Indrumar alternativ, editia a treia: Before Midnight de Richard Linklater

01

Tin minte si acum ce impresie vie a provocat in randul colegilor mei de clasa vizionarea la televizor a filmului „Before Sunrise” (Richard Linklater, 1995). Postul era ProTV, anul era 1996 sau 1997, ceea ce inseamna ca eram atunci in clasa a noua sau a zecea. Daca, a doua zi, eu unul nu m-am sfiit sa recunosc ca era altceva, ceilalti baieti din clasa mea s-au cam codit: desi era clar ca il vazusera (oricum, nu prea aveai cum sa ratezi, pe vremea aia, filmul de seara de la ProTV) si ca le placuse, nu le venea s-o recunoasca asa, in gura mare; in sfarsit, nu e de mirare ca fetele erau topite toate. Nu stiu daca o actrita precum Julie Delpy reprezenta pentru noi, baietii, un ideal de frumusete feminina pe atunci (un minus important era ca avea alte masuri decat Pamela Anderson, singurele care existau, in mentalul colectiv al liceenilor din epoca), dar prezenta lui Ethan Hawke pe generic le-a convins pe colegele mele ca filmul merita toate superlativele.

Au trecut noua ani pana la „Before Sunset”, au mai trecut inca noua, si avem acum un al doilea sequel al succesului nouazecist. Ce s-a schimbat? Peste mine au trecut 16 sau 17 ani, seara la TV cu greu poti scapa de Steven Seagal, „Baywatch” nu mai face demult furori, iar Jesse si Céline nu au imbatranit deloc.

De la precedentul „Before”, cei doi formeaza un cuplu stabil si au doua fetite maricele. Ar mai fi un baiat al lui Jesse din prima casatorie, inca doua romane scrise si ceva riduri in plus, nu foarte multe. S-ar zice, asadar, ca s-au maturizat, nu doar pentru ca ar fi ridicol sa fie altfel (Ethan Hawke are 42 de ani, Julie Delpy e cu un an mai in varsta), ci si pentru ca se presupune ca fanii seriei au crescut odata cu idolii lor.

Doar ca cei doi nu prea au crescut (sau au crescut asa cum crede Linklater ca au crescut cei care erau tineri in ’94, daca nu cumva asa cum au crescut el, Hawke si Delpy, din nou co-scenaristi). Asa se face ca Jesse nu vrea ca Céline sa lucreze pentru Guvern, in timp ce Céline crede ca lumea s-a dus dracului (ceea ce n-o opreste sa se dea in vant dupa mirosul rosiilor bio). Pe scurt, exact chestii in care s-ar recunoaste orice hipster de azi. Cel mai important: amandoi flecaresc cu acelasi aplomb.

Ca in precedentele „Before”-uri, dialogurile ocupa prim planul. In prima conversatie a filmului, Jesse isi trage de limba fiul, fara prea mare succes. Jesse si Céline vorbesc apoi in jur de un sfert de ora in masina (doua cadre lungi, despartite de cateva secunde de peisaj grecesc cu maslini sau alti arbusti pitici pe coline). Dupa ce Jesse le vorbeste prietenilor lui despre urmatorul lui roman, are loc un pranz, la care se pun intrebari precum Ce este sinele, Ce sunt barbatii, Ce sunt femeile sau Ce este iubirea. Fiecare mesean are un raspuns, si fiecare raspuns ii apartine fiecarui personaj in parte la fel cum ii apartin crainicei TV cunostintele despre fronturile atmosferice de pe prompter. Toate filosofiile astea sunt debitate ca si cum ar fi adevaruri incontestabile si aproape de fiecare data sunt urmate de cate o pilda. Pentru fiecare afirmatie, avem o demonstratie: o cunostinta a lui Ariadni lucra in spital si a vazut cutare lucru, deci toti barbatii sunt perversi; Anna are o poveste despre mama ei, ceea ce dovedeste ceva despre orice relatie dintre orice barbat si orice femeie; Natalia are propria ei poveste despre sotul ei defunct, ceea ce inseamna ceva despre toti oamenii de pretutindeni si dintotdeauna, s.a.m.d.

Exact acelasi mecanism este utilizat si in manualele de dezvoltare personala; din acest punct de vedere, filmul s-ar putea intitula la fel de bine „Inainte ca barbatii sa fie de pe Marte si femeile de pe Venus”. La aceste Mari Idei enuntate la masa, se adauga invatamintele din penultima scena, cea in care Céline enunta niste teze feministe atat de rasuflate (si care se aplica atat de putin situatiei ei), incat nu prea imi dau seama cine crede Linklater ca ar trebui sa rezoneze la ele. Una peste alte, la final, avem un dictionar intreg de citate memorabile care nu inseamna nimic, numai bune de incarcat pe profilul de Facebook.

Intr-una din scene, Jesse si Céline stau si se uita la asfintit, pandind poate raza verde dintr-un film al lui Rohmer, unul in care de asemenea se vorbea extrem de mult. Doar ca, acolo, nici unul dintre personaje nu spunea nimic; aici, fiecare incearca sa ne spuna totul. Una peste alta, filmul lui Linklater are totusi un merit: pe liceencele lui 2013 sigur o sa le faca paf.

Advertisements