The Hangover III – Marea mistocareala

the-hangover-part-iii

Frati si surori, sa tinem un moment de reculegere in memoria seriei Marea mahmureala, care ne paraseste odata cu aceasta parte a treia. Iar acum, primiti, voi, cititorilor, piosul meu omagiu.

Daca filmul lui Todd Philips ar fi avut drept scop sa demonstreze ca se poate face comedie fara nici macar o singura gluma, atunci avem de-a face cu o reusita exemplara. O data in plus, nici in acest sfarsit de trilogie nu se prea rade*, ci mai degraba se face misto. Se face misto de toata lumea, ca in precedentele Mahmureli, ca in recentul Gambit al lui Michael Hoffman, ca intr-o gramada de comedii lenese care exploateaza un mecanism subtil ca ragetul tigrului lui Mike Tyson: o stima de sine crescuta dureaza mai mult si e mai gratificanta decat un banal hohot de ras. Avem, deci, de-a face cu un alt fel de feelgood movie, unul in care toata lumea se simte bine pentru ca altii o duc prost.

Negrul filmului, un fost vanzator de droguri (doar e negru, nu?), cade victima unei executii in stil Sunset Boulevard cand se astepta mai putin. Ha. Asiaticul filmului e intruchiparea ridicolului: e plecat cu sorcova, vorbeste despre sine la persoana a treia si face tot felul de cascadorii mortale (ca doar de aia e asiatic). Ha ha. Batranii filmului nici nu merita bagati in seama de copiii lor, ce daca sunt in caruciorul cu rotile? La naiba cu ei! Ha ha ha! Animalele filmului o patesc cel mai rau: nici unul nu supravietuieste pana la genericul de final! Si girafa, si cocosii, si cainii o mierlesc, v-ati prins? Ha ha ha ha! Si tot asa.

Titlul de glorie al filmului e incorectitudinea politica. Aceasta face apel la ceea ce s-ar putea numi logica bully-ului, placerea pe care o da pozitia de superioritate detinuta prin raport cu celalalt, la batjocorirea caruia contribuim prin ras. Pentru ca aceasta sa functioneze, in mod ideal, in interiorul grupului din care face parte, spectatorul trebuie sa fie el insusi majoritar. O intruchipare idealizata a acestei majoritati o avem in film in personajul Phil (Bradley Cooper). De el nu se face niciodata misto, farmecul lui deriva mai degraba din lipsa de farmec a celorlalti**, e inalt, pare sa aiba greutatea ideala si, cel mai important, e alb.

In aceasta opera care consta in a flata platitorul de bilet, mistocareala merge mana in mana cu o a doua metoda, imprumutata din arsenalul filmelor de actiune. Din punct de vedere fizic, Phil, Stu, Alan si Doug nu ies cu nimic din comun, si totusi, in fiecare episod, ajung sa fie eroii celor mai improbabile cascadorii. Unul din atuurile lui The Hangover III sunt cascadele corect filmate ale lui Alan (Zack Galifianakis) pe acoperisul unui cazino din Las Vegas si zborul cu parasuta al lui Chow (Ken Jeong) de pe acelasi acoperis.

Reveria machista e completata, in primele doua episoade, de consumul in cantitati industriale de alcool, droguri si sex, adica exact ceea ce se presupune ca si-ar dori un barbat intre doua varste, casatorit si cu un loc de munca stabil. In partea a treia, alcoolul si drogurile sunt mai mult pomenite decat consumate, iar sexul lipseste cu totul. Si mai interesant, la fel ca in cazul trilogiei American Pie, peripetiile lubrice ale celor patru se incheie cu o nunta. Pana si Alan se asaza la casa lui, ceea ce ar trebui sa-i linisteasca pe barbatii purtatori de verigheta din sala. Li se intampla tuturor, mai devreme sau mai tarziu; macar Alan si-a trait viata iar tu, spectatorule, te-ai uitat cu jind la el.

*Prin „nu prea se rade”, inteleg „eu nu prea am ras” (iar prin „nu prea”, inteleg „deloc”). La scena in care Alan si Cassie (Melissa McCarthy) postesc lasciv o bomboana pe bat, ceilalti spectatori radeau de se prapadeau. In ceea ce ma priveste, raman la parerea mea: The Hangover III e amuzant ca un picior amputat.

** In 2011, revista People l-a desemnat pe Bradley Cooper ca fiind cel mai sexy barbat in viata. Nu pot decat sa presupun ca ceilalti candidati au fost tot Zack Galifianakis, Ed Helms si Justin Bartha.

https://www.youtube.com/watch?v=KLAkxSjs8ZY

Advertisements


Cand Pat a intalnit-o pe Tiffany: „Silver Linings Playbook”

slp2

Dintr-o anumita perspectiva, cel mai recent film al regizorului american David O. Russel („Three Kings”, „The Fighter”) are doua perechi de protagonisti, pe Pat (Bradley Cooper) si Tiffany (Jennifer Lawrence), dar si Philadelphia (orasul) si Philadelphia Eagles (echipa de fotbal american). Un al treilea produs promovat voiniceste este iPod-ul, dar fara Philadelphia si ceea ce ar trebui ea sa insemne filmul ar fi aratat altfel. Asupra orasului avem o frumoasa priveliste de ansamblu inca din primele cateva minute, intreaga actiune se petrece in cartierele sale rezidentiale, cu case mari, cu peluze ingrijite, cu vecini grijulii care suna la Urgente cat ai zice peste, in Philadelphia a participat Benjamin Franklyn, despre care se tot aduce vorba, la redactarea Declaratiei de Independenta s.a.m.d.

In orasul dragostei fratesti, Pat e tratat cu surprinzator de multa ostilitate. Personajul sau este construit dintr-o serie de opozitii; din fiecare dintre acestea, castigator iese el. Oricat de nerealist ar fi in fervoarea cu care incearca sa isi salveze casnicia, Pat are cu cel putin o doaga in plus fata de tatal lui, care crede ca batista din mana sau pozitia telecomenzilor pe masa din sufragerie au o influenta directa asupra rezultatelor din NFL. Nebunia lui e mai benigna decat cea a lui Ronnie, care, cand il apuca damblaua, asculta trash metal si isi distruge garajul. E mai putin lipsit de scrupule decat vecinul care vrea sa-l foloseasca drept cobai pentru un studiu, mai putin materialist decat Ronnie, care isi renoveaza casa la fiecare an (in timp ce altii isi pierd pensia, o recunoaste si el, o spune si Pat), mai putin libidinos decat politistul de proximitate, care ii face avansuri lui Tiffany la un minut dupa ce o vede prima data, mai putin profitor decat colegii de birou ai lui Tiffany, mai putin rautacios decat fratele sau, care il tachineaza fara nicio retinere, desi stie ca abia a fost eliberat dintr-un azil (dupa care, in urmatoarea scena unde apare, e painea lui Dumnezeu – si-a indeplinit rolul, l-a pus pe Pat intr-o lumina buna, acum poate fi oricum).

In acest film nominalizat la opt categorii ale premiilor Oscar, cand e in cabinetul psihologului, desi devine destul de repede destul de clar ca acesta din urma cunoaste de-a fir a par povestea ultimelor luni din viata lui, Pat ii povesteste totusi cum si-a gasit el nevasta sub dus cu un alt barbat, cum deja devenise el paranoic cu ceva timp in urma, precum si intreaga succesiune de evenimente care fac ca tatal sau sa nu mai poata intra pe stadionul echipei preferate. E o metoda de a ne introduce in chestiune tipica televiziunii (si, la fel ca in serialele TV, flashback-ul e la locul lui). Cand Pat ii spune doctorului Patel ca „I’ve been white knuckling it the whole time”, se intelege de la sine ca trebuie sa-l vedem cum isi frange mainile ca mandruta la portita, iar monturile pumnului, astfel chinuite, se inalbesc corespunzator. Jumatate din scenele filmului sunt filmate in plan-contraplan, in linie dreapta sau in triunghi (cuvantul de ordine: niciun cadru fara o ceafa si cineva care vorbeste in fundal), sau cu ajutorul travelling-ului circular. Efectul e acelasi: ameteala.

In esenta, „Silver Linings Playbook” e povestea unui barbat pe care toata lumea il ameninta cu una din doua rele (puscaria, respectiv spitalul de boli psihice din Baltimore), si care reuseste sa se arate suficient de obedient incat sa le evite pe amandoua. Aceasta nu s-ar fi intamplat niciodata daca n-ar fi fost Iubirea, care se infiripa si creste odata cu introducerea in scenariu a unui ceas care ticaie: concursul de dans la care cei doi participa si care trebuie castigat, orice-ar fi.

Pat nu are toti boii acasa, Tiffany e vaduva si vocabularul amandurora e construit pe o fundatie precara: cuvantul fuck si derivatele sale, iar aceste trei elemente ar trebui sa fie de ajuns, in conceptia lui David O. Russel, pentru ca aceasta comedie romantica oarecare sa treaca drept drama à la Sundance. E ca si cum ai pune niste actori porno sa recite din Keats in timp ce presteaza, in speranta ca, astfel, filmul va putea fi difuzat in gradinite si biserici. La final, Pat alearga dupa Tiffany, care plange de una singura pe strada, ii spune c-o iubeste si o saruta, cu travelling-ul circular de rigoare. Iata o ultima inconsecventa: normal ar fi fost sa-i spuna simplu si din suflet: „I fucking love you, you crazy bitch!”



Oda pentru o para malaiata: „Dincolo de limite” de Neil Burger
June 2, 2011, 1:40 pm
Filed under: Articole publicate in revista Cultura | Tags: , , , ,

Ce am face daca, fara nici un efort sau sacrificiu, am deveni deodata geniali, cum am folosi atunci noile noastre aptitudini? E o intrebare la care, in limitele genului, incerca sa ne dea un raspuns „Phenomenon” din 1996. Personajul principal, interpretat, in acel film de familie, de John Travolta, alegea sa isi puna neobisnuita capacitate cognitiva in slujba comunitatii. Daca acelasi lucru s-ar fi intamplat intr-un film porno, probabil ca si-ar fi investit energiile in ticluirea de noi artefacte copulative; daca ar fi fost un rapper de culoare, ar fi construit cea mai inalta masina cu cele mai performante suspensii sau tinichelele de atarnat la gat care nu ruginesc s.a.m.d. „Limitless” al lui Neil Burger nu e nici de familie, nici pentru adulti. E la mijlocul distantei, adica un fel de porno intelectual care nu se adreseaza in mod special vreunei categorii etnice sau de varsta, dar care le va merge cu siguranta la inima lenesilor.

Scriitor fara opera dotat cu o inteligenta in cel mai bun caz medie, Eddie Morra (Bradley Cooper) devine un astfel de personaj exceptional. Ridica intrebari doua aspecte: cum ajunge sa fie un geniu si ce face el cu aceasta genialitate. Precum in „Phenomenon”, meritele sale in multiplicarea propriului IQ sunt nule. Tipul pur si simplu inghite o pastila. E pestisorul de aur, echivalentul adult al fanteziilor din primii ani de scoala, cand vlastarele tinere viseaza la metode de invatat instantanee (si bineinteles pasive). E o golanie, iar modul in care eroul se serveste de ea e in egala masura golanesc.

Primul lucru pe care il face e sa-si termine cartea, dupa care se pune pe facut bani. Mai intai in cazinouri, prin vechea metoda Rainman, apoi pe Wall Street. Dupa ce face suficient de multi bani (nu se stie de ce, pentru ca de ei nu prea pare sa se bucure), trece mai departe: la politica. Morra se pregateste sa devine senator de New York si apoi presedintele Americii. In tot acest rastimp, nu are nici un fel de remuscare si nimeni nu ii reproseaza nimic, asa ca poate sa se bucure de noile sale talente si de viitorul sau luminos dupa pofta inimii.

Inteligenta lui Eddie e vazuta ca fiind cel mai marfa lucru posibil, un fel de upgrade pe care toata lumea l-ar cumpara, daca ar putea. Cand isi ia pastila, primul lucru care se intampla e ca i se largeste campul vizual. Dintr-o privire, tipul vede pur si simplu mai mult, ca si cum ar lipi mental mai multe perspective. La ce foloseste asta? Lui, la nimic, dar fara triserii precum aceasta nu se poate: Cooper nu e un actor suficient de versatil pentru a juca inteligenta, si chiar daca ar reusi, Burger nu e un regizor suficient de versatil sa-l filmeze.

FRATELE CEL MARE SI REGIZORUL CEL MIC

In consecinta, nu il vedem doar pe Morra cum se dopeaza, s-a considerat probabil ca nu e de ajuns. Ci il vedem la raze X, urmarim efectiv pastila cum se duce pe gat si trece prin tractul digestiv. Sunt trucuri de tip „CSI”, care satisfac apetitul pentru savantlacuri hi-tech si reafirma, concomitent, faptul ca filmul e cat se poate de nou; oameni care iau pastile si atat puteam vedea si pe vremea lui Bogart si Gary Cooper.

Largirea perspectivei sau imaginea-radiografie sunt doar cateva dintre artificiile vizuale ale filmului. Burger ineaca in culoare cadrele in care eroul e sub efectul pastilei, de parca ochii lui Eddie ar fi un televizor caruia drogul ii regleaza saturatia. Cand isi scrie cartea, in camera protagonistului ploua cu litere stralucitoare. N-om fi toti destepti ca el, dar tind totusi sa cred ca am fi priceput de unde provine creativitatea si fara slovele care cad din cer, si fara omniprezentul voice over, care explica de-a fir a par ce se intampla si cand cineva respira. In sfarsit, din cand in cand, protagonistul se dedubleaza. Ca sa intelegem cat de rapid gandeste sau cat de eficient e, vedem exact atatea versiuni ale lui cate a considerat Burger ca incap in cadru fara sa-l inghesuie prea mult.

Camera trece prin tot felul de lucruri prin care in mod normal n-ar avea cum sa treaca si ajunge acolo unde in mod normal nu ar avea unde sa ajunga. E ca si cum un adolescent s-ar fi jucat cu un aparat cu un zoom puternic precum Fat-Frumos cu buzduganul: dintr-un punct fix (punctul 1), zoom-ul este utilizat la maxim, dupa care acel punct 2 devine punctul 1, punctul 3 devine punctul 2 si asa mai departe. In generic, trecem din masina in masina, prin zeci de lunete si parbrizuri, mai departe si mai departe, pana nicaieri. Filmul lui Burger arata o gramada de chestii, dar nu spune absolut nimic.