Trilogia bully-ilor: sectiunea Eye For An Eye de revenge movies la TIFF 2014

atertraffen-2

La prima vedere „Återträffen” („Reuniunea de clasa”) al lui Anna Odell nu pare deloc un revenge movie. In prima parte a filmului, suntem martorii reuniunii de clasa de 20 de ani pe care eroina o saboteaza. Atacurile sale la adresa versiunii la care cei mai multi din colegii sai adera, aceea ca au fost o clasa cum mai unita nu se poate, cresc in intensitate si primesc un raspuns de asemenea din ce in ce mai energic (in cele din urma, ajunge sa fie lovita, improscata cu vin, luata pe sus si data afara cu forta). In cea de-a doua parte a filmului, constatam ca am avut de-a face cu ceea ce se cheama o unreliable narration: nu e ceea ce s-a intamplat de fapt, ci doar un film in film, pe care Anna urmeaza sa-l arate, rand pe rand, colegilor sai, care de fapt nici macar nu au invitat-o la reuniunea cu pricina. In acest al doilea segment, se repeta intocmai scenariul primei parti: Anna isi confrunta colegii cu un adevar pe care acestia nu vor sa-l recunoasca (doar raspunsul lor e mai rezervat, dat fiind ca acum, discutia se poarta fata in fata si doi cate doi, deci nu se pot coaliza impotriva ei), singurul lucru surprinzator fiind, intr-o oarecare masura, finalul.

Se poate sustine ca experimentul lui Anna Odell are o importanta latura clinica, dar nu e mai putin adevarat ca, prin acest film, ea insasi devine o bully. Cu „Återträffen”, ea poate spune ce vrea despre colegii ei, iar acestia nu au nicio posibilitate de a se apara. Din acest punct de vedere, filmul ei e de trei ori un revenge movie, o data, pentru ca in prima parte, Anna isi spune povestea, apoi pentru ca, in cea de-a doua parte a filmului, ne arata cum crede ea ca ar fi reactionat colegii ei, adica neconvingator si/sau agresiv, culminand cu reactia celui mai inversunat tortionar al sau, dar mai ales avem de-a face cu un revenge movie prin simplul fapt ca filmul exista. Dincolo de finalul cu cadru aerian si natura moarta urbana, mai pretentios decat un deget mic ridicat in aer cand bei o cafea la dozator intr-un local cu pacanele, la 20 de ani dupa incheierea liceului, Anna are, in sfarsit, ultimul cuvant, in ceea ce trebuie sa fi fost o mare victorie personala a actritei, regizoarei, artistei si omului Anna Odell, dar nu care nu e dublat totodata si un triumf cinematografic.

Stiu ce ai facut acum 15 veri: „Líbánky” („Luna de miere”)

Motivul pentru care filmul lui Jan Hřebejk e un revenge movie atat de eficient e dat de faptul ca nu doar ignora conventiile genului: le exploateaza. Aproape intreg filmul, asteptam ca actul dintai, cel care se cuvine sa fie razbunat, sa aiba loc. Aproape intreg filmul, credem ca stim cine urmeaza sa fie faptasul, cel impotriva caruia ar urma sa fie indreptata razbunarea. In aceasta ultima privinta, aproape ca nu mai e loc de dubiu: Benda e singurul imbracat in negru, in timp ce aproape toti nuntasii poarta haine albe sau dechise la culoare. Benda se ofera sa aiba grija de copilul unei straine la nici un minut dupa ce a cunoscut-o, pentru ca apoi, sa fie permanent inconjurat de copii (nesupravegheati de vreun alt adult). Amenintarea la adresa acestora e cu atat mai mare, cu cat mai multi nuntasi au certitudinea ca Benda face parte din minoritatea LGBT, ceea ce, printre altele, il face lesne ridiculizabil (cel putin in ochii lor, desi e clar ca si Hřebejk incurajeaza acest tip de lectura). Cel mai important, in mijlocul atator familii, Benda, gay sau nu, nu e insotit de nimeni, ceea ce e deja suspect – in afara cuplului, fericirea nu poate exista… In sfarsit, la caderea noptii, orchestra isi ia talpasita, lasandu-i pe nuntasi singuri si cu atat mai vulnerabili cu cat nunta are loc la o casa, intr-o padure, pe malul unui lac, un alt loc comun al genului.

In cele din urma, banuielile noastre se confirma: Benda chiar ataca Familia, valoare sacrosancta in film in general si in acest film in particular, dar nu foloseste in acest scop un cutit care luceste in noapte, un topor lung cat un stalp telefonic sau vreo alta unealta din magazia cu scule, ci doar dezvaluirea unei nedreptati comise cu mult timp in urma. Atacul lui, cu atat mai insidios cu cat e de natura morala, punand sub semnul intrebarii insasi fundatia casniciei dintre Radim si Tereza, nu are, insa, efectul scontat. Status quo-ul iese castigator, ceea ce nu e deloc totuna cu un happy end.

Niciun elev nu a fost ranit la realizarea acestui film: „Lectii de armonie”

Castigator al Ursului de argint la Berlin 2013 pentru Contributie artistica remarcabila, filmul regizorului, scenaristului si monteurului debutant Emir Baigazin uimeste prin observatia atenta a mediului caruia i se dedica, cel al elevilor unei scoli de tara din Kazahstan, dar si prin neincrederea in posibilitatile asociativ-cognitive ale publicului sau. Dupa ce Aslan bea un lichic scarbavnic ca urmare a unei poante nesarate a unui coleg, orice fel de pahar ii repugna. Cand acesta mananca in sala de mese si o asistenta vine la masa cu o tava cu pahare, in sala de mese nu mai e nimeni, pentru ca nu cumva sa ne uitam altundeva (e mai sigur, dar si mai simplu decat sa controlezi o mizanscena complicata), iar tava asistentei e plina de pahare, sa nu cumva sa ne inchipuim ca Aslan isi regurgiteaza mancarea din vreun alt motiv. In satul in cauza, singura regula care functioneaza e cea a lui care pe care: copiii mai puternici ii bat pe cei mai slabi, politistii ii bat si pe unii, si pe ceilalti, iar insectele se mananca, la randul lor, intre ele (din nou si din nou, ca nu cumva sa ne scape metafora). Cand Aslan ajunge in inchisoare dupa ce isi omoara un coleg, iar colegul sau de celula ii povesteste a nu stiu cata oara despre cat de frumos e la Happylon, o sala de jocuri de la oras, m-am mirat ca Baigazin s-a abtinut si nu a filmat o reverie cu neoane colorate, console bipaitoare si copii fericiti. M-am mirat degeaba: desi intarzie destul, dream sequence-ul nu lipseste de la apel. Daca din „Antichristul” lui von Trier, multi spectatori au retinut cadrele cu vulpea vorbitoare, din acest „Lectii de armonie” ar trebui sa ramana macar doua lucruri: jocul impecabil al copiilor si oaia care merge pe apa.

Advertisements


Piatra comica: „Nymphomaniac: Volume 1” de Lars Von Trier

nymphomaniac-volume-1-2

„Lars von Trier este un regizor rau. El intai iti violeaza sufletul, iti violenteaza puternic retina, ca in final sa-ti vorbeasca de dragoste.” Asa e, Lars, esti un baiat rau, i-ai violat sufletul Cristinei Zaharia de la port.ro; la una ca asta nu ma asteptam din partea dumitale, zau!

Ce altceva mai face von Trier in „Nymphomaniac: Volume 1”, in afara de violuri cardiace si agresiuni oculare? „Ne obliga si pe noi sa ne intrebam daca suntem intr-adevar atat de corecti, egali, monotoni si imblanziti precum ne pretindem a fi. Povestea lui Joe cea care intretine relatii sexuale cu 10 barbati pe zi este grotesca si dezgustatoare pentru oricine se considera a fi un om respectabil. Nu e nimic nobil, nici macar decent, in insiruirea de episoade pline de continut grafic explicit si moralitate indoielnica in ochii celor care duc o viata cum se cade, redusa la absurdul de a fi cine vor ceilalti. (…) Asocierile dintre intamplarile crude din viata lui Joe cu natura, stiinta si arta sunt dovada unei imaginatii uluitoare. Imaginea frunzisului bogat al frasinului sau a unei lacrimi care curge nu pe obraz, ci pe picior, sunt atat de puternice, incat nici nu iti mai pasa de scenele de sex explicit. Detaliile sunt coplesitoare – un deget care tremura atunci cand mangaie un obraz, o buza subtiata, un ochi inlacrimat, un gat incordat, o soseta cazuta pe picior, un pantof, o frunza… mici indicatii de cod care compun adevarata poezie a acestui tobogan de senzatii puternice.

Emotia creata de acest film este atent controlata. Esti dus de mana, tu, omul imblanzit si ascultator, de catre aceasta forta a naturii supusa doar de dorinta plenara. Prin satisfactia ei carnala tu esti satisfacut intelectual, tocmai pentru ca miza nu este una erotica, ci cerebrala.” Tragand linie, din textul Alinei Epingeac de pe yorick.ro, aflam ca: nici noi nu suntem imblanziti si monotoni, cum pretindem a fi; daca filmul nu ne apare ca fiind de o moralitate indoielnica, nu ducem o viata comme il faut; e nevoie de imaginea frunzisului ca sa nu ne mai pese de scenele de sex, iar orgasmele lui Joe din film ne satisfac si pe noi, doar ca nu trupeste, ci din punct de vedere intelectual. Tot e ceva, deja suntem mai castigati!

Dar sa vorbim un pic si despre eroina interpretata de Charlotte Gainsbourg. N-o fi avand si ea un trecut? Ba da, are. Sa-i dam cuvantul Iulianei Iustina Stanculescu de la liternet.ro: „Totul porneste de la spatele cu care ignora mama copilul si jocul Solitaire. Ascultati putin: Solitaire! O mama care-si neglijeaza, in mod repetat copilul, (in situatia filmului pentru un joc de una singura) transmite un mesaj clar, concret si tangibil copilului sau si tuturor celorlalti care vor aparea, pasager sau mai constant, in viata acestuia: Nu esti o fiinta buna! Nu meriti dragostea mea! Nu stau cu tine, pentru ca am ceva (si mai ales ce!) mai bun de facut! N-ai valoare! N-AI VALOARE!

Si aceasta lipsa de valoare, foarte dificil a fi compensata de celalalt parinte, conduce la scaderea drastica a stimei de sine pina la <<uciderea>> subiectului. Omul existind inca in lume, devine obiect si se depersonalizeaza. Pierde incet si sigur, din instinctele de aparare. Pierde emotia, empatia si se indeparteaza de viu. Incepe sa insemne nimic pentru sine si face orice pentru a-i convinge pe ceilalti ca este nimic. In cel mai bun caz, face orice pentru a-i convinge ca este un om rau, adica pentru a-i justifica mamei atitudinea. Un subiect rau. Un obiect bun, gata sa fie folosit de toti.

Am avut mereu convingerea ca cineva din apropierea scenaristului (de data asta tot Lars von Trier) are boala transpusa in poveste. Pare incredibil de reala. Aceste mici detalii pe care nu oricine le-ar surprinde dau greutatea veridica filmului. Nivelele ridicate de energie specifice episoadelor maniacale nu pot fi sustinute de nimic: ca asa a venit personajului. Tulburarea are radacini serioase si vechi. Din acest motiv filmul poate consterna pe alocuri si te face sa te intrebi daca poate fi adevarat ca o femeie poate avea nevoie de 7-8 barbati pe zi. Sau ca poate se poate angaja intr-un carusel sexual timp de o calatorie cu trenul pentru o punga de bomboane colorate. Atit de crunta este trauma si boala. Atit de mare este dorinta de auto-distrugere, dar pe de alta parte, atit de mare (paradoxal!!!) este dorinta de supravietuire. Punga de bomboane ca expresie a valorii minime pe care persoana inca o are.”

Toate aceste interpretari (culmea, ale aceluiasi film) sunt dovada faptului ca se poate, intr-adevar, scrie orice despre orice. Hartia tipografica rezista la orice agresiune, iar online-ul e inca si mai permisiv. Putem insira trasnaie dupa trasnaie, iar apoi ne putem rasfata cu o punga intreaga de bomboane cu ciocolata, daca vrem: zica cine ce-o zice, autori ne cheama!

Mai multa precautie ar fi fost, desigur, indicata de data aceasta, dat fiind ca e totusi vorba de un cineast care provoaca si atunci cand stranuta. Dincolo de poezie sau de psiho-terapie (dar si de afise sau de trailere, deci de marketing), cu bucuria unui copil care strica o jucarie, von Trier nu face altceva decat sa isi continue opera sistematica de demistificare. De data aceasta, victima ii cade iubirea, iar unealta cu care alege sa o rupa in bucati e sexul. Si din pricina faptului ca acesta, desi nu s-ar zice, e inca un subiect tabu, rezultatul (care ar fi pierdut foarte putin daca ar fi fost o piesa de teatru radiofonic sau un roman) e o comedie, una cu mult mai reusita decat „Seful sefilor”, glumita anti-corporatista a lui von Trier din 2006. Sigur, cineastul danez citeaza copios din propria lui filmografie (de asemenea, nu se poate abtine sa filmeze un muribund intr-un pat plin de fecale), dar filmul ramane, in linii mari, o comedie, si in acelasi timp, o piatra aruncata in balta de un fals nebun.

 



Mater studiorum: „Melancholia” de Lars Von Trier

Daca „Melancholia” al lui Lars Von Trier pare a fi impartit in doua segmente distincte avand prea putine in comun unul cu celalalt, lucrurile stau asa deoarece, ca in cazul oricarui alt film al cineastului danez, si acesta este mai intai despre insusi Von Trier si abia apoi despre altceva. Scopul pentru care el exista e sa ne puna fata in fata cu maretia propriului sau creator, iar natura schizoida a filmului e data de faptul ca prima parte se revendica de la Von Trier cel de pana la „Antichrist”, in timp ce partea secunda se incadreaza intr-un stil de data recenta si pe care e posibil sa-l intalnim si pe viitor in opera cineastului.

Pana la filmul sau din 2009, regizorul danez avea drept tema predilecta lupta dintre societate si individualitate, respectiv felul in care membrii comunitatii fac, la nevoie, front comun pentru a-i mentine status quo-ul. De fiecare data, la mijloc e protagonistul, care, desi de fiecare data e nevinovat, trebuie sa plateasca pentru ghinionul de a se situa in raspar cu tendinta majoritara. Prima ora a lui „Melancholia” nu iese cu nimic din acest tipar, si e filmata ca atare. Zgaltaielile si poticnelile camerei de filmat, artificiu care joaca rolul principal in constructia verosimilului, si prim planurile, utilizate de fiecare data cand vreun personaj spune ceva ce se vrea a fi important, sunt tot atatea aduceri in prezent ale mostenirii Dogma 95, curent fondat si abandonat de Von Trier la jumatatea deceniului trecut. Incepand cu „Antichrist”, danezul declarat anul acesta persona non grata la Cannes da semne ca ar fi preocupat de un cinema mai interiorizat, in care pe primul loc este psihismul personajelor. Din acest peisaj, societatea lipseste cu totul. Camera de mana e folosita mai rar (sau in orice caz, cu o mana mai ferma), si abunda ralentiurile. Cea de-a doua parte a filmului se situeaza in aceasta directie.

Din motive care tin atat de text, cat si de modul in care acesta este tratat, cele doua segmente ar putea functiona si separat. Pe primul, l-am mai vazut de numeroase ori, in numeroase forme si sub aceeasi unica semnatura, astfel incat sansele de a ne surprinde sunt de la bun inceput destul de putine. Daca rezonam cu povestioare cu talc precum cele din „Europa”, „Breaking the Waves”, „Idioterne”, „Dancer in the Dark”, „Dogville” sau „Manderlay” (am numit aici cele mai evidente mostre de alegorie trieriana), nu vom ramane indiferenti nici de aceasta data. Daca nu, Dumnezeu cu mila!

Pe de alta parte, al doilea segment e o realizare remarcabila, judecat in ansamblul genului apocaliptic (si numai in acest context). Ca film de Von Trier, „Melancholia” e atipic si atat, iar din postura de candidat la Palme D’Or, prezenta lui in selectie se justifica doar ca gest de curtoazie, fata de realizatorul sau si fata de gustul public, care privilegiaza numele mari si retetele gata incercate, oricat de salcii.

ASTEPTAND SFARSITUL

Prologul filmului prefigureaza mai ales evenimentele din cea de-a doua parte printr-o serie de tablouri in care miscarea e atat de limitata, incat abia daca o observam. Deosebit de expresive, ele capata sens doar la final. Justine (Kirsten Dunst) si Michael (Alexander Skarsgard) se indreapta catre propria nunta. Aceasta are loc la conacul lui John (Kiefer Sutherland), cumnatul lui Justine, si al lui Claire (Charlotte Gainsbourg), sora acesteia. Pentru inceput, amandoi se arata iritati de intarzierea cu care cei doi ajung la receptie. E doar primul dintr-o serie lunga de reprosuri care i se adreseaza protagonistei, mai mult sau mai putin plauzibile, dar necesare pentru a sustine demonstratia bine stiuta a lui Von Trier. Pe voci diferite, toate aceste mustrari o pun pe Justine in fata aceleiasi opozitii dintre ceea ce vrea ea sa faca (asta in masura in care stie ce vrea), si ceea ce vor ceilalti ca ea sa faca (sa urmeze intocmai programul, sa respecte o anumita eticheta la masa, sa predea un proiect sefului sau, sa taie tortul, sa se distreze). In cele din urma, Justine ii dezamageste pe toti, renuntand cu totul la constrangerile lui „trebuie”. Facand aceasta, ea demasca ridicolul conventiilor sociale intr-o maniera nu foarte diferita de cea din „Festen” al lui Thomas Vinterberg. E un act de demistificare tacuta, de data aceasta lipsita de jubilatia masturbatorie care marca de regula victoria tezelor lui Von Trier asupra personajelor sale.

Partea a doua a filmului se constituie intr-un studiu al modificarilor din peisajul a trei universuri interioare (ale lui Justine, John si Claire), in contextul a doua apocalipse, una personala si una reala. In prima faza, Justine sufera o depresie grava, iar Claire se transforma in protectoarea ei. La sfarsitul filmului, spectrul finalului absolut o responsabilizeaza pe Justine, ceea ce face ca rolurile sa se inverseze.

Intre aceasta a doua parte a lui „Melancholia” si precedentul „Antichrist” exista multiple similitudini. Barbatul exprima si de aceasta data vocea ratiunii si vadeste evidente ambitii dominatoare. Ca in „Antichrist”, personajul lui Gainsbourg se lasa dominat, si tot ca in „Antichrist”, pierderea unicului copil determina actiunile celor doi. De altfel, chiar si drumul care duce in padure e aproape identic, cu diferenta ca in filmul din 2009 era parcurs cu masina, acum e parcurs cu calul.

Impreuna, cele doua surori asteapta inevitabilul, Claire incercand cu disperare sa-si salveze fiul, Justine limitandu-se la a-l feri de un pericol real cu un remediu ludic-iluzoriu (o structura din barne in care copilul crede ca poate spune „piua”).

Asemeni lui Justine cea din primul capitol, Von Trier pare a fi victima unei compulsii. Pare ca nici el nu mai vrea sa faca filme, dar trebuie, sau nu mai trebuie, dar vrea. Pana una alta, in fata societatii pe care o simte ca vine catre el ca planeta din film spre Pamant, amenintand sa-l inghita, el sta ascuns, si in acelasi timp se reveleaza, in aceasta constructie precara ca o iurta din cinci barne care e filmul.