lui, ne aflam de regula in una din urmatoarele situatii: suntem in timpul care trebuie, dar in locul gresit (la cativa metri mai departe, de regula), suntem in locul care trebuie, dar in timpul gresit (putem auzi convorbirea, dar cabina telefonica in care aceasta are loc e acum goala), sau suntem in locul si timpul potrivite, dar nu putem vedea nimic, deoarece nu e suficienta lumina. Frustrarea de a auzi ceva (voice over-ul e departe de a explica totul), respectiv de a nu vedea aproape nimic e permanent intretinuta, si tocmai asta face ca, dincolo de verdictul propriu (<<imi place sau nu „A Ultima Vez Que Vi Macau”>>), experimentul sa captiveze. Reactiile pe care le suscita sunt extreme (fie consideri ca e orice, numai film nu, fie vezi in el filmul prin excelenta), insa, orice s-ar spune, acestei mostre de bricolaj nu i se poate nega virtuozitatea.