Una caldă, una rece: dezbaterile Les Films de Cannes à Bucarest

Sâmbătă, 24 octombrie, cinematograful Elvire Popesco a devenit, preţ de câteva ore, aulă universitară şi ring de box totodată. La luptă, au participat Jean Labadie, preşedinte şi distribuitor al distribuitor Le Pacte, Davide Castorina, director al filialei franceze a MUSO, furnizor de soluţii anti-piraterie, Şerban Tudorel din partea Inspectoratului General al Poliţiei Române, Daniela Băcanu de la Asociaţia Culturală Macondo, Ioana Diaconu, reprezentantă MUBI România, şi Ioana Avădani, directorul Centrului pentru Jurnalism Independent.

În deschiderea discuţiei, dl. Jean Labadie a descris, în linii mari, modificările survenite în ultimele decenii în circuitul de distribuţie cinematografic. Astfel, dacă în urmă cu 20 de ani, vânzările de DVD-uri contribuiau la amortizarea a 30% din investiţia iniţială, ponderea acestora a ajuns astăzi practic nesemnificativă. Magazinele mici de DVD-uri au dispărut în Hexagon, în timp ce raioanele de DVD-uri ale unui colos precum FNAC s-au redus considerabil; în schimb, piaţa VOD nu a crescut corespunzător. Drept urmare, amortizarea cheltuielilor de producţie şi distribuţie se realizează aproape exclusiv în sala de cinema, situaţie cu atât mai ingrată cu cât succesul la public al unui film e determinat adesea de rezultatele la încasări din weekendul lansării. Edificator în acest sens e cazul “The Raid 2”. Lansat într-un spaţiu francofon cu patru luni înainte de premiera franceză, filmul se bucura deja de o popularitate imensă la momentul lansării oficiale, când, pe site-ul allocine.fr, existau deja peste 800 de comentarii elogioase. Nu e de mirare că “The Raid 2” a rulat în Franţa doar două săptămâni…

În continuare, Davide Castorina a atras atenţia asupra faptului că pirateria e percepută diferit în funcţie de spaţiul geografic: în Rusia, în magazinele gigantului Media Markt, DVD-urile pirat sunt aşezate la raft lângă DVD-urile originale. Reprezentantul MUSO a adăugat că, în România, în 61% din cazuri, pirateria are la bază căutările Google. Astfel, majoritatea utilizatorilor vizionează filme în live streaming, metodă percepută ca fiind legală. Combaterea pirateriei e cu atât mai dificilă cu cât, odată ce un film ajunge să fie disponibil online, distribuţia acestuia sporeşte exponenţial, iar eliminarea tuturor surselor se dovedeşte a fi imposibilă. Tocmai de aceea, abordarea nu ar trebui să fie axată pe pedepsirea utilizatorilor, ci pe stimularea comportamentului dezirabil, şi anume consumul de coţinut cinematografic contra cost. În paralel, MUSO acţionează în direcţia îndepărtării de pe site-uri a conţinutului piratat. Unele site-uri răspund pozitiv solicitărilor MUSO, altele nu, în timp ce, din considerente financiare, Google nu înlătură întotdeauna cu promptitudine din căutări site-urile care nu îndeplinesc cerinţele legale. În încheierea unei dezbateri pe alocuri extrem de încinse, dl. Labadie a conchis: “Dacă, în 20 de ani, filmul va dispărea, asta nu va schimba foarte mult viaţa oamenilor de zi cu zi. Dar va fi o lume mai tristă.“ Cine ar putea să-l contrazică?

Dacă această primă conferință organizată în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest a demonstrat ceva, acel ceva e că, mai ales când vine vorba de chestiuni sensibile sau care interesează pe mai mulți, dacă nu pe toată lumea, tentația de a generaliza, de a ignora, conștient sau nu, contraargumentele și de a-ți jigni partenerii de discuție se dovedește, pentru prea mulți, prea adesea, prea puternică pentru a-i putea rezista. Microfonul a fost reclamat de aceiași câțiva participanți din sală, a căror atitudine a fost cel mai adesea revolta (provocată, în majoritatea cazurilor, de faptul că invitații de pe scenă nu au fost de acord cu ei asupra faptului că pirateria nu doar că nu face rău nimănui, ci n-ar trebui îngrădită în niciun fel). Din acest motiv, domnul Labadie a fost nevoit să se repete, explicând de cel puțin trei ori mecanismul prin care pirateria afectează mai cu seamă cinematografiile marginale și cineaștii ambițioși, funcționând ca un factor unificator, eliminând diversitatea și inovația. Fără efect. Căutând validarea acolo de unde aceasta nu avea cum să vină, expunându-și prolix părerile, cu aerul că repetiția și tonul ridicat determină valoarea de adevăr a unei propoziții, mai mulţi interlocutori au făcut dovada lipsei de maturitate a publicului autohton, lesne de constatat la aproape orice sesiune de Q&A, care face ca publicul să vorbească foarte mult atunci când ar avea ce să asculte, de la specialiști într-un domeniu care îi este (cel mai adesea) străin. Or, cuvântătorul de Q&A ştie deja totul. Pentru el, statisticile sunt praf în ochi, iar experiența dovedită a experților, simplă pedanterie. Așa se face că unul dintre invitați știa deja care este cea mai bună metodă de a combate pirateria, anume limitarea vitezei de trafic pe Internet, în timp ce un altul, fondator al unui site cultural, nu a putut fi convins că nu i se face o mare nedreptate prin aceea că nu poate viziona “Lumea e a mea” pe o platformă VOD, în exact aceeași zi în care filmul a fost lansat pe ecrane. Mai mult, ca la manifestaţiile politice ale anilor ’90, şi această dezbatere a avut parte de contra-dezbaterea ei, organizată în aceeaşi zi, într-un local situat în aceeaşi zonă, şi popularizată în incinta Institutului Francez chiar de organizatorul ei: tânărul cineast Alex Lungu (“The Internet is Closing Down”, 2012).

Desfăşurată duminică, 25 octombrie, a doua conferință Les Films de Cannes à Bucarest, având tema “Cum, de ce şi pentru cine mai scriem despre filme?“, a fost ocolită de controverse, nu pentru că publicul bucureştean ar fi descoperit civilitatea peste noapte, ci datorită faptului că subiectul nu trezeşte la fel de multe pasiuni ca pirateria: filme vede toată lumea, legal sau nu, dar de citit se citeşte din ce în ce mai puţin, după cum pe bună dreptate s-a remarcat. La eveniment, au luat cuvântul Pascal Mérigeau, jurnalist şi critic de film (Le Point, Le Monde, Nouvel Observateur), Magali Montet, ataşat de presă, Ronald Chammah, regizor şi producător, şi Christian Ferenz-Flatz, teoretician de film. Dl. Pascal Mérigeau a deplâns situaţia actuală din Franţa, când nu mai există câte (cel puţin) 2 critici de film şi un număr variabil de reporteri în fiecare redacţie, ci criticul de film trebuie să suplinească lipsa reporterilor (sau dimpotrivă, reporterii sunt convertiţi în critici de film). A scrie, a continuat criticul de film francez, înseamnă a reflecta asupra filmului, iar a fi critic de film înseamnă a încerca să te înşeli, asupra unui film, mai rar decât ceilalţi spectatori, fără a te lăsa influenţat de eforturile echipei de promovare a unui film sau de renumele regizorului. Diferenţa dintre un spectator oarecare şi un critic e, aşadar, sinonimă cu diferenţa dintre opinie şi analiză, însă importanţa acestor analize în spaţiul public a scăzut considerabil în ultimii ani, dl. Mérigeau fiind de părere că soarta unui film mai poate fi decisă de presa de cinema doar în măsura în care aceasta e unanimă în aprecierile ei. În acest sens, e semnificativ faptul că se scrie mai mult ca oricând, dar aceeaşi creştere nu se reflectă şi în numărul de cititori sau în cantitatea de articole citite, după cum a remarcat Christian Ferenz-Flatz.

În partea a doua a dezbaterii, discuţia s-a axat în principal pe partea de distribuţie şi promovare, cu accent pe rolul ataşatului de presă. Acesta, a susţinut Magali Montet, îndeplineşte o funcţie cu atât mai vitală în cazul filmului non-hollywoodian. În Franţa, se lansează 15 – 20 de filme pe săptămână, ceea ce generează o concurenţă acerbă inclusiv în ceea ce priveşte distribuţia. În aceste condiţii, e adesea dificil să ai parte de distribuţia pe care ţi-ai dorit-o, a precizat Ronald Chammah: numărul cinematografelor e fatalmente finit, iar decizia de a programa un titlu în defavoarea altora se ia aproape invariabil pe considerente economice. Tocmai de aceea, în anumite cazuri, ataşatul de presă trebuie să găsească resursele de a ajunge la public. Uneori, nu doar criticii de film şi reporterii culturali îndeplinesc acest rol de mijlocire, ci şi presa specializată, atunci când subiectul unui film de ficţiune sau al unui documentar este relavant pentru o anumită categorie socio-profesională sau minoritate. În sfârşit, strategiile ataşatului de presă dau roade sau nu, a adăugat Magali Montet. Câteodată, acestea funcţionează prea bine – vizionările de presă au loc cu 3 – 4 luni înainte de premieră, iar un număr prea mare de articole despre un anumit film poate face ca publicul să fie saturat de ştiri despre pelicula în cauză chiar înainte ca aceasta să fie prezentă în săli.

În încheierea dezbaterii, Pascal Mérigeau a ţinut să precizeze: “Nu trebuie să uităm că un film, oricât de nereuşit, necesită mult mai mult efort decât o recenzie, fie ea oricât de genială”. Cu aceste gânduri am părăsit o discuţie care a stat sub semnul unui binevenit respect reciproc şi tot cu aceste gânduri am asistat la proiecţiile din cadrul festivalului, despre care veţi putea citi într-un material viitor.

12027563_1020450788013016_8039206385559381399_n

Sursa foto: Les Films de Cannes à Bucarest

Advertisements