Fiind hipster, paduri cutreieram: „Prince Avalanche” de David Gordon Green

prince-avalanche-2

In anul 1987, aflam din insertul introductiv, in statul american Texas are loc o serie de incendii devastatoare. Un an mai tarziu, Alvin (Paul Rudd) si Lance (Emile Hirsch) participa la eforturile de reconstructie a zonei. Misiunea acestor oameni de bine este simpla: sa traseze cu vopsea galbena linia interupta, adica acel marcaj din mijlocul carosabilului care separa un sens de circulatie de celalalt. Pe masura ce se achita de aceasta sarcina, cei doi afla o gramada de lucruri unul despre celalalt, dar in acelasi timp se si redescopera (sau isi redescopera umanitatea, daca ar fi sa respectam formularea uzuala de trailer sau comunicat de presa). Cum se intampla aceasta mica minune? Incetul cu incetul, mai bine zis in slowmotion, respectiv pe acorduri de post rock si de folk alternativ, genuri care se intampla sa fie interpretate si ascultate de hipsteri, care se intampla sa reprezinte o insemnata parte din publicul festivalului de la film de la Sundance.

Slowmotion-ul are darul de a innobila orice actiune, oricat de oarecare, insa in cazul de fata satisface o nevoie, aceea de a obtine cel putin o ora si jumatate de film pornind de la un scenariu de 65 de pagini. Acesta e deja un factor de diferentiere destul de insemnat – in „Prince Avalanche”, nu se intampla nimic, ar putea carcoti unii, si cu greu ar putea fi contrazisi. Aceasta calitate a filmului, una la randul ei destul de relativa (intr-un fel arata nimicul in filmele lui Rohmer si cu totul altfel aici), nu este in acelasi timp si reprezentativa.

De ce e acest film alternativ? Pentru ca Alvin si Lance sunt ceea ce se cheama flawed characters. Pentru ca Alvin are o familie atipica sau disfunctionala (in alte filme de Sundance, asta poate insemna divort, separare, unul sau mai multi membri al familiei care fac parte din minoritatea LGBT sau, mai rar, moartea unei rude). Pentru ca, desi ambii pornesc dintr-un punct A si ajung intr-un punct B, parcurgand un asa-numit character arc, o fac intr-un decor mai putin intalnit in cinematografia mainstream (in sanul naturii) si printr-o serie de actiuni marunte, aparent nesemnificative (pusul si stransul cortului, preparatul mancarii, trasatul dungii galbene de vopsea). Pentru ca musteste de compatimire fata de cei doi, iar la final, te face sa parasesti sala de cinema 1. imbibat de Bune Sentimente, directionate difuz catre ceva ce ar putea fi definit ca fiind Intreaga Umanitate, dar si 2. plin de satisfactie in ceea ce te priveste – oricat de rau ai duce-o, tot esti cu o treapta deasupra fratilor tai de pe ecran. E un alternativ care arata suspect de asemanator cu mainstream-ul, avand insa un public mai putin amorf si cu asteptari mai clare; cum s-ar zice, se lucreaza pe un brief mai clar si cu un target mai bine stabilit.

Dat fiind ca, in filmul lui David Gordon Green, nu exista negativi, punctele A, enuntate extrem de clar inca de la inceput, ii fac pe cei doi destul de nesuferiti, lasandu-le in acelasi timp spatiu de manevra – au ce face in urmatoarele  90 si ceva de minute. Ajunsi in punctul B, si Alvin, si Lance trebuie sa devina genul de tipi de treaba cu care ai sta linistit la aceeasi masa, fara sa-ti fie teama ca o sa te plictisesti sau ca vei fi lovit cu ceva in cap. Dupa multe beri baute in ralanti si mult topait prin padure, cei doi reusesc sa atinga acest deziderat.

Direct din bromance-ul traditional, actorul american Paul Rudd face trecerea la bromance-ul alternativ, genul care „explores male bonding in a refreshingly genuine way”, dupa cum ne informeaza pagina de prezentare a filmului de pe site-ul festivalului Sundance. La inceput, personajul acestuia e fixist, ii inchide lui Lance casetofonul in timp ce acesta asculta rock, insista ca acesta sa nu dezlege rebusuri cu pixul si il dispretuieste pentru ca nu se pricepe exact la acele lucruri pe care se presupune ca nici publicul de la Sundance nu stie sa le faca (sa eviscereze un peste, sa monteze un cort, sa faca un nod). Trecand prin mai multe discutii in care cei doi vorbesc despre propriile lor sentimente, Alvin invata ca viata e la fel de frumoasa si fara reguli, iar Lance decide sa accepte statutul de tata. La final, se dovedeste ca viata in padure i-a imbogatit sufleteste pe amandoi, si pe samanatorist, si pe orasean, iar povestea zbenguielilor lor forestiere ne-a facut imbogatit sufleteste pe noi, asa cum se presupune ca ar trebui sa o faca un film ca acesta. Unul perfect pentru cei care au fost parasiti, pentru cei care vor deveni parinti inainte de vreme, dar si pentru toti ceilalti marginali ai lumii, unul arata ca si cum ar fi fost produs de un ONG care militeaza pentru Incluziunea Sociala a Tuturor.

Advertisements


Indrumar alternativ, editia a treia: Before Midnight de Richard Linklater

01

Tin minte si acum ce impresie vie a provocat in randul colegilor mei de clasa vizionarea la televizor a filmului „Before Sunrise” (Richard Linklater, 1995). Postul era ProTV, anul era 1996 sau 1997, ceea ce inseamna ca eram atunci in clasa a noua sau a zecea. Daca, a doua zi, eu unul nu m-am sfiit sa recunosc ca era altceva, ceilalti baieti din clasa mea s-au cam codit: desi era clar ca il vazusera (oricum, nu prea aveai cum sa ratezi, pe vremea aia, filmul de seara de la ProTV) si ca le placuse, nu le venea s-o recunoasca asa, in gura mare; in sfarsit, nu e de mirare ca fetele erau topite toate. Nu stiu daca o actrita precum Julie Delpy reprezenta pentru noi, baietii, un ideal de frumusete feminina pe atunci (un minus important era ca avea alte masuri decat Pamela Anderson, singurele care existau, in mentalul colectiv al liceenilor din epoca), dar prezenta lui Ethan Hawke pe generic le-a convins pe colegele mele ca filmul merita toate superlativele.

Au trecut noua ani pana la „Before Sunset”, au mai trecut inca noua, si avem acum un al doilea sequel al succesului nouazecist. Ce s-a schimbat? Peste mine au trecut 16 sau 17 ani, seara la TV cu greu poti scapa de Steven Seagal, „Baywatch” nu mai face demult furori, iar Jesse si Céline nu au imbatranit deloc.

De la precedentul „Before”, cei doi formeaza un cuplu stabil si au doua fetite maricele. Ar mai fi un baiat al lui Jesse din prima casatorie, inca doua romane scrise si ceva riduri in plus, nu foarte multe. S-ar zice, asadar, ca s-au maturizat, nu doar pentru ca ar fi ridicol sa fie altfel (Ethan Hawke are 42 de ani, Julie Delpy e cu un an mai in varsta), ci si pentru ca se presupune ca fanii seriei au crescut odata cu idolii lor.

Doar ca cei doi nu prea au crescut (sau au crescut asa cum crede Linklater ca au crescut cei care erau tineri in ’94, daca nu cumva asa cum au crescut el, Hawke si Delpy, din nou co-scenaristi). Asa se face ca Jesse nu vrea ca Céline sa lucreze pentru Guvern, in timp ce Céline crede ca lumea s-a dus dracului (ceea ce n-o opreste sa se dea in vant dupa mirosul rosiilor bio). Pe scurt, exact chestii in care s-ar recunoaste orice hipster de azi. Cel mai important: amandoi flecaresc cu acelasi aplomb.

Ca in precedentele „Before”-uri, dialogurile ocupa prim planul. In prima conversatie a filmului, Jesse isi trage de limba fiul, fara prea mare succes. Jesse si Céline vorbesc apoi in jur de un sfert de ora in masina (doua cadre lungi, despartite de cateva secunde de peisaj grecesc cu maslini sau alti arbusti pitici pe coline). Dupa ce Jesse le vorbeste prietenilor lui despre urmatorul lui roman, are loc un pranz, la care se pun intrebari precum Ce este sinele, Ce sunt barbatii, Ce sunt femeile sau Ce este iubirea. Fiecare mesean are un raspuns, si fiecare raspuns ii apartine fiecarui personaj in parte la fel cum ii apartin crainicei TV cunostintele despre fronturile atmosferice de pe prompter. Toate filosofiile astea sunt debitate ca si cum ar fi adevaruri incontestabile si aproape de fiecare data sunt urmate de cate o pilda. Pentru fiecare afirmatie, avem o demonstratie: o cunostinta a lui Ariadni lucra in spital si a vazut cutare lucru, deci toti barbatii sunt perversi; Anna are o poveste despre mama ei, ceea ce dovedeste ceva despre orice relatie dintre orice barbat si orice femeie; Natalia are propria ei poveste despre sotul ei defunct, ceea ce inseamna ceva despre toti oamenii de pretutindeni si dintotdeauna, s.a.m.d.

Exact acelasi mecanism este utilizat si in manualele de dezvoltare personala; din acest punct de vedere, filmul s-ar putea intitula la fel de bine „Inainte ca barbatii sa fie de pe Marte si femeile de pe Venus”. La aceste Mari Idei enuntate la masa, se adauga invatamintele din penultima scena, cea in care Céline enunta niste teze feministe atat de rasuflate (si care se aplica atat de putin situatiei ei), incat nu prea imi dau seama cine crede Linklater ca ar trebui sa rezoneze la ele. Una peste alte, la final, avem un dictionar intreg de citate memorabile care nu inseamna nimic, numai bune de incarcat pe profilul de Facebook.

Intr-una din scene, Jesse si Céline stau si se uita la asfintit, pandind poate raza verde dintr-un film al lui Rohmer, unul in care de asemenea se vorbea extrem de mult. Doar ca, acolo, nici unul dintre personaje nu spunea nimic; aici, fiecare incearca sa ne spuna totul. Una peste alta, filmul lui Linklater are totusi un merit: pe liceencele lui 2013 sigur o sa le faca paf.