Nuditatea frontala a imparatului: „Trance” de Danny Boyle

305-TRANCE-PS.tif

Despre cel mai recent film al sau, regizorul Danny Boyle a declarat ca marcheaza un moment de cotitura in cariera lui, dat fiind ca e prima data cand un personaj feminin ocupa prim planul. Va dati seama ce moment important e asta? Nu. Nu va dati seama, pentru ca nu ati vazut filmul. Daca l-ati fi vazut, ati fi stiut ca, intr-adevar, asa este: sexul personajului feminin chiar ocupa prim planul.

Ca film de actiune, cel putin pe hartie, „Trance” isi face treaba, introducandu-ne intr-o lume (mai precis, in trei lumi) despre care stim ca exista, dar cu care cei mai multi dintre noi nu avem nici in clin, nici in maneca, de aici si fascinatia pe care acestea ar trebui s-o exercite. Lumea lui Simon (James McAvoy), cea a licitatiilor de arta, se intersecteaza cu cea a lui Franck (Vincent Cassel), care provine din mediul interlop. Cu sprijinul lui Simon, Franck intentioneaza sa puna mana pe un tablou de Rembrandt. Un heist movie clasic, drept urmare. Doar ca acesti spargatori din filmul lui Boyle se comporta exact ca personajele unui serial de televiziune destinat intregii familii, ceea ce e ca si cum, intr-un film din seria Batman, eroul s-ar apuca sa care un cos cu rufe murdare la spalatoria cea mai apropiata, sa introduca hainele una cate una in masina de spalat, sa seteze un program, sa astepte rabdator, pentru ca apoi sa le puna la uscat pe balcon.

Misiunea lui Simon e sa ii predea tabloul lui Franck. Cumva, tabloul se pierde pe drum. Unde, nu se stie, deoarece Simon, care a fost lovit in cap in timpul spargerii, sufera de amnezie. Asa se face ca infractorii fiorosi condusi de Franck nu numai ca il cruta pe protagonist, torturandu-l cu deferenta rezervata indeobste personajelor principale, dar il inteleg omeneste, cum s-ar zice, si incearca sa gaseasca o rezolvare rationala problemei lui. Acea solutie este hipnoza, vazuta ca rezolvare logica, nu ca resursa potentiala – destul de generoasa, de altfel – de umor. O solutie solutie similara ar fi fost sa apeleze la un medium, ca in serialul de desene animate „Scooby Doo”; poate in „Trance 2”, cine stie.

Hipnoza este specialitatea lui Elizabeth (Rosario Dawson), care inchide cercul. Trei experti din trei medii diferite, cu grade extrem de ridicate de specializare. Elizabeth este, asadar, angajata de niste infractori sa rezolve o problema. Desi situatia este radical diferita, modul in care se achita de sarcina primita (dar mai ales modul in care angajatorul se raporteaza la metodele ei) sunt cele ale unui psiholog angajat de directorul unei firme pentru a imbunatati comunicarea institutionala. Sedintele curg una dupa alta, iar Frank si asociatii sai sunt cat se poate de receptivi la sugestiile ei: daca mai organiza si un teambuilding, cu treasure hunt si tot tacamul, tabloul era complet.

Una din terapii il aduce pe Simon intr-un laborator cu un soi de tomograf care ii analizeaza undele cerebrale. Cum de are Elizabeth, expert in hipnoza, nevoie de un laborator ultramodern si de unde resurse sa-l echipeze, asta nu mai aflam. Totul e sa ne familiarizam cu o interfata similara cu cea care poate fi gasita pe aproape orice model de tableta (desi ideea e sa ne sara in ochi o anumita marca, una care beneficiaza de ridicol de mult product placement in acest „Capcana mintii”: cand lui Simon ii revine memoria, acesta isi vizualizeaza la propriu amintirile – pe o tableta…).

La final, se decide asupra unei chestiuni spinoase (cine sunt personajele pozitive si cine sunt negativii). O data stabilit raspunsul la cea de-a doua intrebare, negativii sunt pedepsiti exemplar (o tentativa de viol atrage dupa sine un glont in partile moi, in cel mai pur stil rape/revenge), printr-o serie de executii la care eu cel putin nu prea ma asteptam, dar care probabil erau necesare pentru ca noi, spectatorii, sa simtim ca se apropie finalul (si, in finalul filmelor de actiune, asta trebuie sa se intample: niste impuscaturi, niste flacari, niste explozii).

In ciuda acestor eforturi finale, filmul despre hipnoza al lui Boyle are darul de a-ti face pleoapele grele. Singurele lucruri care iti fac ochii mari sunt, dupa caz, ochii albastri ai lui James McAvoy sau ai lui Vincent Cassel, respectiv vulva lui Rosario Dawson.

https://www.youtube.com/watch?v=L4_bdS3_gr0

Advertisements


Deathsploitation festivalier: „Halt Auf freier Strecke” de Andreas Dresen

oprit din drum 1

Castigator in 2011 al premiului Un certain regard la Cannes, „Oprit din drum” are din cel putin doua puncte de vedere un shock value destul de ridicat. In primul rand, filmul trateaza un subiect greu glamorizabil si pe care Dresen nu il spectacularizeaza din cale afara. Asemeni recentului „Amour”, in „Halt Auf freier Strecke”, pregatita din timp, moartea unuia dintre protagonisti e implacabila. In al doilea rand, din punct de vedere narativ, avem de-a face cu o structura neconventionala. Expozitiunea lipseste cu totul: nu stim nimic despre cum decurge o zi normala in familia Lange, care sunt problemele lui Frank, Simone, Lily si Mika sau care e dinamica relatiilor dintre ei. Conflictul este introdus abrupt, din prima scena: Frank (Milan Peschel) afla ca are o tumoare inoperabila pe creier si ca nu mai are mult de trait. Teoretic, speranta lui de viata, in termeni medicali, sau deadline-ul, in termeni dramaturgici, e de doua luni. E un fals deadline – pe parcursul filmului, nimeni nu se uita la ceas, nimeni nu numara orele (exista o singura exceptie de la regula, dar autoritatea in materie a celui care pune diagnosticul e indoielnica). Craciunul vine si trece, Frank traduce acest deadline in termeni melodramatici, atunci cand isi da seama ca nu va mai prinde urmatoarea zi de nastere a fiului sau, dar aceste momente nu indeplinesc functia unui cronometru, deoarece e clar ca termenul-limita nu poate fi evitat.

Aici intervine o a doua particularitate narativa a filmului: o data ce clarificat mecanismul (Frank afla ca va muri, iar simptomele bolii de care sufera sunt din ce in ce mai dizabilitante), el e lasat sa functioneze pana la capat. Nimic nu intervine in calea acestui traseu – niciun doctor cu abilitati iesite din comun, niciun tratament experimental, niciun sprijin providential. Moartea nu e exploatata 100% creativ, devenind spectacol („All That Jazz”), nici nu e tratata in cheie intelectualo-licentios-comica („Invaziile barbare”). Frank e umilit, fara sa fie totusi umilit pana la capat (nu trebuie sa ai o tumoare pe creier pentru a te dovedi incapabil de a asambla mobila suedeza), din cand in cand gaseste resursele de a incerca sa-si distreze copiii si, in cele din urma, dispare din peisaj, discret si fara tamtam. Acest traseu nu e lipsit de riscuri: spectatorul mediu s-ar putea plictisi repede, o data ce se prinde cum stau lucrurile (si ar trebui sa se prinda imediat). Se impune, asadar, ca acesta sa fie distrat.

Din ratiuni financiare, Frank trebuie sa se obisnuiasca nu doar cu maladia lui, ci si cu o noua casa. In paralel, protagonistul descopera aplicatiile video ale iPod-ului (greu de zis daca avem sau nu de-a face cu product placement). Frank isi tine un jurnal al ultimelor sale zile, ceea ce face parte din strategiile sale de coping si cade bine si pentru Dresen. Asa, aflam ce se petrece in mintea eroului fara ca dezvaluirile sa ne para artificiale (cumva, nu ne sfiim sa decretam o situatie in care un personaj vorbeste singur ca fiind trasa de par, dar e perfect in regula ca acelasi personaj sa vorbeasca singur in fata unei camere).

De la un punct incolo, si aceasta gaselnita isi epuizeaza resursele, cu atat mai mult cu cat teritoriul pe care protagonistul il ocupa se restrange (lumea, casa, apoi patul), moment in care Dresen, co-scenarist al filmului, introduce un nou artificiu. La fel ca in „127 Hours” al lui Danny Boyle (si in ceea ce constituie o solutie la fel de putin inspirata), vorbitul de unul singur continua, dar de data aceasta intr-un cadru nou: platoul de televiziune. Pe masura ce legaturile sale cu lumea reala se imputineaza, Frank isi personifica tumoarea, pe care o vede invitata la tot felul de emisiuni in chip de expert medical, dandu-si cu parerea despre sansele lui de supravietuire. Aceste elemente, impreuna cu doua momente in care Frank interpreteaza la chitara o melodie a lui Brian Wilson, iar membrii familiei sale se prostesc in fata camerei pentru a da bine in tot atatea videoclipuri home made, fac ca principala caracteristica a lui „Halt Auf freier Strecke” sa fie pendularea intre un realism moderat si o excentricitate vecina cu kitsch-ul.

Chiar daca filmul nu e stralucit, faptul ca e improbabil ca vreun spectator sa nu nu fi avut in familie macar o moarte cauzata de cancer il face sa para asa, ceea ce ii permite lui Dresen, care ataca subiectul sexului la varsta a treia in „Wolke 9” din 2008, sa isi continue cariera de spargator de tabuuri nici foarte mici, dar nici absolute: mijlocii.
https://www.youtube.com/watch?v=1Ip6qpaOtZk