Trilogia bully-ilor: sectiunea Eye For An Eye de revenge movies la TIFF 2014

atertraffen-2

La prima vedere „Återträffen” („Reuniunea de clasa”) al lui Anna Odell nu pare deloc un revenge movie. In prima parte a filmului, suntem martorii reuniunii de clasa de 20 de ani pe care eroina o saboteaza. Atacurile sale la adresa versiunii la care cei mai multi din colegii sai adera, aceea ca au fost o clasa cum mai unita nu se poate, cresc in intensitate si primesc un raspuns de asemenea din ce in ce mai energic (in cele din urma, ajunge sa fie lovita, improscata cu vin, luata pe sus si data afara cu forta). In cea de-a doua parte a filmului, constatam ca am avut de-a face cu ceea ce se cheama o unreliable narration: nu e ceea ce s-a intamplat de fapt, ci doar un film in film, pe care Anna urmeaza sa-l arate, rand pe rand, colegilor sai, care de fapt nici macar nu au invitat-o la reuniunea cu pricina. In acest al doilea segment, se repeta intocmai scenariul primei parti: Anna isi confrunta colegii cu un adevar pe care acestia nu vor sa-l recunoasca (doar raspunsul lor e mai rezervat, dat fiind ca acum, discutia se poarta fata in fata si doi cate doi, deci nu se pot coaliza impotriva ei), singurul lucru surprinzator fiind, intr-o oarecare masura, finalul.

Se poate sustine ca experimentul lui Anna Odell are o importanta latura clinica, dar nu e mai putin adevarat ca, prin acest film, ea insasi devine o bully. Cu „Återträffen”, ea poate spune ce vrea despre colegii ei, iar acestia nu au nicio posibilitate de a se apara. Din acest punct de vedere, filmul ei e de trei ori un revenge movie, o data, pentru ca in prima parte, Anna isi spune povestea, apoi pentru ca, in cea de-a doua parte a filmului, ne arata cum crede ea ca ar fi reactionat colegii ei, adica neconvingator si/sau agresiv, culminand cu reactia celui mai inversunat tortionar al sau, dar mai ales avem de-a face cu un revenge movie prin simplul fapt ca filmul exista. Dincolo de finalul cu cadru aerian si natura moarta urbana, mai pretentios decat un deget mic ridicat in aer cand bei o cafea la dozator intr-un local cu pacanele, la 20 de ani dupa incheierea liceului, Anna are, in sfarsit, ultimul cuvant, in ceea ce trebuie sa fi fost o mare victorie personala a actritei, regizoarei, artistei si omului Anna Odell, dar nu care nu e dublat totodata si un triumf cinematografic.

Stiu ce ai facut acum 15 veri: „Líbánky” („Luna de miere”)

Motivul pentru care filmul lui Jan Hřebejk e un revenge movie atat de eficient e dat de faptul ca nu doar ignora conventiile genului: le exploateaza. Aproape intreg filmul, asteptam ca actul dintai, cel care se cuvine sa fie razbunat, sa aiba loc. Aproape intreg filmul, credem ca stim cine urmeaza sa fie faptasul, cel impotriva caruia ar urma sa fie indreptata razbunarea. In aceasta ultima privinta, aproape ca nu mai e loc de dubiu: Benda e singurul imbracat in negru, in timp ce aproape toti nuntasii poarta haine albe sau dechise la culoare. Benda se ofera sa aiba grija de copilul unei straine la nici un minut dupa ce a cunoscut-o, pentru ca apoi, sa fie permanent inconjurat de copii (nesupravegheati de vreun alt adult). Amenintarea la adresa acestora e cu atat mai mare, cu cat mai multi nuntasi au certitudinea ca Benda face parte din minoritatea LGBT, ceea ce, printre altele, il face lesne ridiculizabil (cel putin in ochii lor, desi e clar ca si Hřebejk incurajeaza acest tip de lectura). Cel mai important, in mijlocul atator familii, Benda, gay sau nu, nu e insotit de nimeni, ceea ce e deja suspect – in afara cuplului, fericirea nu poate exista… In sfarsit, la caderea noptii, orchestra isi ia talpasita, lasandu-i pe nuntasi singuri si cu atat mai vulnerabili cu cat nunta are loc la o casa, intr-o padure, pe malul unui lac, un alt loc comun al genului.

In cele din urma, banuielile noastre se confirma: Benda chiar ataca Familia, valoare sacrosancta in film in general si in acest film in particular, dar nu foloseste in acest scop un cutit care luceste in noapte, un topor lung cat un stalp telefonic sau vreo alta unealta din magazia cu scule, ci doar dezvaluirea unei nedreptati comise cu mult timp in urma. Atacul lui, cu atat mai insidios cu cat e de natura morala, punand sub semnul intrebarii insasi fundatia casniciei dintre Radim si Tereza, nu are, insa, efectul scontat. Status quo-ul iese castigator, ceea ce nu e deloc totuna cu un happy end.

Niciun elev nu a fost ranit la realizarea acestui film: „Lectii de armonie”

Castigator al Ursului de argint la Berlin 2013 pentru Contributie artistica remarcabila, filmul regizorului, scenaristului si monteurului debutant Emir Baigazin uimeste prin observatia atenta a mediului caruia i se dedica, cel al elevilor unei scoli de tara din Kazahstan, dar si prin neincrederea in posibilitatile asociativ-cognitive ale publicului sau. Dupa ce Aslan bea un lichic scarbavnic ca urmare a unei poante nesarate a unui coleg, orice fel de pahar ii repugna. Cand acesta mananca in sala de mese si o asistenta vine la masa cu o tava cu pahare, in sala de mese nu mai e nimeni, pentru ca nu cumva sa ne uitam altundeva (e mai sigur, dar si mai simplu decat sa controlezi o mizanscena complicata), iar tava asistentei e plina de pahare, sa nu cumva sa ne inchipuim ca Aslan isi regurgiteaza mancarea din vreun alt motiv. In satul in cauza, singura regula care functioneaza e cea a lui care pe care: copiii mai puternici ii bat pe cei mai slabi, politistii ii bat si pe unii, si pe ceilalti, iar insectele se mananca, la randul lor, intre ele (din nou si din nou, ca nu cumva sa ne scape metafora). Cand Aslan ajunge in inchisoare dupa ce isi omoara un coleg, iar colegul sau de celula ii povesteste a nu stiu cata oara despre cat de frumos e la Happylon, o sala de jocuri de la oras, m-am mirat ca Baigazin s-a abtinut si nu a filmat o reverie cu neoane colorate, console bipaitoare si copii fericiti. M-am mirat degeaba: desi intarzie destul, dream sequence-ul nu lipseste de la apel. Daca din „Antichristul” lui von Trier, multi spectatori au retinut cadrele cu vulpea vorbitoare, din acest „Lectii de armonie” ar trebui sa ramana macar doua lucruri: jocul impecabil al copiilor si oaia care merge pe apa.

Advertisements