Cand Pat a intalnit-o pe Tiffany: „Silver Linings Playbook”

slp2

Dintr-o anumita perspectiva, cel mai recent film al regizorului american David O. Russel („Three Kings”, „The Fighter”) are doua perechi de protagonisti, pe Pat (Bradley Cooper) si Tiffany (Jennifer Lawrence), dar si Philadelphia (orasul) si Philadelphia Eagles (echipa de fotbal american). Un al treilea produs promovat voiniceste este iPod-ul, dar fara Philadelphia si ceea ce ar trebui ea sa insemne filmul ar fi aratat altfel. Asupra orasului avem o frumoasa priveliste de ansamblu inca din primele cateva minute, intreaga actiune se petrece in cartierele sale rezidentiale, cu case mari, cu peluze ingrijite, cu vecini grijulii care suna la Urgente cat ai zice peste, in Philadelphia a participat Benjamin Franklyn, despre care se tot aduce vorba, la redactarea Declaratiei de Independenta s.a.m.d.

In orasul dragostei fratesti, Pat e tratat cu surprinzator de multa ostilitate. Personajul sau este construit dintr-o serie de opozitii; din fiecare dintre acestea, castigator iese el. Oricat de nerealist ar fi in fervoarea cu care incearca sa isi salveze casnicia, Pat are cu cel putin o doaga in plus fata de tatal lui, care crede ca batista din mana sau pozitia telecomenzilor pe masa din sufragerie au o influenta directa asupra rezultatelor din NFL. Nebunia lui e mai benigna decat cea a lui Ronnie, care, cand il apuca damblaua, asculta trash metal si isi distruge garajul. E mai putin lipsit de scrupule decat vecinul care vrea sa-l foloseasca drept cobai pentru un studiu, mai putin materialist decat Ronnie, care isi renoveaza casa la fiecare an (in timp ce altii isi pierd pensia, o recunoaste si el, o spune si Pat), mai putin libidinos decat politistul de proximitate, care ii face avansuri lui Tiffany la un minut dupa ce o vede prima data, mai putin profitor decat colegii de birou ai lui Tiffany, mai putin rautacios decat fratele sau, care il tachineaza fara nicio retinere, desi stie ca abia a fost eliberat dintr-un azil (dupa care, in urmatoarea scena unde apare, e painea lui Dumnezeu – si-a indeplinit rolul, l-a pus pe Pat intr-o lumina buna, acum poate fi oricum).

In acest film nominalizat la opt categorii ale premiilor Oscar, cand e in cabinetul psihologului, desi devine destul de repede destul de clar ca acesta din urma cunoaste de-a fir a par povestea ultimelor luni din viata lui, Pat ii povesteste totusi cum si-a gasit el nevasta sub dus cu un alt barbat, cum deja devenise el paranoic cu ceva timp in urma, precum si intreaga succesiune de evenimente care fac ca tatal sau sa nu mai poata intra pe stadionul echipei preferate. E o metoda de a ne introduce in chestiune tipica televiziunii (si, la fel ca in serialele TV, flashback-ul e la locul lui). Cand Pat ii spune doctorului Patel ca „I’ve been white knuckling it the whole time”, se intelege de la sine ca trebuie sa-l vedem cum isi frange mainile ca mandruta la portita, iar monturile pumnului, astfel chinuite, se inalbesc corespunzator. Jumatate din scenele filmului sunt filmate in plan-contraplan, in linie dreapta sau in triunghi (cuvantul de ordine: niciun cadru fara o ceafa si cineva care vorbeste in fundal), sau cu ajutorul travelling-ului circular. Efectul e acelasi: ameteala.

In esenta, „Silver Linings Playbook” e povestea unui barbat pe care toata lumea il ameninta cu una din doua rele (puscaria, respectiv spitalul de boli psihice din Baltimore), si care reuseste sa se arate suficient de obedient incat sa le evite pe amandoua. Aceasta nu s-ar fi intamplat niciodata daca n-ar fi fost Iubirea, care se infiripa si creste odata cu introducerea in scenariu a unui ceas care ticaie: concursul de dans la care cei doi participa si care trebuie castigat, orice-ar fi.

Pat nu are toti boii acasa, Tiffany e vaduva si vocabularul amandurora e construit pe o fundatie precara: cuvantul fuck si derivatele sale, iar aceste trei elemente ar trebui sa fie de ajuns, in conceptia lui David O. Russel, pentru ca aceasta comedie romantica oarecare sa treaca drept drama à la Sundance. E ca si cum ai pune niste actori porno sa recite din Keats in timp ce presteaza, in speranta ca, astfel, filmul va putea fi difuzat in gradinite si biserici. La final, Pat alearga dupa Tiffany, care plange de una singura pe strada, ii spune c-o iubeste si o saruta, cu travelling-ul circular de rigoare. Iata o ultima inconsecventa: normal ar fi fost sa-i spuna simplu si din suflet: „I fucking love you, you crazy bitch!”

Advertisements


Ipocrizie si elan patriotic: „Friends with Benefits” de Will Gluck

Nu trec cinci minute din acest „Prietenie cu folos”, ca unul din personaje isi si expune revolta fata de genul comediei romantice, unul din care filmul lui Will Gluck face indubitabil parte. E o luare de pozitie care va fi repetata ulterior, integrarea acesteia in context fiind de fiecare data la fel de fortata. Trebuie, nu trebuie, cand Dylan (Justin Timberlake), cand Jamie (Mila Kunis) se lanseaza in ironii care mai de care mai acide fata de filmul siropos. Ce trebuie noi, spectatorii, sa intelegem e ca „Friends with Benefits” e orice, numai o comedie romantica obisnuita nu, si ca protagonistii sai nu au nimic in comun cu cupluri precum cel consacrat de Meg Ryan si Tom Hanks in filmele lui Nora Ephron (pe care personajul lui Kunis o ia in balon).

Ceva diferente cu siguranta exista. Prima si cea mai evidenta e ca Jamie, si nu numai ea, injura ca un birjar. Pe cat de aseptice din punct de vedere lingvistic sunt majoritatea comediilor romantice de la inceputuri pana in prezent, pe atat de incarcat imprecativ e filmul lui Will Gluck. Cel mai probabil, asa s-a si dorit, ca frecventa vocabulei „fuck” si a derivatelor sale sa furnizeze un zgomot suficient de mare pentru a dezlipi o eticheta pe care, de altfel, filmul o merita din plin. Argoul are rolul de a dinamita adevaratul mandat al filmului, mecanismul cel mai rudimentar prin care aceasta se realizeaza fiind simpla alaturare a injuraturii cu obiectul injurat („bullshit Hollywood cliché”).

O a doua diferenta majora e data de frecventa si durata scenelor de sex. Filmate de un operator care ar trebui sa primeasca Oscarul pentru pudoare, secventele care au loc intr-un pat si depind de doi ocupanti sunt destul de multe si dureaza mai mult decat scenele normale de sex din filmele care nu sunt porno. Bine, ele nu sunt niciodata foarte serioase, nimic nu e vreodata serios pana la capat in sitcom sau in comedia romantica. Poate sa crape pamantul, fara o poanta care sa marcheze momentul nu prea se poate. Asa si in filmul lui Will Gluck, Dylan si Jamie fac sex mai des decat se spala pe cap, dar e un sex cu accente de stand up, adica mai mult se rade decat se presteaza. Is it possible to laugh while fucking? Iata o intrebare atribuita muzicianului Frank Zappa careia filmul ii furnizeaza un raspuns.

Impreuna, ocarile si sexul sunt doua erezii necesare, dar nu suficiente pentru ca „Prietenie cu folos” sa poata fi pozitionat ca o comedie romantica total atipica. Dat fiind ca filmul e asa cum e, iar termenul de referinta real al spectatorului mediu nu poate fi modificat, solutia pe care Gluck a gasit-o a fost de a crea un termen de referinta secund, unul imaginar, de data aceasta. Din cand in cand, Dylan si Jamie se uita la un DVD. E un film in film si un spoof in care ridiculizat e un intreg gen. Fata de aceasta parodie, „Friends with Benefits” e mai destept decat teorema lui Fermat. Ingenioasa, potlogaria consta in coborarea stachetei pentru a pune in valoare atletul. 

BRANDINGUL DE TARA LA APOGEU

Ea e headhunter, el e art director si totodata tinta ei. Ea il convinge pe el sa accepte slujba propusa, el o persuadeaza pe ea sa-i devina iubita, in urma unei discutii care decurge dupa principiile clasice ale unei sedinte de vanzari. Pentru a o convinge pe Jamie, Dylan ii prezinta acesteia toate avantajele pe care sexul le presupune (si numai avantajele). Inainte de a incheia contractul, vanzatorul si cumparatorul isi expun, din nou, raspicat, conditiile. De indata ce cad de acord, se semneaza (adica cei doi pun mainile deasupra unei Biblii electronice si spun „Jur”), astfel ca, dupa minute bune de negociere, contractul poate intra, in sfarsit, in vigoare.

In cadrul acestei activitati recreative, doua culturi se confrunta. El e din Los Angeles, vazut aici ca fiind un centru al mioritismului american (mai mult verde, spatii largi, oameni mai cumsecade care nu se grabesc niciodata), ea e din New York, unde toata lumea injura, se grabeste sau si una, si alta. Ea ii arata lui Rockefeller Plaza, Brooklyn Bridge si Times Square, unde se intampla sa aiba loc un flash mob (fenomen de care el, autor al unui blog cu milioane de vizitatori pe luna, stia doar din auzite pana atunci), el ii arata ei plaja si literele gigantice de pe dealul Hollywood. Trebuie sa fii nebun sa nu vrei sa te muti in New York, ii explica la un moment dat Jamie lui Dylan, si cam asta ar trebui sa credem si noi, judecand dupa cum arata New York-ul in filmul lui Gluck. Toate imaginile in care apar orasele de bastina ale celor doi arata ca si cum ar fi fost platite de primariile aferente sau de Ministerul american al turismului. E un PR mai mult sau mai putin interesat, caruia i se adauga proslavirea marilor companii americane (ce e valabil pentru New York, e valabil si pentru revista GQ – n-ai cum s-o refuzi, daca esti intreg la cap), discutiile despre ce inseamna sa fii american, respectiv simbolul suprem al americanismului, adica steagul national, aninat in cazul de fata de o barca americana din anii ’30.

Ideea e ca America e grozava, oriunde te-ai duce, ca poti gasi o slujba chiar si pe timp de criza, ca odata cu slujba, poti gasi si Dragostea Adevarata si ca toate astea impreuna dau cu totul altceva decat o comedie romantica sau, Doamne fereste, un bullshit.