Adevăr, provocare, poveste: Les films de Cannes à Bucarest 2015

Deşi citează surse dintre cele mai diverse („Călăuza”, „Forrest Gump”, „King Kong”, „Der Himmel über Berlin”, „Moonrise Kingdom”), „Le Tout Nouveau Testament” al lui Jaco Van Dormael nu vădeşte o înţelegere din cale afară de profundă nici a avangardei cinematografice de ieri şi de azi, nici a cinemaului de gen. Premisa filmului e scandaloasă (în interpretarea actorului-cult Benoît Poelvoorde, Dumnezeu e un bădăran care locuieşte la bloc, în Bruxelles, şi îşi agresează fizic, psihic şi afectiv soţia şi fetiţa), însă exploatarea ei e mai degrabă dezamăgitoare: acest negativ cu atât mai convingător cu cât e atotputernic e învins în doi timpi şi trei mişcări (e de ajuns un left-click), apoi ridiculizat la fel de lesne, din nou şi din nou (i se dă cu spray paralizant în ochi, e luat la şuturi de un preot etc.).

Ascultând sfatul unui Iisus devenit bibelou vorbitor, sora cea mică a Mântuitorului părăseşte căminul familial şi porneşte în căutarea a şase apostoli. Nu e foarte clar care e funcţia acestor apostoli, adică ce crede protagonista interpretată de micuţa Pili Groyne că ar urma să se întâmple după ce îi găseşte; cert e că totul are să fie (cumva, nu se ştie cum) bine. Până una-alta, ei se află în filmul acesta pentru a servi drept pretext pentru o suită întreagă de digresiuni narative din care cele mai importante sunt chiar biografiile celor şase. Améliita lui Van Dormael, adică o formă de creativitate second hand cu povestioare nostime care se întrepătrund pe o muzică vag nostalgică, are drept simptom principal pleonasmul. Când voice overul compară vocea unei fete cu sunetul mărgelelor scăpate pe scări, cineastul belgian ilustrează textul cu imaginea unor mărgele care cad pe scări; când aflăm despre un alt personaj feminin că sunetul vocii ei evocă 30 de bărbaţi care sparg nuci la aceeaşi masă, vedem 30 de bărbaţi care sparg nuci la aceeaşi masă; fata vecinilor are vocea de cauciuc spart, drept urmare, vedem un cauciuc iniţial intact, care apoi se sparge ş.a.m.d. Peste toate, Van Dormael adaugă elemente de slapstick (Atotţiitorul care nu reuşeşte să meargă pe apă şi se zbate caraghios, sub privirile imperturbabile ale fiicei Sale) şi glumiţe de teatru de revistă (înjurături blasfemice ale aceluiaşi personaj – de regulă, variaţiuni pe tema „bordel de nom de Dieu”). În concluzie, o experienţă care nu convinge, dar nu mai puţin agreabilă.

Acelaşi elan hiperexplicativ îl întâlnim şi în „Louder Than Bombs”, cel mai recent film al lui Joachim Trier. Monoloagele personajelor („vreau să-i dau foc părului lui X”, „corpul uman se descompune în Y zile” etc.) sunt ilustrate în slow motion, însoţite, de data aceasta de acorduri indie-eterice. Şi de data aceasta, personajele nu lasă niciodată impresia că autorul lor ar fi distilat în ele viaţă trăită, cu toate bucuriile, tristeţile şi micile nimicuri pe care le presupune ea, ci există doar pentru a mijloci aceste momente care se vor haioase sau vag artistice, după caz. După ce Conrad (Devin Druid) îl lasă pe Jonah (Jesse Eisenberg), fratele său mai mare, să-i citească jurnalul, adică o colecţie de platitudini poleite din aceeaşi plămadă, acesta din urmă îl laudă. „It’s really good”, îi spune, iar apoi, i-o şi repetă, Jonah. Asta e ideea lui Trier despre literatură, şi e la fel de dubios-convenţională precum e ideea lui despre cinematografie.

În filmul lui, toate se leagă, mai devreme sau mai târziu, şi toate sunt clare, din primul până în ultimul minut, de la complexul oedipian al lui Jonah, la hamletianismul lui Conrad şi idila dintre mama lor, interpretată de Isabelle Huppert, şi un alt reporter. În „Louder Than Bombs”, e cât se poate de evident cine e rău sau cel puţin antipatic (Jonah, pentru că flirtează cu o fostă prietenă la câteva minute după ce soţia lui a născut, pentru că îşi minte soţia, şi o mai face şi de faţă cu fratele lui mai mic, pentru că îşi înşală soţia sau pentru că vorbeşte despre ea cu amanta lui imediat după ce partida de sex a fost consumată), respectiv cine e bun şi ar trebui să ne fie simpatic. Filmul lui Trier are la fel de multe certitudini ca un chestionar de revistă de consum, doar că acestea sunt ascunse sub un strat gros de muzică instrumentală diafan-astenică, ralantiuri şi această variantă îngrozitor de sărăcită a creativităţii. Drept urmare, problema lui „Louder Than Bombs” nu e excesul de melodramă, ci neasumarea acesteia până la capăt, faptul că melodrama e dublată de evidente şi incongruente aspiraţii arthouse. Astfel se justifică un cadru precum cel în care mama lui Conrad şi Jonah priveşte direct în cameră, preţ de ceea ce am simţit ca fiind o eternitate. Prin aceasta „Louder” atinge o performanţă rară: reuşeşte să furnizeze un moment mai indecent decât penisul care ejaculează către sală, în 3D, al lui Noé.

După debutul fulminant cu „Gomorra” şi un al doilea titlu dezamăgitor („Reality”), regizorul italian Matteo Garrone revine cu o ecranizare a unei colecţii de poveşti de secol XVII („Pentameronul” poetului napolitan Giambattista Basile). Aflat la prima colaborare cu directorul de imagine Peter Suschitzky, colaborator de cursă lungă al lui David Cronenberg, dar din filmografia căruia fac parte şi titluri precum „Rocky Horror Picture Show” sau „Războiul Stelelor: Imperiul contraatacă”, Garrone reuşeşte să creeze un univers bizar şi fascinant, medieval-şi-nu-prea, care aminteşte pe alocuri de un imaginar colosal precum cel al artistului Tarsem Singh din perioada lui fastă. Regizorul italian îşi compune cadrele cu o minuţiozitate cu atât mai mare cu cât cele trei poveşti ale sale se întrepătrund, astfel încât ce se întâmplă în planul secund e uneori la fel de important cu ce are loc în prim-plan, iar personajele sale datorează mult picturii renascentiste, dar şi unor surse mai puţin ortodoxe, precum filmul de serie B (stranietatea  gemenilor de condiţii sociale diferite, care descind parcă din „Village of the Damned”).

Însă pariul său cel mai riscant e cel pe care îl face cu propriile noastre aşteptări. Câteodată, poftele absurde ale celor puternici îşi primesc aşteptata pedeapsă (regina care îşi pierde viaţa din gelozie sau regele care îşi pierde singura fiică în favoarea unui căpcăun din egoism şi neghiobie). Însă alteori, nedreptatea rămâne nepedepsită. Libidinoşenia suveranului interpretat de Vincent Cassel e evidentă din primul cadru în care acesta apare pe ecran. Când încearcă să seducă o necunoscută fără chip, Garrone îşi spune povestea în aşa fel încât să jubilăm atunci când bătrânica sărmană îi ajunge în pat. Considerându-se victima unei vrăjitorii, regele încearcă apoi s-o ucidă pe Dora, care se întoarce la castel, în chip de fecioară, iar noi ne aşteptăm ca pe domnitor să-l aştepte un sfârşit pe măsura nedreptăţii săvârşite. Însă Dora nu ştie cum să se mai bucure de tinereţea ei regăsită şi de noul ei statut. Cea pedepsită e, în cele din urmă, chiar ea. În chip similar, cei care o ajută pe prinţesă să scape din mâinile căpcăunului nu sunt răsplătiţi, dimpotrivă, căci scopul lui Garrone nu e să ne spună povestea pe care ar vrea cei mai mulţi spectatori să o vadă sau pe care au mai văzut-o de atâtea ori. Nu ştiu dacă regizorul italian a reuşit într-adevăr să depene povestea poveştilor, dar cu certitudine e o poveste cum nu s-a mai văzut, ceea ce nu e deloc lucru puţin.

„As Mil e Uma Noites: Volume 1, O Inquieto” (titlu internaţional: „Arabian Nights, Vol. I”) începe cu un lung monolog al regizorului Miguel Gomes, care se interpretează pe sine fără a se menaja câtuşi de puţin. Actul I (dacă putem să-i spunem aşa, dat fiind că structura filmului e prin excelenţă fluidă, iar poveştile se succed fără prea mare înrâurire narativă) ne familiarizează cu nici mai mult, nici mai puţin de trei presupuse evenimente declanşatoare: unul de ordin natural (o invazie de viespi care pune în pericol populaţia de albine a Portugaliei), unul de ordin politic-social (închiderea şantierelor navale din Viana do Castelor) şi unul de ordin personal (criza creativă a cineastului). De la ele începe totul, şi începe cu o satiră fără perdea la adresa guvenarnaţilor Portugaliei şi a creditorilor ei. Acţiunile acestora sunt determinate, aflăm din filmul lui Gomes, de propria lor impotenţă (iar apoi, de o epidemie de priapnee nu mai puţin supărătoare). La prima vedere, e o critică destul de leneşă (la aceeaşi cale facilă de a insulta sau discredita un adversar ar apela şi doi derbedei oarecare, implicaţi într-un diferend într-un gang).

Însă momentul, la fel ca filmul, în ansamblul său, e plin de o candoare atât de cuceritoare, încât nu prea are cum să-i deranjeze nici pe spectatorii cei mai sensibili. Prin caracterul ei explicit, farsa socialistă a lui Gomes e mai cinstită decât punerile în scenă elaborate, lăcrimos-angajate ale unor cineaşti precum Ken Loach sau fraţii Dardenne. În tot cazul, lipsa de bărbăţie a clasei conducătoare nu are drept contrapondere virilitatea viguroasă a portughezului de rând, aşa cum ne-am aştepta să se întâmple într-o mostră de cinema militant. Or, „As Mil e Uma Noites” e departe de a se constitui într-o lecţie. De altfel, nici socialiştii nu au parte de un tratament prea blând. Victoria Partidului Socialist în alegerile locale desfăşurate într-un oraş de provincie e dusă în derizoriu de odiseea unei simple galinacee. Pentru comunitatea locală, soarta cocoşului, care va fi sau nu scurtat de cap, e mai importantă decât politicienii care se succed la putere, indiferenţi la nevoile ei. Unde mai pui că nici liderii de sindicat nu scapă de privirea ludic-acuzatoare a lui Gomes. În segmentul final, sindicalistul interpretat de Adriano Luz are un fix: să asigure pentru muncitorii şi şomerii din oraş necesarul de tricouri gratuite pentru tradiţionala baie de 1 ianuarie în apele oceanului. În cruciada lui, nu reuşeşte să găsească prea mulţi aliaţi – celorlalţi numai de asta nu le arde. Şi totuşi, prima zi a anului îi găseşte pe oameni pe plajă, pentru întâia oară împreună, pentru întâia oară uniţi.

În marile lui mesaje, dar şi în momentele aparent fără însemnătate, „As Mil e Uma Noites” nu e niciodată altcumva decât încântător.

Accentul se mută de pe tramă pe stil în „Chronic” (r.: Michel Franco). Adevărul sau aparenţa lui se regăsesc mai ales în felul în care David (Tim Roth) îşi îngrijeşte pacienţii, dar şi într-o grămadă de alte locuri, cum ar fi în modul cu care acest Zelig al durerii taie roşii şi le aruncă apoi codiţele la gunoi. Acelaşi adevăr îl întâlnim şi în „La tête haute” (r.: Emmanuelle Bercot, prezentă la Bucureşti anul acesta). Prezentat în deschiderea Festivalului de la Cannes, filmul suferă pe alocuri de pe urma unui plot unidirecţional (toată lumea ştie una şi bună – vrea să-l ajute pe Malony), dar respiră mai ales prin prestaţia electrizantă a tânărului debutant Rod Paradot. Într-un fel, adevărul e prezent şi în „Love” (r. Gaspar Noé), mai precis, în faptul că avem într-adevăr de-a face cu nişte corpuri, iar felul în care ele se contopesc şi se resping e cât se poate de real. Dar nu mai puţin plictisitor. Condimentat cu lamentaţiile ocazionale ale protagonistului Murphy (Karl Glusman), „Love” mi-a amintit de „Intimacy” al lui Patrice Chéreau, care declara într-un interviu că a filmat scene explicite de sex pentru că a vrut să arate ce se întâmplă după tăietura de montaj din majoritatea filmelor mainstream. Problema filmului lui Noé e că ne arată într-adevăr ce se întâmplă după un preludiu (şi ne tot arată), dar, în afară de asta, nu prea oferă şi altceva.

Am rămas, aşadar, din această ediţie Les films de Cannes à Bucarest, cu poantele ocazional haioase ale lui Van Dormael, cu o nouă întâlnire cu minunata Isabelle Huppert, cu rolul atipic al lui Tim Roth şi cu energia incontrolabilă a lui Paradot, cu minunăţia fiecărui cadru din hipnoticul „The Assassin” (Hou Hsiao-Hsien), cu viaţa care palpită în „Love” şi cu frumuseţea de ilustrată, cu bune şi cu rele, a lui „Our Little Sister” (Hirozaku Koreeda). Dar mai ales cu pasiunea a doi cineaşti, Matteo Garrone şi Miguel Gomes, de a spune poveşti, care s-a întâlnit în chip cât se poate de fericit cu plăcerea mea de a le privi.

LFC_Poster_68x98.indd



Una caldă, una rece: dezbaterile Les Films de Cannes à Bucarest

Sâmbătă, 24 octombrie, cinematograful Elvire Popesco a devenit, preţ de câteva ore, aulă universitară şi ring de box totodată. La luptă, au participat Jean Labadie, preşedinte şi distribuitor al distribuitor Le Pacte, Davide Castorina, director al filialei franceze a MUSO, furnizor de soluţii anti-piraterie, Şerban Tudorel din partea Inspectoratului General al Poliţiei Române, Daniela Băcanu de la Asociaţia Culturală Macondo, Ioana Diaconu, reprezentantă MUBI România, şi Ioana Avădani, directorul Centrului pentru Jurnalism Independent.

În deschiderea discuţiei, dl. Jean Labadie a descris, în linii mari, modificările survenite în ultimele decenii în circuitul de distribuţie cinematografic. Astfel, dacă în urmă cu 20 de ani, vânzările de DVD-uri contribuiau la amortizarea a 30% din investiţia iniţială, ponderea acestora a ajuns astăzi practic nesemnificativă. Magazinele mici de DVD-uri au dispărut în Hexagon, în timp ce raioanele de DVD-uri ale unui colos precum FNAC s-au redus considerabil; în schimb, piaţa VOD nu a crescut corespunzător. Drept urmare, amortizarea cheltuielilor de producţie şi distribuţie se realizează aproape exclusiv în sala de cinema, situaţie cu atât mai ingrată cu cât succesul la public al unui film e determinat adesea de rezultatele la încasări din weekendul lansării. Edificator în acest sens e cazul “The Raid 2”. Lansat într-un spaţiu francofon cu patru luni înainte de premiera franceză, filmul se bucura deja de o popularitate imensă la momentul lansării oficiale, când, pe site-ul allocine.fr, existau deja peste 800 de comentarii elogioase. Nu e de mirare că “The Raid 2” a rulat în Franţa doar două săptămâni…

În continuare, Davide Castorina a atras atenţia asupra faptului că pirateria e percepută diferit în funcţie de spaţiul geografic: în Rusia, în magazinele gigantului Media Markt, DVD-urile pirat sunt aşezate la raft lângă DVD-urile originale. Reprezentantul MUSO a adăugat că, în România, în 61% din cazuri, pirateria are la bază căutările Google. Astfel, majoritatea utilizatorilor vizionează filme în live streaming, metodă percepută ca fiind legală. Combaterea pirateriei e cu atât mai dificilă cu cât, odată ce un film ajunge să fie disponibil online, distribuţia acestuia sporeşte exponenţial, iar eliminarea tuturor surselor se dovedeşte a fi imposibilă. Tocmai de aceea, abordarea nu ar trebui să fie axată pe pedepsirea utilizatorilor, ci pe stimularea comportamentului dezirabil, şi anume consumul de coţinut cinematografic contra cost. În paralel, MUSO acţionează în direcţia îndepărtării de pe site-uri a conţinutului piratat. Unele site-uri răspund pozitiv solicitărilor MUSO, altele nu, în timp ce, din considerente financiare, Google nu înlătură întotdeauna cu promptitudine din căutări site-urile care nu îndeplinesc cerinţele legale. În încheierea unei dezbateri pe alocuri extrem de încinse, dl. Labadie a conchis: “Dacă, în 20 de ani, filmul va dispărea, asta nu va schimba foarte mult viaţa oamenilor de zi cu zi. Dar va fi o lume mai tristă.“ Cine ar putea să-l contrazică?

Dacă această primă conferință organizată în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest a demonstrat ceva, acel ceva e că, mai ales când vine vorba de chestiuni sensibile sau care interesează pe mai mulți, dacă nu pe toată lumea, tentația de a generaliza, de a ignora, conștient sau nu, contraargumentele și de a-ți jigni partenerii de discuție se dovedește, pentru prea mulți, prea adesea, prea puternică pentru a-i putea rezista. Microfonul a fost reclamat de aceiași câțiva participanți din sală, a căror atitudine a fost cel mai adesea revolta (provocată, în majoritatea cazurilor, de faptul că invitații de pe scenă nu au fost de acord cu ei asupra faptului că pirateria nu doar că nu face rău nimănui, ci n-ar trebui îngrădită în niciun fel). Din acest motiv, domnul Labadie a fost nevoit să se repete, explicând de cel puțin trei ori mecanismul prin care pirateria afectează mai cu seamă cinematografiile marginale și cineaștii ambițioși, funcționând ca un factor unificator, eliminând diversitatea și inovația. Fără efect. Căutând validarea acolo de unde aceasta nu avea cum să vină, expunându-și prolix părerile, cu aerul că repetiția și tonul ridicat determină valoarea de adevăr a unei propoziții, mai mulţi interlocutori au făcut dovada lipsei de maturitate a publicului autohton, lesne de constatat la aproape orice sesiune de Q&A, care face ca publicul să vorbească foarte mult atunci când ar avea ce să asculte, de la specialiști într-un domeniu care îi este (cel mai adesea) străin. Or, cuvântătorul de Q&A ştie deja totul. Pentru el, statisticile sunt praf în ochi, iar experiența dovedită a experților, simplă pedanterie. Așa se face că unul dintre invitați știa deja care este cea mai bună metodă de a combate pirateria, anume limitarea vitezei de trafic pe Internet, în timp ce un altul, fondator al unui site cultural, nu a putut fi convins că nu i se face o mare nedreptate prin aceea că nu poate viziona “Lumea e a mea” pe o platformă VOD, în exact aceeași zi în care filmul a fost lansat pe ecrane. Mai mult, ca la manifestaţiile politice ale anilor ’90, şi această dezbatere a avut parte de contra-dezbaterea ei, organizată în aceeaşi zi, într-un local situat în aceeaşi zonă, şi popularizată în incinta Institutului Francez chiar de organizatorul ei: tânărul cineast Alex Lungu (“The Internet is Closing Down”, 2012).

Desfăşurată duminică, 25 octombrie, a doua conferință Les Films de Cannes à Bucarest, având tema “Cum, de ce şi pentru cine mai scriem despre filme?“, a fost ocolită de controverse, nu pentru că publicul bucureştean ar fi descoperit civilitatea peste noapte, ci datorită faptului că subiectul nu trezeşte la fel de multe pasiuni ca pirateria: filme vede toată lumea, legal sau nu, dar de citit se citeşte din ce în ce mai puţin, după cum pe bună dreptate s-a remarcat. La eveniment, au luat cuvântul Pascal Mérigeau, jurnalist şi critic de film (Le Point, Le Monde, Nouvel Observateur), Magali Montet, ataşat de presă, Ronald Chammah, regizor şi producător, şi Christian Ferenz-Flatz, teoretician de film. Dl. Pascal Mérigeau a deplâns situaţia actuală din Franţa, când nu mai există câte (cel puţin) 2 critici de film şi un număr variabil de reporteri în fiecare redacţie, ci criticul de film trebuie să suplinească lipsa reporterilor (sau dimpotrivă, reporterii sunt convertiţi în critici de film). A scrie, a continuat criticul de film francez, înseamnă a reflecta asupra filmului, iar a fi critic de film înseamnă a încerca să te înşeli, asupra unui film, mai rar decât ceilalţi spectatori, fără a te lăsa influenţat de eforturile echipei de promovare a unui film sau de renumele regizorului. Diferenţa dintre un spectator oarecare şi un critic e, aşadar, sinonimă cu diferenţa dintre opinie şi analiză, însă importanţa acestor analize în spaţiul public a scăzut considerabil în ultimii ani, dl. Mérigeau fiind de părere că soarta unui film mai poate fi decisă de presa de cinema doar în măsura în care aceasta e unanimă în aprecierile ei. În acest sens, e semnificativ faptul că se scrie mai mult ca oricând, dar aceeaşi creştere nu se reflectă şi în numărul de cititori sau în cantitatea de articole citite, după cum a remarcat Christian Ferenz-Flatz.

În partea a doua a dezbaterii, discuţia s-a axat în principal pe partea de distribuţie şi promovare, cu accent pe rolul ataşatului de presă. Acesta, a susţinut Magali Montet, îndeplineşte o funcţie cu atât mai vitală în cazul filmului non-hollywoodian. În Franţa, se lansează 15 – 20 de filme pe săptămână, ceea ce generează o concurenţă acerbă inclusiv în ceea ce priveşte distribuţia. În aceste condiţii, e adesea dificil să ai parte de distribuţia pe care ţi-ai dorit-o, a precizat Ronald Chammah: numărul cinematografelor e fatalmente finit, iar decizia de a programa un titlu în defavoarea altora se ia aproape invariabil pe considerente economice. Tocmai de aceea, în anumite cazuri, ataşatul de presă trebuie să găsească resursele de a ajunge la public. Uneori, nu doar criticii de film şi reporterii culturali îndeplinesc acest rol de mijlocire, ci şi presa specializată, atunci când subiectul unui film de ficţiune sau al unui documentar este relavant pentru o anumită categorie socio-profesională sau minoritate. În sfârşit, strategiile ataşatului de presă dau roade sau nu, a adăugat Magali Montet. Câteodată, acestea funcţionează prea bine – vizionările de presă au loc cu 3 – 4 luni înainte de premieră, iar un număr prea mare de articole despre un anumit film poate face ca publicul să fie saturat de ştiri despre pelicula în cauză chiar înainte ca aceasta să fie prezentă în săli.

În încheierea dezbaterii, Pascal Mérigeau a ţinut să precizeze: “Nu trebuie să uităm că un film, oricât de nereuşit, necesită mult mai mult efort decât o recenzie, fie ea oricât de genială”. Cu aceste gânduri am părăsit o discuţie care a stat sub semnul unui binevenit respect reciproc şi tot cu aceste gânduri am asistat la proiecţiile din cadrul festivalului, despre care veţi putea citi într-un material viitor.

12027563_1020450788013016_8039206385559381399_n

Sursa foto: Les Films de Cannes à Bucarest



Șeherezada cinematografică: pe scurt, despre Les films de Cannes à Bucarest, ediția a 6-a

Ca în fiecare an, Les films de Cannes mijlocește întâlnirea cu unii dintre cei mai interesanți, mai promițători și mai provocatori regizori ai momentului. Unul din aceste nume este Miguel Gomes („Tabu”, „Aquele Querido Mês de Agosto”, „A Cara que Mereces”). Ei bine, admiratorii regizorului portughez au acum ocazia unică de a viziona nu unul, ci trei filme care poartă amprenta sa inconfundabilă, adică trilogia „As Mil e Uma Noites” („1001 de nopți”), având o durată totală de peste 380 de minute. Pentru aceștia, cadou mai frumos nici că s-ar fi putut. Poate doar acces nelimitat pe platou la următorul lui film, dacă s-ar putea, nu m-aș supăra, zău, mulțumesc anticipat, festivalule!

arabian nights

Les films de Cannes à Bucarest e totodată o bună ocazie să mai recuperați din restanțe. Nicio grijă, la final nu vă scoate nimeni la tablă. În ceea ce mă privește, o astfel de restanță este „Hrútar” (titlu internațional: „Rams”), pe care nu știu cum se face că l-am tot ratat. Iată că am acum ocazia să iau berbecul de coarne.

Hrutar-Rams

Cel mai recent proiect al regizorului francez Gaspar Noé este intitulat „Love”, deși cu mai multă îndreptățire ar fi purtat poate titlul „Fuck”. Interzis sub 18 ani, filmul mai e și 3D, ceea ce îl face de neratat pentru cel puțin două categorii de spectatori: erotomanii și arhivarii.

În ceea ce privește actul de receptare al filmelor 3D, există mai multe școli de gândire. Unii sunt adepții statului la mijloc, adică suficient de aproape încât să li se pară că asteroizii, pumnii, mașinile sau andrelele chiar vin peste ei și sunt pe cale să îi aneantizeze, agreseze, calce sau găurească. Alții, mai sensibili, stau de fiecare dată în spate, cât mai departe de ecranul protuberant. Cică de acolo s-ar vedea cel mai bine, altminteri acuzând greață, vertij sau dureri de cap. Și unii, și ceilalți cad de acord asupra unui aspect: cel mai rău e în față, în primele trei rânduri: de acolo, există riscul să nu compui imaginea cum trebuie și să nu înțelegi ce obiecte voluminoase sau secreții (dau două exemple la întâmplare) îți plutesc peste creștetul capului sau îți amenință retina. Iată un risc care scade simțitor, în cazul lui „Love”.

Love-Gaspar-Noe

Sâmbătă dimineața, doritorii sunt așteptați la dezbaterea „Pirateria și cinema-ul. Cum le împăcăm?” Sâmbătă seara, evenimentul e de presupus că va fi disponibil pentru download, subtitrarea fiind și ea așteptată să apară în curând.

Dacă e ceva ce nu-mi place deloc, dar deloc, acel ceva e spectatorul care vorbește în timpul filmului. Ce zice el, de cele mai multe ori află nu doar interlocutorul, ci toți spectatorii din jurul celor doi: dacă tot vorbești la film, măcar să vorbești tare. Ce spun ei, acești cinefili limbuți? Nu mare lucru. De cele mai multe ori, gândurile care îi macină se transformă în vibrație sonoră grație unei structuri verbale fixe: Să vezi ce + îi face, îi zice, mi ți-l încinge, mi ți-l supune oprobriului public etc. + acuma. De regulă, înghit ce înghit în sec, după care mă întorc și îi/le pun în vedere, ferm, dar politicos, să curme șuvoiul emisiilor cu rol perturbator. Joi, 29 octombrie, promit să nu mai fiu cârcotaș, ba chiar se prea poate să îmi placă. Nu de alta, dar spectatorul care comentează live va fi celebrul Thierry Frémaux, delegat general al Festivalului de la Cannes, care va analiza o selecție de scurtmetraje ale fraților Lumière.

dheepan

Printre invitații de marcă ai Festivalului se numără și Jacques Audiard, al cărui cel mai recent film, „Dheepan”, a fost recompensat cu Palme dʼOr anul acesta. Cineastul francez e prezent cu trei filme din selecția festivalului și va susține un masterclass, care va avea loc luni, 26 octombrie, de la ora 11:00, în incinta UNATC. Cum s-ar zice, autorul „Profetului” vine în București să predice. Pentru asta, dar și pentru cele peste 40 de filme noi şi foarte noi din selecția Les films de Cannes à Bucarest, credincioșii întru cinema nu pot decât să se bucure.



Anarhism de plastilină
February 27, 2010, 9:20 pm
Filed under: Exclusiv pe blog

Curiozitatea aia morbidă pe care unii copii o capătă în legătură cu ce se ascunde sub fusta sau pantalonii unei păpuşi pare că nu l-a părăsit pe Adam Elliot, regizorul lui „Mary and Max”: îşi trece creaţiile prin cele mai chinuitoare osânde, le hărăzeşte cazne câte şi mai câte – moarte, depresie, crimă, alcoolism, derivă sexuală, obezitate, nimic nu le ocoleşte.

Cu toate acestea, începutul ne lasă să credem că acel „tot ce e bun şi frumos” pe care îl înglobează de regulă poveştile chiar există, că poate să intre în nişte păpuşi de lut, într-un film pentru copii sau într-un film pur şi simplu. Isprăvile lui Wallace şi Gromit hrănesc această iluzie cap-coadă, dar, până la urmă, tot e o realizare.

Una pe care mizeria de după, când micuţa Mary creşte şi devine adult, nu poate s-o şteargă, cu oricâtă osârdie ar vrea-o.



Boney M sau moartea?
January 31, 2010, 8:52 pm
Filed under: Exclusiv pe blog

Bine, eu unul mă pot gândi la o grămadă de alte chestii mai rele decât “Brown Girl In the Ring”, dar în principiu sfatul meu e următorul: cu următoarea ocazie când vă duceţi în Anzii peruvieni, dacă expediţia începe bine, dar se termină dezastruos, dacă sunteţi obosit, îngheţat şi nu prea mai puteţi să vă mişcaţi cine ştie ce, în acele momente când s-ar zice că sunteţi cu un picior (hai să zicem ăla bun) în groapă, e mai bine poate să NU vă îngrijiţi în exces de sectorul muzical. Vă plac Madonna, Justin Timberlake sau Dida Drăgan? Foarte bine! Lăsaţi-i în pace, că se descurcă foarte bine şi singuri. Mai bine